Herru Sanctiagu,/ Got Sanctiagu, / E ultreia, e suseia, / Deus, adiuvanos
( cântec de pelerinaj, sec. XII )
Cine ajunge să străbată astăzi vreun oraș important al cornișei iberice, este aproape imposibil să nu se întrebe asupra semnificației scoicilor aurii, pe care le întâlnește strălucind pe asfalt sau pe pereții caselor. Este vorba despre un lanț de indicii desfășurat de-a lungul căii de pelerinaj către Santiago de Compostela, un itinerariu care salvează creștinul din labirintul semantic al modernității și îi călăuzește efortul. La puțin timp, aveam să aflu că, deși par a coincide în arhetipul cochiliei marine, drumurile medieval și cel contemporan către catedrală se despart tot mai mult, ca și cum ar curge pe albii diferite.
Puțini mai caută și mai urmează astăzi Calea Regală. În vremurile de odinioară, semnele bătute în cuie nu existau, tocmai pentru că nu era nevoie de ele ; pelerinii osteneau ziua după Soare, iar noaptea, urmăreau luminile de pe harta Robilor. Lipsit de amenajările și de confortul actuale, traseul Campus Stellae nu era un drum al tuturor, cât al fiecăruia în parte, un pariu pascalian și o metaforă întinsă pe sute de kilometri, o invitație la regenerare interioară prin circumvoluția către Lumina anticipată în pâlpâirea lumânării. În firul simbolic de aur urzit în etimologia locală ( orosio, Dorado ) și în ornamentația ecleziastică, pelerinul-actor al scenariului existențial deducea promisiunea morganatică a plajelor galiciene de la „capătul lumii cunoscuteˮ, iar în acestea, făgăduiala aurului spiritual, pe care aventura ar putea să îl cearnă din propria ființă.
În trecut, pe Drum nu îndrăzneau doar grupurile de devotos care aduceau mulțumire sau căutau penitența ; unii transmiteau sarcini, se deplasau în surghiun sau în căutare de tratament, se retrăgeau din calea războaielor sau a persecuțiilor, îndeplineau porunci testamentare sau voiau să își îmbunătățească imaginea. Se pare că notorietatea traseului a crescut, prin intermediul canalelor de propagandă carolingiene, în paralel imaginii de evanghelizator, doctor și protector catolic a Sfântului Iacob, eroul luptelor cu maurii și turcii, învingătorul de la Clavijo, Coimbra sau la Navas de Tolosa și în războaiele cu indigenii americani. Către veacul XI, ruta își câștigase, deja, renume aristocratic și a început să atragă fondurile papale, atenția călugărilor de Cluny și a tinerelor regate spaniole ; șiragul de adăposturi temporare ( albergues ), de azile-spitale și de mănăstiri construite în epocă a înmulțit șuvoiul voiajorilor și a ridicat traseul la rangul de calle mayor europeană.
Creștinului de altădată, Calea i se deschidea în Biserică, odată cu primirea binecuvântării și a însemnelor – toiagul cu calabaza ( șipul de apă ), tunica strânsă cu sfoară, pălăria cu boruri largi, colierul de scoici galiciene ( vieira ). Plecat din cine știe ce ungher al continentului, pelerinul trebuia să ajungă, întâi de toate, pe teritoriul francez, de unde putea opta pentru trasee alternative. Italienii, germanii, gasconii, central-europenii foloseau Via Tolosana sau drumul de Provence ; valonii și burgunzii, Via Lemovicense ( prin Limoges ). Pe drumul Turonului urmau bretonii, normanzii și grupurile de credincioși din Țările de Jos. Ruta piemonteză, mai frumoasă și mai puțin solicitantă decât împăduritul Drum de Roncesvalles, șerpuia pe la picioarele munților. Brațele Căii urcau și coborau, unul după altul, etajele montane și tăiau Aragonul prin mijloc ; din nodul Pamplonei, afluenții de piatră intrau în țara grâului, coborau Ebrul și străbăteau colinele din La Rioja, până către Logroño, unde făceau cruce cu drumul catalan. Țara Cidului își întâmpina nou-veniții cu bărăganul său roșu, selenar, punctat, ici și colo, cu câte o moară sau o adunătură de bordeie de chirpici. Odată scăpat de amenințarea setei și a bandelor castillene, drumețul își afla, pe ulițele Burgosului, tovarăși din ploioasele Asturii. Nu le rămânea prea mult răstimp de vorbă ; trebuiau să își cumpere merinde, să plece urechea la știrile amestecate din hanuri și să grăbească mai departe. În Astorga, le îngroșau rândurile confreriile andaluzilor și ale popoarelor sudice, care ridicaseră praful pe drumurile mozarabe ; în patria castanului, li se adăugau contingentele britanice, care acostaseră de curând pe țărmurile stâncoase. Erau pe cale să reușească, fără îndoială, semnele erau favorabile, chiar dacă, pe sub poarta verde a Galiciei, cărările începeau să se cațere pe creste cotropite de pin și de eucalipt.
După luni sau ani de privațiune, călătorii intrau în cetatea lui Santiago cu inima plină de bucurie și își schimbau hainele zdrențuite cu straiele omului renovat. Celui binecuvântat cu darul credinței, măreția catedralei și solemnitatea sălilor ei îi trezeau o acustică sufletească nemaiîntâlnită. Pe porticul Gloriei, sub care se mai ridicau slujbe pentru sufletul lui Carol cel Mare, creștinul căuta mormântul vestitului episcop care se întorsese în zbor, într-o singură noapte, de la Roma. Închinându-se și mulțumindu-i lui Santiago, care părea să îi felicite de pe poarta Iertării, el își confirma imaginea Raiului în Ierusalimul ceresc, croit în piatră. Pelerinul își prezenta ofrandele, se ruga moaștelor, îmbrățișa sacra statuie, își savura biruința spiritului asupra cărnii, tăria voinței și a speranței sale neclintite. Unii coborau să se roage capului lui Santiago cel Mic ( Alfeu ), vărul lui Christos ; alții se îndreptau, deja, către piața San Paio, acolo unde călugărița care căutase brațele iubirii, căzuse în cele ale diavolului. În repetate ocazii, traseul consacrării nu se oprea în orașul apostolic ; credincioșii doreau să se închine altarului din peștera lui Santiago, aflată în Padrón, coborau către Noya și își făceau drum, printre satele pescărești de pe Costa del Morte, către hotarul Lumii cunoscute. De la înălțimea celticei ara Solis, pe promontoriul Finisterra ( Finis Terrae ), omul medieval își amintea faptul că, asemănător Soarelui, Hristos se sacrificase, dar va renaște, cu mai multă putere, la a doua Sa venire ; prin fereastra nemărginirii oceanului, el contempla infinitatea și măreția Universului care îl înconjură și îi dăduse viață. Parcă se schimbase ceva în felul său de a privi lucrurile. Parcă el însuși se schimbase puțin.
Proba călătoriei la care se supunea omul simplu îl proiecta, prin urmare, într-un context cu sens și îi conferea funcția de artizan al propriului Destin, pe care societatea feudală i-o refuzase. Periplul îi înfățișa locuri nemurite în cronici și în tradiții orale, în care magicul și fantasticul alcătuiau cotidianul ; participanții la misterele Drumului aveau acces la mesaje și la zvonuri stranii, întrețineau dovezi ale minunilor și înaintau cu prudență prin locurile de rău augur. Cum altfel decât cu înfricoșare privea omul Evului Mediu roata iacobină cu opt spițe de pe zidul catedralei din Jaca, amintire a Fiilor Maestrului Jacques ? Ori simbolurile ciudate din biserica templierilor de la Eunate ? Dacă nu aflase deja, el descoperea cu uimire că în Zubiri ( Pirinei ) animalele turbate se însănătoșeau la trecerea pe sub un pod, că atingerea relicvelor putea să vindece pruncii, că Sfânta Felicia din Obanos lecuia migrenele și că Sfânta Orosia scotea demonii, așa încât se îndrepta cu încredere spre aceste locuri. Cu toate că intra sub scutul Sfântului Veremundo, de la hotarul Navarrei, creștinul trebuia să își păstreze credința puternică mi ales lângă fântâna din Reniega, acolo unde diavolul ispitea mai abitir ; la rândul ei, răsplata sosea cu o precizie de ceasornic : Sfânta Fecioară salvase de la înec un cavaler și un șef răsculat de la spânzurătoare, iar la Santo Domingo de la Calzada voința divină însuflețise chiar găinile fripte din cuptor.
Pas cu pas, Calea de Compostela se înmulțea în tot atâtea itinerarii pe câte putea simți călătorul. Cel însetat de trecut, descoperea cu bucurie câmpurile de bătălie descrise în Chanson de Roland, Valea Trandafirilor, sau renumita Pădure a Sulițelor. Nu doar fortărețele și mănăstirile își amplificau, cu timpul, potențialul de seducție, ci și podurile care legau tărâmuri ; puntea din Astorga era vestită întrucât slujise ca teatru de luptă lui don Suero de Quiñones, care provoca nobilii suficient de imprudenți care refuzau să-i prezinte omagiile doamnei ; după mai multe sute de lănci frânte, vijeliosul don Suero se pare că luase, la rândul său, drumul Catedralei, căreia i-a făcut o importantă donație.
Calitățile și dovezile divine nu se desprindeau numai din cronici și folclor, ci și din operele artistice. Cu toate că romanicul de Cluny, vibrat prin tușe arabe, a rămas „marele protagonistˮ al traiectului, catedralele gotice din Burgos și Leon se pare că au inflamat fantezia arhitecților germani și francezi. Oricine ar găsi dificil să separe operele în piatră de dantela liturgică, de refrenele calfelor și de cântecele de îmbărbătare ale pelegrinilor, care se amestecau în aceeași cantată a Căii, precum în universala singurătate umană.
Din păcate, sorții pelerinajului încep să se întoarcă în anii Reformei, atunci când vocile lui Toma de Kempis, a lui Erasmus și Luther încep să capete răsunet în cercurile tot mai largi ale ironiei și scepticismului, care corodează încrederea. De teama agenților secreți, regele Filip II le cere participanților scrisori de acreditare ; precaritatea arhitecturii renascentist- platerescă confirmă, de altfel, dezinteresul noilor guvernanți. Aura traseului începe a se recompune de abia în Contrareformă, așa cum, triumfalist, evocă barcul piețelor, monumentelor și altarelor, care își trăiește apoteoza în Centrul din Compostela, din vârful căreia afirmă biruința călugărului-militar.
Din veacul Luminilor, Drumul pare să fi pornit pe o pantă descendentă, până astăzi. Pentru antreprenorul iluminist, educat la școala îndoielii și a simțului practic, călătoria nu mai însemna decât o cheltuială de timp și o concesie romantică față de un trecut superstițios. Din anii aceștia, curgerea oamenilor către biserică au început să sape un curs nou ; criticile se ascut, acidul bănuielii atinge subsolul catedralei, până la nivelul în care este nevoie de o bulă papală de confirmare a relicvelor sfinte. Pentru multă vreme, traseul rămâne blocat de instabilitatea politică a regiunii ; de abia prin anii 1950, ’60 unele asociații romano-catolice au inițiat timide campanii de promovare, încurajate de valul nou al turismului de masă.
Afluxul pelerinilor se află astăzi într-o scădere continuă. În Epoca Negustorilor, Drumul și-a dezbrăcat cele mai multe semnificații religioase și a luat forma expediției turistice, sportive sau eco, sensul de furnizor de experiențe funny, potrivite pentru a fi împărtășite urgent pe canalele social media. Ideea ritualului a suportat și ea o metamorfoză. În punctul de start, participanții primesc astăzi de la Asociația Prietenii Drumului un credencial cu itinerariul, ale cărui etape trebuie timbrate – și care transformă pelerinajul într-o cursă contra cronometru, pentru locurile libere de cazare. Sigur, între timp, rasa călugărească a cedat îmbrăcăminții geo, sandalele din piele s-au transformat în ghete confortabile, iar șaua catârului, în cea mountain bike ; turiștii postmoderni nu mai trebuie să înnopteze în spații insalubre, ci au la dispoziție moteluri confortabile, nu se mai orientează după stelele cerului, ci își coboară frunte după scoicile reflectorizante din ciment ; nici măcar nu mai trebuie să străbată întregul traseu ca să își capete compostella, ci sunt suficienți o sută de kilometri. Ajunși în fața catedralei, ei își deschid ochiul rece al camerei video și încep să vâneze elementele de interes descrise în țipla tuturor ghidurilor ; fără îndoială, au parte de o baie de senzații, căci, sub cele nouă nave uriașe, separate de șaizeci și trei de coloane și luminate de șaizeci și trei de ferestre, fastul întrece închipuirea ; înregistrarea lor suferă, însă, de un fel de boală a secolului. În privirea omului contemporan chipurile sacre se golesc de viață, ele flotează, numai, pe pereții unei lumi îndepărtate, străine, ca sursă de fun sau, în cel mai fericit caz, de analiză culturală. După cursa în viteză printre altarele edificiului, înainte de a-și face check-in-ul, turistul stressat de astăzi nu uită să mai tragă o fugă până la Biroul pelerinilor, pentru a-și taxa ultimul timbru și a-și primi diploma numai bună de înrămat ; poate, dacă se grăbește, mai poate consuma vestitul platou cu scoici galiciene și cu santiaguino, despre care a auzit atâtea și despre care poate să publice comments virale.
Circuitul turistic de astăzi alimentează financiar supraviețuirea Drumului, iar eforturile organizațiilor, primăriilor și ale Xuntei locale pentru menținerea lui sunt mari. Totuși, ceva pare a se fi pierdut, în largul timpului. Astăzi, când totul se măsoară și se critică, pare a nu se mai înțelege și a nu se mai simți. Este ca și cum am fi pierdut ceva esențial, în viteza schimbării, în lumea care crește în jur tot mai agresivă, mai tehnologică și mai sterilă. Poate că este vorba chiar de centrul acesteia. Dacă în urmă cu sute de ani imaginea simbolică a Sfântului Iacob putea să adune mulțimi de oameni, care se puteau lipsi de dovezile științei pentru a merge mai departe, astăzi acele mărturii există, dar pelerini sunt tot mai puțini. Dacă adineaori speranța mânturii putea să contrazică curgerea vremii și să îi construiască omului un miez de forță și de bucurie autentică, astăzi speranța în bani și în confort amenință să ne sece albia pe care ne curge râul sufletului, de milenii.
Anton Pombo, El Camino de Santiago, 2004, Anaya Touring Club, Madrid, 2004
Juan Ramon Mauleon, Curiosidades del Camino de Santiago, El Pais S.A. y Aguilar S.A., Madrid, 1992
