Elogiile au mai curs o vreme. Dar a început şi contestarea.
Este adevărat că, exact la un an după dubla alegere, pe 24 ianuarie 1860, Teatrul Naţional găzduieşte o piesă care celebrează unirea, iar pe străzi se strigă „Să trăiască România Unită!” şi „Să trăiască domnul!”6. Câteva luni mai târziu, pe 26 octombrie, tot cu o ocazie solemnă – inaugurarea Universităţii din Iaşi –, se rostesc cuvântări şi se recită versuri encomiastice ocazionale. Unele, cu autor necunoscut, laudă „templul” care va cultiva înţelepciunea şi artele şi arată că „libertatea şi ştiinţa dau putere şi mărire”. România este „patria iubită de ştiinţe şi de arte”, iar despre Cuza se zic următoarele:
Iar alesul României onorat etern să fie,
C-a pus azi piatra ştiinţei pe pământul strămoşesc,
Pe-ale patriei altare a lui nume să se-nscrie.
Ca pe August şi Pericles ce lumina amintesc.
Alte strofe au titlul „Măriei Sale Alecsandru Ioan I. Cuza” şi sunt semnate de N.D. Corvin, un elev de gimnaziu. E un cânt care salută doborârea tiraniei:
Azi cerul se-nsenină ’n vechia Românie,
Azi cade sub picioare bătrâna tiranie.
Autorul vede Olimpul strămutat în mândra ţară românească şi, împreună cu el, „sapienţa şi dulcea poezie”. Naivitatea şi stângăcia sunt copleşitoare:
Ici Esculap arată secretul doctoriei
Şi-nvaţă pe junime, pre fiii României,
S-ajute totdeauna pe cei suferitori.
Numele domnitorului nu apare în vreun vers. Poezia se încheie cu o notă sceptică referitoare la împrumutarea unor experienţe străine:
Să arătăm la lume că nu-i necesitate
Românul să culeagă tot în străinătate,
Ca să transplânte-n ţară un laur otrăvit7.
Pe de altă parte, în alte versuri – cu autor anonim – era blestemat cel care avusese ideea să-l „inventeze” pe Cuza. Se specula astfel zvonul că domnul aflat pe tronul principatelor nu şi-ar fi dorit postul:
Arde-l-ar focul şi spuza
P-ăl de ne-a adus pe Cuza!
Arză-l focul şi-l pârlească,
Să nu se mai procopsească.
Textul este o lamentaţie care înfăţişează totul în culori negre şi leagă relele de numele domnului Unirii:
De când Cuza a venit,
Vinu-n ţară s-a suit,
Sulimanul s-a scumpit,
Ciocoi nuoi au răsărit,
Tâlharii s-au înmulţit,
Sărăcia s-a lăţit:
Dar cine l-a colăcit
Pe Cuza cel procopsit?
Finalul exprimă speranţa că şi ruşii, şi ciocoii vor primi pedeapsă din Cer. Cuza este insultat nu doar prin pocirea numelui, ci şi prin comparaţia cu soitarii, măscăricii domnilor fanarioţi:
Frunză verde usturoi,
Scapă-ne, Doamne, pe noi
De Muscali şi de Ciocoi,
De soitarii ca Cuzoi8.
6. Dan Berindei, op. cit, p. 226.
7. Versuri scrise de poeţi români şi din popor la Unirea Principatelor Române, la detronarea lui Cuza-Vodă şi la moartea acestui mare domnitor, scoase la lumină de Mina Savel, Bacău, 1929, pp. 13-15.
8. Fragment dintr-un text intitulat Tânguirea poporului cules de C.D. Aricescu, op. cit., pp. 54-55.
Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Tiranul cu nas mare și cu suflet foarte mic. Lirică politică, sloganuri electorale și versificații satirice de campanie de la 1834 până în zilele noastre de Cristian Preda, recent publicat în colecţia Opus. Științe politice.
