Gânduri despre Grãdina Raiului

Din Vechiul Testament aflãm cã Geneza s-a datorat efortul divin care a odonat haosul, punând informul în contur şi stabilind limitele în crearea unui loc ocrotit. Acesta este Grãdina Raiului, utopia coexistenţei contrariilor, deplina lor armonie.
Sã nu uitãm cã Facerea Grãdinii e ulterioarã creaţiei îngerilor care în parte s-au revoltat împotriva lui Dumnezeu şi au cãzut astfel din primordiala stare de graţie în Infern. Rãzmeriţa provocatã de Lucifer ne aratã cã materialul de lucru al Creatorului a pãstrat memoria haosului din care a fost luat. Grãdina peste care Domnul mai apoi l-a pus stãpân pe Adam a fost pânditã de aceeaşi primejdie a neascultãrii. Substanţa spaţiului nou creat e vie, ambivalentã, şi nu se lasã decât momentan îmblânzitã.

Cei doi pomi din Rai, Pomul Vieţii şi Pomul Cunoaşterii, definesc identitatea Creaţiei din puncte de vedere total opuse: astfel Pomul Vieţii ne conduce spre împãrãţia verbului “a fi”, dupã care fiinţa plãmãditã aparţine în mod absolut lui Dumnezeu iar creşterea şi maturizarea presupun descoperirea treptatã a originii sale divine: creatura devine ceea ce este.
Pe de altã parte, Pomul Cunoaşterii produce “fructul oprit”, în care se aflã sâmburele dezordinii, îndemnul la neascultare şi iniţiativa proprie, Forma serpentinã a ispitei îmi sugereazã semnul de întrebare, îndoiala, sub care creatura îşi pune condiţia originii sale dumnezeieşti. Fiinţa îşi poate proclama autonomia, instigatã de promisiunile verbului “a avea”, altfel spus, ea este ceea ce devine, se construieşte singurã pe sine, prin ceea ce poate dobândi şi astfel se desparte de Creatorul ei. A doua ipotezã care este în esenţã de naturã competitivã opune armoniei conflictul, trezind din latenţã contrariile.

Izgonirea din Rai are drept consecinţã schimbarea radicalã a perspectivei. Abandonarea recunoaşterii Creatorului atrage dupã sine pãrãsirea fiinţei de cãtre Cel care i-a dat sensul suprem. Creatura acum e supusã arbitrarului, imprevizibilului, simte presiunea timpului, capãtã conştiinţa vulnerabilitãţii şi a naturii sale efemere. În absenţa Domnului, Grãdina se umple de buruieni iar haosul tinde sã-şi-l reia în stãpânire.

Însã memoria Raiului nu poate fi ştearsã nicicum, pentru cã informul din care a fost modelat pãstreazã amintirea ordinii divine. Creatura, subjugatã istoriei, sfâşiatã de contradicţii şi deposedatã de certitudini, începe sã aibã tot mai acut nostalgia unui Mântuitor care sã o poatã salva. În Noul Testament, venirea lui Isus semnificã descinderea verbului “a fi” în spaţiul ostil al unei lumi divizate de verbul “a avea”. Fiul lui Dumnezeu se aratã în primul rând celor care nu au nimic, celor lipsiţi, bolnavi, împinşi cãtre periferia societãţii, pentru a le aduce aminte de Împãrãţia Cerurilor. O face în douã feluri: fie, vorbindu-le despre redobândirea Paradisului, ca stare de spirit şi comoarã lãuntricã, fie vindecându-i sau sculându-i din moarte. Tãmãduind infirmitãţile trupeşti în numele credinţei în Dumnezeu, Fiul lucreazã asupra terenurilor virane din suflet, transformându-le din nou în spaţii ocrotite. Nu întâmplãtor Împãrãţia e asemãnatã cu un grãunte de muştar, mai mic decât toate seminţele de pe pãmânt care, atunci când creşte, se face mai mare decât toate ierburile şi la umbra ramurilor sale pãsãrile cerului pot locui. E o metaforã luatã din imaginarul vegetal al Grãdinii şi ea ne duce cu gândul la Pomul Vieţii.

Ceea ce îi învaţã Isus pe ucenici şi prin ei pe noi toţi este cã pierderea Raiului printr-o opţiune greşitã nu este iremediabilã. În Parabola fiului risipitor, se figureazã ipoteza întoarcerii rebelului acasã, dupã ce şi-a tocat averea şi a ajuns la sapã de lemn. Iar aceastã revenire la Tatãl este posibilã pentru cã fiul îşi aduce aminte de obârşia sa, devine ceea ce este, recãpãtându-şi iubirea Pãrintelui pãrãsit. Esenţial în propovãduirea Mântuitorului este apelul la rememorarea originii divine, demers prin care omenirea se va salva de la pieire. Mesagerul Domnului îi îndeamnã pe toţi şi pe fiecare în parte sã îşi redescopere lãuntric Paradisul şi sã şi-l vegheze continuu, ca sã nu îl piardã din nou.

În peregrinarea sa prin lume, Isus are parte de douã grãdini: Grãdina Ghetsimani şi gradina cu mormântul cel nou, unde urmeazã sã fie adus dupã moartea pe cruce. Prima figureazã un spaţiu al pãrãsirii şi al trãdãrii, cealaltã are o destinaţie funebrã. În mod simbolic, pomul întâlnit în cale de Fiu este smochinul neroditor, iar Pomul Cunoaşterii devine materie primã pentru cruce. Asistãm astfel la o dublã mutilare: Isus, propovãduitor al Pomului Vieţii, e rãstignit pe lemnul devenit suport al torturii. Prin Învierea Domnului, mormântul se deschide şi grãdina ajunge loc al revelaţiei. Sculat din morţi, Isus îi apare Mariei Magdalena, în primul moment, sub înfãţişarea Grãdinarului. În dubla sa ipostazã de grãdinar şi învãţãtor, El ne sãdeşte în suflete sãmânţa Raiului.