În acest roman al dragostei noastre resimt, atât de puternic, adierea discretei tandreţi cu care mama refuza să vorbească despre ea însăşi: era , poate, aceeaşi pudoare care o împingea să evite fotografiile, de parcă singura urmă ce avea să rămână de la ea, peste ani, ar fi fost doar atingerea amintirilor.
Discreţia şi pudoarea sunt puntea care ne-a unit, în viaţă şi în moarte fiind. Acest jurnal al despărţirii este primul pas pe care îl fac în afara domeniului de tăcere şi de rezervă cu care am ales să ne înconjurăm iubirea, ca şi cum, exilat în pustiul însingurării, sunt chemat în căutarea ei de această conversaţie ce nu se poate sfârşi.
Discreţia înseamnă, înainte de toate, tăria de a îndura, fără ca încercările tale să devină obiectul pe care îl înfăţişezi, la vedere, ca pe o tarabă a sentimentelor. Discreţia mamei s-a născut din această voinţă de a merge mai departe, fără ca nimeni să nu poate vedea rănile şi cicatricile ei. Discreţia ei a fost, aşa cum înţeleg acum, privind în urmă spre acel trecut care mă înghite, suprema ei formă de asumare a eroismului cu care femeile înfruntă viaţa: ele nu au pasiunea declamatorie a bărbaţilor, seduşi de gesturi grandilocvente, pentru că dragostea pe care o resimt are oroare de exhibare ieftină şi de teatru melodramatic.
Discreţia ei a fost, privind spre acel trecut în care eu însumi sunt prins, ca în sunetul unei cutii muzicale, actul ei de rezistenţă împotriva unui destin care nu a încetat să îi refuze liniştea şi împlinirea, împotriva unui destin care a fost atât de zgârcit cu clipele de fericire şi atât de neîngăduitor cu ea. Discreţia ei a fost gestul prin care a întors spatele unei istorii în al cărei pântec a fost prinsă, ca în burta unui chit teribil din care nu se poate evada: tăcerile ei erau glasul prin care durerea îşi căuta cuvintele nerostite.
Această discreţie a tăcerii mama a moştenit-o de la mama ei: asemeni mamei, bunica poseda tenacitatea celei care a învăţat, din anii tinereţii, că tinereţea nu este decât un lung interval de durere, de sobrietate şi de chin. Asemeni mamei, bunica aparţinea acelei categorii de fiinţe pentru care tragedia se înscrie în suflet, la fel cum cercurile de timp se înscriu în arbori: tăcute, dense, impenetrabile. Asemeni mamei, bunica nu a vorbit, niciodată, despre anii de detenţie ai bunicului meu: nici măcar după decembrie 1989, bunica nu a ieşit din acest zăbranic de discreţie al tăcerii. Asemeni mamei, bunica a fost cea pentru care întreaga povară a vieţii şi a solitudinii a apăsat ,neîndurătoare: cap al unei familii ostracizate şi stigmatizate, mamă a unor copii pe care se silea să îi ocrotească, cu disperare, soţie a unui soţ pe care îl vedea doar la vorbitorul închisorii, soră a unui frate pe care prizonieratul sovietic îl strivise, cu tuberculoza ce avea să îi fie fatală. Asemeni mamei, bunica nu a avut timp pentru acest timp frivol al fotografiilor şi al sărbătorilor: cei care sunt atinşi de aripa suferinţei nu se mai pot lumina, cu adevărat, niciodată, căci întreaga lor dragoste trece în devoţiunea cu care se jertfesc spre a ocroti pe alţii, de parcă propria lor fiinţă nu ar mai însemna nimic.
Şi poate că această discreţie ce le era comună explică tandra comunicare în care se cufundau,ca într-o mare de tăcere întreruptă rareori de cuvinte. Căci ce mai pot aduce cuvintele atunci când mamă şi fiică sunt una, una cu amintirile anilor în care întreaga lor casă era un edificiu funerar al aşteptării şi al sărăciei, una cu amintirile anilor în care frigul aspru din camere le era singurul tovarăş, una cu amintirile anilor în care au fost doar duşmani ai poporului, una cu amintirile anilor în lungul cărora aşteptarea întoarcerii soţului şi tatălui lor era singura speranţă ce le mai lumina această întindere de pustiu , dens şi insuportabil.
Şi poate că această discreţie pe care viaţa le-a învăţat să o îmbrace, pentru a nu mai lepăda, asemeni unui doliu ce nu poate trece, a hrănit dragostea cu care au iubit şi cu care s-au dăruit. Înaintând în vârstă, simţeam în mamă pe bunica, cu a sa fragilitate melancolică : o tandră suprapunere de imagini mişcate, un joc al reveriei şi al amintirii. Iar despre dragostea de dincolo de moarte am învăţat de la ele: o dragoste care le-a însoţit în viaţă şi care nu a încetat să crească în tărie, o dată ce pragul morţii fusese trecut.
Şi poate că această discreţie le va însoţi reunirea în peisajul de melancolie al toamnei nesfârşite în care au intrat amândouă, în cele din urmă. O tăcere în care să încapă toate amiezile de septembrie, o tăcere în care, în fine, umbrele trecutului lor să fie alungate de mişcarea trandafirilor.
Şi poate că această discreţie va fi şi a mea, atunci când eu însumi voi pleca spre a fi doar vânt ce mângâie grădina: din colţul meu, în marginea vechii casei noastre din Focşani, a acelei case pe care bunica nu a părăsit-o niciodată, le voi privi tăcerile, luminat de un soare ce are blândeţea împăcată a revederii- mamă şi fiică, prinse în monada discreţiei lor, una cu toamna, una cu largul, neatinse de cariile morţii.
