În istoria poporului ales au existat perioade lungi în care Dumnezeu a intervenit, a vorbit, a făcut minuni. Este istoria lui Abraham, a lui Moise, sunt marile războaie ale lui Israel, dar și cuvintele puternice ale profeților. Poporul ales s-a construit ca identitate prin aceste momente de întâlnire cu Dumnezeu. Dar apoi, în ultimele secole ale Vechiului Testament, se așterne peste toate o tăcere cumplită, o absență totală a profeților, a minunilor, a faptelor extraordinare. Ei bine, la capătul acestei tăceri de sute de ani apare brusc Ioan Botezătorul la Iordan, și imediat după el vine Hristos, Mântuitorul lumii.
Să observăm că acest scenariu e adesea și scenariul vieții noastre. Începem să ne construim identitatea, după 15 sau 18 ani, citim, învățăm, întâlnim oameni și mentori. Ne construim, în bună parte, prin eforturi vizibile. Simțim că evoluăm, că devenim adulți și că sunt lucruri care pot și trebuie să fie făcute de noi.
Dar în timp, descoperim că sunt și lucruri care nu mai pot fi făcute de către noi, oricât ne-am strădui. Aceste lucruri ies la iveală, de obicei, după ce ne-am epuizat încercând să le rezolvăm. Dar și atunci când coborâm îndeajuns de jos în inimă, acolo unde nu ne mai putem pune măști, acolo unde este adevărul – de multe ori dureros – al centrului vieții noastre. Pentru multă vreme, aparent nu se mai întâmplă nimic deosebit în viața noastră. Orizontul e plat, viitorul nu are o direcție, profeții vieții noastre nu mai vorbesc. Dumnezeu nu se mai arată. Suntem blocați, orice am face.
Totuși, acest deșert spiritual este tocmai locul în care va veni, într-o zi, Mântuitorul. E o neputință care poate dura ani de zile, dar care se poate sfârși în orice clipă, prin strigătul lui Ioan Botezătorul: “Pregătiți Calea Domnului!”. Acesta este scenariul convertirii creștine: trebuie să fac experiența faptului că drumurile din sufletul meu nu au neapărat o destinație, trebuie să renunț să mai construiesc singur calea mea, planul meu, identitatea mea. pentru a începe să fac ceea ce trebuia sa fac de la bun început: să aleg „Calea Domnului”. Odată ce încep această cale, restul e istorie: istoria Mântuirii, istoria lui „Dumnezeu alături de mine”, și nu doar „eu alături de Dumnezeu”.
Oare nu aveau sens toate eforturile de până în acest moment al convertirii? Aveau, dar nu sensul pe care îl credeam: era tocmai ca să pot vedea diferența între căile mele și căile lui Dumnezeu. Să pot să las în urmă ce pot face eu, pentru ca Dumnezeu însuși să vină în mijlocul vieții mele ca Mântuitor.
Toate cărțile motivaționale vorbesc despre o soluție descoperită de un mentor, o tehnică psihologică sau spirituală, dar totuși omenească. Creștinii nu caută mentori, ci pe Mântuitorul. Au șansa să-l descopere pe Dumnezeul cel viu, Dumnezeu însuși care se interesează de noi și care vine – cu respect – tocmai pentru ceea ce omenescul nu mai poate rezolva.
„Doamne, dă-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba
curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba
și înțelepciunea de a vedea diferența dintre ele!”
Amin!
Acea „înțelepciunea care face diferența” și care ne aduce pacea, nu este de fapt dat omului să o găsească: ea se primește, de la Copilul din ieslea de la Bethleem. Acel Copil face cu adevărat, prin prezența lui, diferența între puterea omului și puterea lui Dumnezeu.
Mai e ceva: scenariul de care vorbeam, cu o tăcere de final, nu se referă doar la impresia de stagnare. Se referă și la epuizarea și dispariția sentimentului religios, a înseși admirației pentru Dumnezeu, a credinței minunate într-o lume mai bună mâine decât azi. Pustiul în care apare Ioan Botezătorul nu e doar pustiul absenței profeților, e un pustiu chiar în inima omului, a noastră, iubirea de Dumnezeu poate să devină absentă. Religiozitatea se stinge, se usucă. Nu mai avem „bucuria pentru Dumnezeu”. Nu mai avem acea impresie halucinantă de bucurie unică în viața unui om la gândul că Dumnezeu există.
Atunci când simt că dincolo de zidurile de netrecut ale vieții mele se deschide în inima mea un drum care nu ar fi trebuit să existe, e semnul că Mântuitorul se apropie.
Nu îmi rămâne decât să ascult mai atent marea tăcere a convertirii.
Marea tăcere a Postului Crăciunului
E singura tăcere a absenței care devine o tăcere a prezenței.
(Publicat în Foaia de Postul Crăciunului 2019 a Episcopiei Greco-Catolice de Bucureşti)
„E singura tăcere a absenței care devine o tăcere a prezenței.”
Uimitor de profunda observatia aceasta, domnule Cosmovici.
Un Craciun cu sanatate si bucurii!