Se dedică editorilor
Singurul lucru cu adevărat convingător la cartea scrisă de Elisabeth Hickey despre Klimt e titlul: Sărutul pictat. Dar un asemenea titlu ar fi meritat altă carte. Știam că America e țara tuturor posibilităților. Inclusiv a posibilității de a scrie o carte proastă, cu ifose culturale și de a-ți fi recenzată în The New York Times, cu aprecieri superlative („Misterul lui Klimt scos în relief mai frumos ca niciodată” – ei, da!), tradusă în nu știu câte limbi, plus româna. Pe scurt, posibilitatea de a avea succes rapid cu n’importe quoi. Rămâi visător. Câte cărți bune din alte părți ale lumii n-au un asemenea noroc!
Mi-am cumpărat cartea pentru că mă atrăgea cadrul, Viena Belle Époque, și am început s-o citesc cu speranța unui plăcut roman de vacanță, dacă nu chiar mai mult de-atât. De pe la pagina 20 însă, n-am mai citit-o decât în vederea unui text care să le fie de folos masteranzilor de la cursul Teoria și Practica Editării și, eventual, să-i amuze pe cititorii buni. Nu dau numele editurii, pe al traducătoarei, pe al redactorului și pe al lectorului/corectorului, pentru că nu cazul particular e important, ci fenomenul tot mai răspândit al neglijenței editoriale. Voi da, în schimb, exemple îmbelșugate cu diverse tipuri de greșeli întâlnite. Se știe: traducătorului îi scapă greșeli și exprimări nefericite (deși cele de aici sunt prea de tot), dar vina de a le lăsa în pagină aparține echipei editoriale.
Despre romanul propriu-zis, în treacăt, doar câteva observații. Autoarea e născută la Louisville, Kentucky, iar The Painted Kiss este prima ei carte, care, ni se spune în prezentarea de pe clapă, „a entuzismat criticii și cititorii deopotrivă”. Nu prea văd de ce. Numai dacă sus-numiții s-au rezumat la citirea titlului. Cartea este, în esență, o poveste siropoasă, dezlânată, plicticoasă, în care cadrul istoric ales e complet ratat. Costumele nu se potrivesc pe trupul personajelor, stau anapoda, decorurile sunt de mucava. Încă din primele pagini e prezentată (mult spus!) o procesiune imperială din Viena fin de siècle, la care participă o familie cu trei fete, cea de doisprezece ani fiind naratoarea. Sentimentul este că te afli, în fond, la sărbătoarea de 4 Iulie, în America de azi. Perspectiva narativă, confuză, nu este deloc a cuiva care a trăit în acea epocă, ci a cuiva care, trăind azi în America, judecă epoca din afară, fără s-o înțeleagă. Mentalitatea fetei și a surorilor, felul lor de-a se purta și de-a gândi sunt cele ale unui om contemporan, deși, pasămite, fac parte dintr-o familie burgheză dinainte de 1900. Nu omul universal, ci cel specific societății americane. Mă întreb dacă romanciera a citit fie și o singură scrisoare sau o singură pagină de jurnal a unei tinere europene de atunci. Oricum, într-o notă finală, Elisabeth Hickey dă ca surse bibliografice strict patru titluri, biografii în engleză despre Klimt. Într-adevăr, ai senzația că romanul e construit pornind de la câteva cărți despre viața pictorului, citite superficial și îngropate într-o poveste de dragoste oarecare, de tip Chick Lit.
Ceea ce face însă din lectură un exercițiu avangardist sau un roman foarte comic (deși, în paranteză fie spus, cartea n-are strop de umor) sunt greșelile. La cele ale autoarei se adaugă cele de traducere, redactare, corectură. Mai întâi cadrul și aerul timpului. Atât autoarea, cât și, din păcate, echipa redacțională par să creadă că Viena dinainte de 1900 e împărțită ca New York-ul de azi, în cvartaluri, că toate străzile ei sunt paralele, deci distanțele se numără în străzi, și că oamenii locuiau la bloc. „M-am îndrăgostit pe loc, ca orice școlăriță, de un băiat de la etajul doi din blocul nostru”. „Ne mutaserăm acolo în urmă cu un an dintr-un apartament mai ponosit, la câteva blocuri depărtare”. „Eram la câteva străzi distanță…” (toate sublinierile îmi aparțin).
Oricât de puțină geografie ai ști, e greu de ignorat că Dunărea e un fluviu și nu un râu, chiar dacă în engleză river înseamnă și una și alta: „Se uita pe deasupra acoperișurilor spre râu” sau „…un mic depozit de pe malul râului”.
Măcar din filme trebuie să ai o idee despre gențile specifice, bombate, ale doctorilor vremii, dar medicii din cartea asta au serviete diplomat, precum escrocii care ascund teancuri de bani, din ultimele decenii ale secolului 20: „doi doctori care aveau diplomate din piele”. La ce scenariu s-or fi gândit traducătoarea și radactorul?
O problemă e și cu lenjeria. Fetițele poartă lenjerie din lână, ceea ce, desigur, nu numai că nu exista, lenjeria epocii fiind cea mai fină creată vreodată, dar dacă ar fi existat, ar fi fost o modalitate de tortură, pentru că lâna purtată direct pe piele creează mâncărimi insuportabile. Aici e greșeala autoarei. În alt caz, însă, neîndemânarea traducerii face din lenjerie un obiect de sex-shop. Adolescenta spune: „Mi-am dat lenjeria de piele jos…” E vorba, desigur, despre lenjeria de corp.
Orice copil știe că o trăsură/birjă e condusă de un birjar sau vizitiu, dar în acest roman atât birjele, cât și tramvaiul sunt conduse uneori de șoferi. Birjarul fumează țigări groase (trabuc?) și tatăl fetei încearcă să-l convingă să fumeze pipă, că e mai sănătoasă, idee care nu aparține deloc epocii: „Tatăl meu și-a scos pipa […] sperând poate că […] îl va ademeni pe șofer cu aroma ei”. Pentru a da seama și de stilul autoarei, iată un fragment despre birjar: „Avea mânecile cămășii suflecate [nici vorbă, atât la Viena, cât și la București birjarii erau îmbrăcați cât mai corect, cu aparență de eleganță, nu stil cow-boy n.m.] și sub mustățile unsuroase ținea o țigară la fel de groasă ca un șarpe prins între dinți”. N-am văzut încă țigări care șerpuiesc, dar, ce-i drept, nu sunt fumătoare. Însă ideea unui șarpe prins între dinți mi se pare vag diabolică. În tramvai, fata se teme că o vecină de călătorie „avea să cheme șoferul, crezându-mă nebună”. Adică cum? Și, tot în tramvaiul Belle Époque, o scenă care dovedește necunoașterea epocii și o traducere cu accente suprarealiste. În timp ce tramvaiul merge: „Șoferul a luat biletul din mâna mea și s-a uitat atent la el […]. Am așteptat cu sufletul la gură până ce l-a compostat și a trecut mai departe. Cercurile de confetti albe au zburat pe jos”. Nu se putea să nu apară și confetti într-un roman american. Te întrebi totuși cine conducea tramvaiul în acest timp. Șoferul cu siguranță că nu. Spun în trecăt că nu erau controlori în tramvai, pentru că biletele se cumpărau înăuntru, iar nu ca astăzi, în stații.
Pentru a încheia cu cadrul și atmosfera epocii, mai semnalez doar Naschmarket (englezit) în loc de Naschmarkt, Curtea Regală în loc de Imperială, traducerea deranjantă Grădina Poporului, când Volksgarten e un toponim bine cunoscut, Bulevardul Ring și, în fine, nu înțeleg cum de într-un apartament vienez de atunci există un dressing și de ce tatăl fluieră „My Vienna” (sic!).
Adesea, apar, în acest roman cu o subtilă viziune corporatistă (deși autoarea e absolventă a unui masterat de Arte), și termeni din limbajul specific: „Ar trebui ca și fetele dumneavoastră să aibă o astfel de oportunitate”, iar două rânduri mai jos: „este treaba lui să decidă ce oportunități ar trebui să avem”. Un tânăr de la „școala de arte” e prezentat elogios: „…nu a devenit niciodată competitiv, calomniator sau bârfitor”. Înțelegeți ce doriți! Altă afirmație: „Dacă ești tânăr și chinuit, o invitație reprezintă adesea primul mare comision” . Despre niște actrițe ni se spune, ca-n filmele americane de azi că „sunt în regulă”. În același paragraf se afirmă că nu sunt „seducătoare”, așadar crezi n-au farmec. Desigur, după cum rezultă din context, afirmația trebuia tradusă cu nu sunt provocatoare sau chiar nu sunt depravate. „Am internalizat ecuațiile matematice care indicau când ceva nu era bine”, spune naratoarea. Exact ce-ar fi gândit și spus o tânără cu preocupări artistice și de modă în Belle Époque!
Traducerea – bine sprijinită de redactare – ne delectează și cu formulări de tipul: „—Nu am vorbit serios, i-am recunoscut lui Gustav”, „Mă simțeam bizar de indiferentă vizavi de acest eveniment”, „Putere talismanică”, „Deși nu jucam sau cântam extraordinar de bine, eram o vieneză obișnuită… ” și „ștrudel cu unt de mere”. Trec peste pleonasme și alte mărunțișuri.
Corectura e un pic mai îngrijită decât restul, totuși, pe lângă mici greșeli de literă (Adele Blach-Bauer și altele, la care nu mai zăbovesc), uită să unifice diferitele opțiuni de traducere, de pildă la p. 180 apare brocard, iar la 188 brocart și are probleme cu genul. La un moment dat traducătoarea (autoarea?) crede că Ulrike e un prenume masculin și deci ne pomenește despre „fratele mai mare al prietenului meu, Ulrike, căruia îi plăcea să ne tragă de păr”. E ca și cum ai spune: „al prietenului meu, Iulia, căruia…”. Doar cu un paragraf mai încolo e vorba de „aceeași oameni”, iar altă dată apar „aceeași bărbați cu părul alb”. Topica greșită și lipsa virgulei duc la un impas logic comic: „Puteam să spun un singur lucru din toate cele pe care le gândeam cu voce tare.” În altă ordine a gândului, ar fi fost de înțeles: „Puteam să spun cu voce tare” etc. Fetele fură un desen și iată ce află bunul cititor: „Foaia mirosea a sex. Dar eram destul de micuțe și de prostuțe ca să ne dăm seama ce era și ce însemna.” Poate că ele își dau seama, dar cititorul e nedumerit.
Unii redactori își închipuie că, din moment ce munca lor oricum nu se vede, nu merită să se mai ostenească. Dar paradoxul redactării este acesta: când îți faci treaba, nu se vede deloc. Când nu ți-o faci, se vede teribil. În carte mai apare o frază: „…a bătut-o până și-a pierdut conștiința”. Cât despre conștiința profesională a echipei care s-a ocupat de acest roman – numai de bine!
