Moartea ca valoare adăugată
„Am format un stereotip comunitar: ne apreciem fără rezerve personalitățile abia cu titlu postum. În viață, mase umane indiferente contrastează cu accesele calomnioase, legendele diminutive și criticile exacerbate. Ce adevăr cuprinde această autopercepție? În primul rând unul statistic: se poate face oricând un dicționar al scriitorilor, gânditorilor, istoricilor, oamenilor de știință sau artiștilor care au murit uitați, fie în exil extern, fie într-un amar surghiun lăuntric. Oameni de seamă pieriți în uitare și sărăcie. Nu că am fi izolați în această antologie a ingratitudinii: cunoaștem felurite cazuri și la case mai mari, din Europa occidentală. Totuși, Estul rămâne campionul acestui tip de atitudine: aici, omul obișnuit vrea ca toată lumea să fie ca el și face din orice comparație nu o sursă axiologică de ierarhizare, ci un prilej de punere la punctul zero. Din perspectiva eredității noastre, soiul acesta de voluptate aplatizantă comportă o ecuație cu termeni clari: găsim în el memoria autocrației turco-ruse, pudoarea ancestral-țărănească față de boieri, resentimentul proletar al luptei de clasă și, mai recent, înțelegerea democrației ca proces de omogenizare (din care „discriminarea” lipsește, atunci când nu primește reparatorii accente „pozitive”).
Adânc insinuată în subconștientul colectiv, ura tacită sau explicită față de personalități pornește și din preconcepția că „geniul” e fie un impostor, un închipuit, fie un personaj demonic, venit să tulbure ordinea stabilită prin trucuri greu de controlat și propuneri de o abisală incertitudine. De vreme ce opera sau atitudinea lui nu se conformează normei uzuale, suspiciunea pasivă sau respingerea agresivă sunt bine-venite. Așmai remarca un aspect: cu toate că oportunismul e aparent criticat, cele mai „populare” personalități din cultura noastră rămân cele validate de puterea instalată. Prin efectul său castrator, contactul intelectualului cu puterea îi domesticește latura imprevizibilă, convertind resursele sale faustice în solemnitatea unei consfințiri oficiale. De vreme ce „orice stăpânire e de la Dumnezeu”, orice contact cu ea primește carate redemptorii. În ochii poporului, mecanismele autonome de consacrare (bunăoară prin receptarea favorabilă din interiorul fiecărei „bresle”) rămân irelevante, căci nu provin de sus. Altfel spus, publicul admiră numai acrobația cu plasă și rebeliunea „cu permisiune de la poliție”. Creatorul nu are voie să surprindă, să se camufleze, să zboare sub radar. Dacă vrea să fie recunoscut în societate, el trebuie să fie recunoscut ca atare și pe stradă: se admit lavaliera, bereta, pletele, bărbile, culorile ușor fistichii, tocmai pentru că ele conotează uniforma de artist…
Moartea oferă însă cel mai frumos cadou al creatorului față de comunitate. Dincolo de acest prag, el devine inofensiv, nu mai poate brusca starea fixă a lucrurilor și se pretează docil omagiului hagiografic. Lumea accesează articolul aferent din Wikipedia, pe Facebook apar mărturii efuzive, amintiri egocentric-pioase și laude hiperbolice, primarii ies cu propunerea de a boteza străzi din urbea lor cu numele „drag” al defunctului, se lansează chete online pentru statuia (sau măcar bustul) care să perpetueze „prezența” celui dispărut. În ultimii ani, s-au întețit și reflexul decorării postume sau organizarea de funeralii cu pompă militară. Întrucât provoacă emoții colective, moartea se vinde bine, adună like-uri și redistribuiri: e de bonton să postezi propria variantă de necrolog, îngroșând cu eleganță sau patos lamentațiile obștești. Sub influență italiană, a prins și moda de a aplauda sicriul, spre a spori teatralitatea paradoxal optimistă a despărțirii. Călătoriile cosmice și o bizară reminiscență faraonică îi fac pe mulți să-și reprezinte viața de apoi ca pe o deplasare interstelară, unde defunctul își va continua, într-o ambianță angelică, activitățile pământești. Marele nostru contemporan a decedat: de acum chiar că nimic nu ne mai împiedică să-i cinstim cum se cuvine valoarea!”
Acest eseu este extras din volumul din Efectul de lupă. Câteva priviri asupra culturii contemporane de Teodor Baconschi, apărut de curînd, şi în ediţie digitală.
H.-R. Patapievici despre această carte: „Teologilor încruntaţi şi schimnici, Teodor Baconschi face să le succeadă, în cultura noastră, zîmbetul urban şi bine-crescut al teologului de lume. Deloc întîmplător, anume «rîsului patriarhilor» i-a dedicat Baconschi, la începuturile sale, un studiu erudit şi savant. Scriitor fluent, condescendent şi aulic, el practică un umanism destins şi informat, cu gravităţi amuzate şi politeţi uneori persiflante, ce trădează un scepticism faţă de lume şi lucruri pe care calma şi statornica sa credinţă în ortodoxie, creştinism şi Biserică nu îl poate nici ascunde, nici înlătura. Fraza sa bine scrisă şi aşezată, închegată din toate încheieturile şi prinsă la patru ace cu toate încuietorile e frisonată de nervurile inteligent trasate ale calificativelor, care o pun în mişcare prin înţepăturile cîte unui adjectiv cînd maliţios, cînd amuzat, cînd glacial. Multe formulări sînt memorabile, în stilul clasic francez al contrastelor care scot caracterizarea din jocul anulărilor şi al contradicţiei. Prin sunetul său de fond, scrisul lui Baconschi sugerează o natură funciarmente serioasă, care însă, prin liniile ei melodice şi unele sunete mai înalte, aduce la lumina reflectoarelor, în plină scenă, un temperament jovial şi dispus la amuzamente. De aici armoniile atrăgătoare şi cantabile pe care scriitorul le scoate din mai toate subiectele sale, chiar şi cînd sînt dificile. Îl ajută talentul diplomatic, care valsează elegant cu aporiile. Deşi scrisul lui Baconschi e de atitudine şi mobilizează în formularea judecăţilor-convingeri, proza lui e mai presus de orice politicoasă, urbană, civilă, debonară. Din punctul de vedere al lucidităţii, Baconschi este întru totul occidental, dar unul care a rămas în fondul său afectiv, din gust şi înclinaţie, dar poate şi din orgoliu, un oriental. Ca orice oriental, ştie de toate şi din toate; ca un occidental, le ştie temeinic şi cu relativism critic. Nimic nu îl convinge pînă la capăt, adică pînă la schimbarea vieţii, dar asta pe un fond de credinţă statornică în Dumnezeu, care ilustrează perfect, am impresia, geniul religios care ne e specific nouă, românilor: să porţi o credinţă absolută ducînd o viaţă relativă.”
Teodor Baconschi
Născut la București, 14 februarie 1963.
Masterat și doctorat în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV, 1995, magna cum laude). Studii postdoctorale la New Europe College (București, 1996).
Carieră diplomatică: ambasador al României la Sfîntul Scaun, Ordinul Suveran de Malta și Republica San Marino (1997-2000); director general MAE (2001-2002); ambasador al României în Republica Portugheză (2002-2004); secretar de stat pentru Afaceri Globale (MAE, 2004-2006); consilier prezidențial (2006-2007); ambasador al României în Republica Franceză și Principatul de Monaco (2007-2009); ministru al Afacerilor Externe (24 decembrie 2009 – 24 ianuarie 2012); ambasador în Centrala MAE (2015-).
Publicații sub semnătura de autor Teodor Baconsky: Le rire des Pères. Essai sur le rire dans la patristique grecque, Paris, Desclée de Brouwer, 1996; Rîsul patriarhilor. Eseu despre rîs în patristica greacă, București, Anastasia, 1996; Iacob şi îngerul, București, Anastasia, 1996; Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credinței, București, Anastasia, 1997; Turn înclinat. Fragmente de arheologie profetică, București, Curtea Veche, 1999; Roma caput mundi (împreună cu Horia Bernea), București, Humanitas, 2000; Pe ce lume trăim, București, Editura Pro, 2004; Insula Cetății. Jurnal parizian, București, Curtea Veche, 2005; Despre necunoscut, București, Humanitas, 2007; 111 incursiuni în cotidianul românesc (ilustrații de Devis Grebu), București, Curtea Veche, 2009; Biserici de lemn din Maramureș, album UNESCO, 2010.
Publicații sub semnătura Teodor Baconschi: Creștinism și democrație, București, Curtea Veche, 2011; Legătura de chei. O mărturie diplomatică (în dialog cu Armand Goșu), București, Curtea Veche, 2013; Facebook. Fabrica de narcisism, București, Humanitas, 2015; Anatomia ratării. Tipuri și tare din România postcomunistă (în dialog cu Dan-Liviu Boeriu), București, Humanitas, 2016; Cetatea sub asediu. Însemnări despre credință, rațiune și terorism, Iași, Doxologia, 2016; Fascinația tradiției. Studii patristice și de istorie a religiilor, București, Lumea Credinței, 2017; Mic almanah al marilor oameni (pe care i–am cunoscut), Iași, Polirom, 2018; Darul desăvîrșit. Gînduri despre civilizația creștină, Iași, Doxologia, 2018; Mărturii încrucișate. Faptul creștin în era smartphone (în dialog cu Răzvan Bucuroiu), București, Lumea Credinței, 2018; 365 de lămuriri în compania lui Laurențiu–Ciprian Tudor, Iași, Polirom, 2019; Averea bunei educații, București, Univers, 2019.
Decorații: Comandor al Ordinului Pius IX (Vatican), Ordinul Sfintei Agatha (San Marino), Comandor Stella della Solidarietà Italiana, Cavaler al Ordinului de Merit (Portugalia), Comandor al Legiunii de Onoare (Franța), Cavaler al Ordinului Serviciul Credincios (România).
Membru în Asociația Internațională de Studii Patristice (Paris) și în Uniunea Scriitorilor din România.
