Înainte de a fi statuia ridicată de puterea sovietică, Maiakovski a fost un poet care a încercat să imagineze pentru artă un drum eliberat de lestul unei tradiţii detestate, cu gândul la viitorul revoluţiei. Înainte de a fi scriitorul pe care generaţii de elevi comunişti au fost obligate să îl înveţe şi să îl recite, Maiakovski a fost futuristul a cărui ambiţie era întemeierea limbajului care să descrie intimitatea sufletului său, dar şi tumultul unei lumi. Înainte de a fi trupul îmbălsămat de Stalin, Maiakovski a fost cel care s-a sinucis, parcă spre a reaminti contemporanilor săi că sângele unui poet este cea mai delicată dintre substanţele intelectuale.
Posteritatea sovietică a lui Maiakovski este istoria teribilă şi orwelliană a unei desfigurări ideologice. Ridicat,postum, la rangul de poet laureat al URSS, editat masiv şi nemurit în nume de pieţe, Maiakovski este, ca şi Gorki, unul dintre cei pe care se fondează cultura noii lumi. Partidul şi birocraţia sa culturală sunt administratorii operei sale. Selecţia realizată este atentă la detalii şi la mesajul pedagogic. Tot ceea ce este neconform, futurist, rebel, iconoclast este eliminat. Exportat în RPR sub forma tirajelor ”Cărţii ruse”, Maiakovski este, în acest corset stalinist, un toboşar al vremurilor noi, un mediocru versificator de lozinici partinice, un herald al comunismului şi un standard impus generaţiilor care vin.
Dar, dincolo de toate aceste straturi aşezate în deceniile de după 1935, Maiakovski este vocea în care s-a întrupat, cu grandoare şi fragilitate tragică, avangarda rusă. Maiakovski nu poate fi înţeles fără reconstituirea unei istorii de care aparţine şi cu care se confundă. Performer , poet, dramaturg, autor de desene publicitare, Maiakovski s-a dorit a fi prometeul ce aduce oamenilor un foc al artei viitorului. Copil teribil al literaturii ruse, el ţine de o vârstă ce este ea însăşi un miracol al eferverscenţei intelectuale. El este contemporanul lui Hlebnikov,Esenin, Gumiliov, Pasternak, Blok, Ahmatova, Ţvetaeva sau Mandelştam. Poezia rusă atinge un grad de rafinare şi de expresivitate vizionară ce desfide clasificările leneşe. Şcoala formalistă rusă se cristalizează, în acest interval. Timbrul lui Maiakovki se articulează în spaţiul în care Tatlin, Malevici sau Kandinsky se manifestă. Epoca sa de debut este aceea a “baletelor ruse”. Unul dintre colaboratorii săi este Şostakovici. Cinematograful îl seduce pe Maiakovski prin promisiunile sale insurgente: vocaţia de actor este inseparabilă de latura sa poetică.
Futurismul său, atât de strident şi de provocator, are ca ţintă dinamitarea tradiţiei. Una dintre primele sale capodopere, ( eliminate sistematic din selecţiile oficiale ale poeziei sale), “ Un nor în pantaloni” , închide în sine acest potenţial de reformare al limbajului şi de revoluţionare al imaginii. Poezia sa trebuie recitată, pentru că, asemeni formaliştilor cu care este solidar în investigaţiile lor, Maiakovski crede în puterea cuvintelor de a elibera un sens ţinut prizonier până atunci.
Avangarda rusă, prin Maiakovski, se îndreaptă spre întâlnirea fatală cu comunismul. Niciodată membru de partid, Maiakovski crede în posibilitatea fuziunii dintre revoluţia politică, cea artistică şi cea antropologică. Utopia sa este aceea a viitorului din care să fie alungat conformismul şi mediocritatea. Radicalismul estetic pare a a fi sincron cu adamismul bolşevic. Speranţa futuristă a lui Maiakovski îi hrăneşte angajamentul comunist.
Există, în anii dintre 1917 şi sinuciderea sa din 1930, un contratimp dramatic între fervoarea avangardistă a scriitorului şi linia oficială a puterii bolşevice. Ideologia estetică a regimului totalitar poate tolera extravaganţa experimentală, poate accepta utilitatea unei linii de inovare, dar este, în cele din urmă, insensibilă la acest elan denunţat ca individualist şi inaccesibil maselor. Paradoxul lui Maiakovski, cel care se vrea preot al revoluţiei comuniste, este însăşi sofisticarea ce îl face suspect la nivel oficial şi ininteligibil publicului proletar. Este decalajul care îi defineşte condiţia.
Posteritatea sovietică se va dedica epurării acelor episoade biografice neconforme cu imaginea canonică a poetului: relaţia, tumultuoasă, cu Lili Brik, convieţuirea alături de Lili şi de Osip Brik, neliniştea şi traumele nu îşi mai au locul în acest tablou domesticit. Dragostea pe care poemele sale o transcriu, febril şi obsedant, este o forţă pe care ordinea realismului socialist încearcă să o domolească, prin editarea selectivă a operei sale. Biografiile sale oficiale sunt hagiografii.
Cât despre sinuciderea sa, aceasta este privită ca o afacere de partid şi de stat. Cum poate fi împăcată despărţirea prin moarte a poetului cu optimismul comunist? Cum poate fi evitată dezbaterea în jurul alienării resimţite de Maiakovski în universul stalinist? Răspunsul este suita de mistificări şi de expurgări ce îi desfigurează chipul şi opera. Poetul este castrat de partid.
Maiakovski s-a vrut a fi demiurg şi poate că vârsta sa a fost aceea unei eterne tinereţi insurgente. Scindat între elanul histrionic şi fragilitatea sa interioară, sedus de suicid şi dependent de jocurile de noroc, îndrăgostit şi seducător, Maiakovski este strivit sub povarea canonizării staliniste, ce îi este fatală. Dar, în adânc, în pofida a toate acestea, se mai simte bătaia inimii unui Poet: versurile sale sunt, încă, asemeni unei lave ce refuză să fie îndiguite în drumul ei de către dogmă.
