Editura Şcoala Ardeleană a publicat recent în traducerea Mălinei Voicu lucrarea politologului american Ronald Inglehart Evoluția culturală. Schimbarea motivației umane și a modului în care aceasta transformă lumea. (http://scoalaardeleanacluj.ro/shop/biblioteca-sinteza-c-179/evolu%C8%9Bia-cultural%C4%83-schimbarea-motiva%C8%9Biei-umane-%C8%99i-a-modului-%C3%AEn-care-aceasta-transform%C4%83-lumea-p-393.html) Apărută anul trecut, cartea reprezintă o reactualizare a teoriei despre modernitate şi evoluţia intergeneraţională a valorilor dezvoltată de autor încă din anii ʼ70 şi care a fost ulterior probată şi adaptată cu ajutorul unor studii de lungă durată.
Ronald Inglehart este profesor emerit de ştiinţe politice al Universităţii Michigan şi directorul World Values Survey, o reţea internaţională de specialişti în ştiinţe sociale, care, începând cu anii ’80, au coordonat numeroase cercetări aplicate şi sondaje privind evoluţia valorilor sociale în peste 100 de ţări. Studiile realizate de WVS s-au concentrat asupra atitudinilor faţă de instituţiile şi valorile democratice, de exemplu libertatea de exprimare, participarea la deciziile politice, atitudinea faţă de diverse minorităţi, egalitatea de gen, dar şi protejarea mediului, indicatorii gradului de bunăstare individuală, atitudinile faţă de religie şi formele de exprimare a religiozităţii.
Plecând de la observaţii sociologice, Inglehart identifică în Evoluţia culturală două seturi de valori, „materialiste” şi „post-materialiste”, definite în raport cu gradul de siguranţă fizică şi economică de care se bucură membrii unei societăţi. O societate care trăieşte sub presiunea lipsei de resurse, a conflictelor şi care se confruntă cu dificultăţi legate de îndeplinirea nevoilor de bază va da prioritate acelor valori legate de dezvoltarea economică (industrializare, urbanizare) şi menţinerea ordinii sociale. La nivelul atitudinilor, acestor circumstanţe le corespund tipare tradiţionale sau orientate spre supravieţuire. Acolo unde predomină valorile materialiste contează mai mult autoritatea, ierarhia în relaţii, inclusiv în familii, legătura puternică dintre bunăstarea economică şi satisfacţia individuală. De asemenea, normele sociale sunt mai rigide, iar toleranţa faţă de membrii altor grupuri sociale este mai mică, fapt care la nivel instituţional se traduce în centralizare, autocraţie, sancţionare a diverselor forme de disidenţă, uneori xenofobie.
Prin „valori post-materialiste” sunt avute în vedere: ataşamentul faţă de democraţie, libertatea de exprimare, deschiderea faţă de diversitate, egalitatea de gen, interesul faţă de protejarea mediului, cultură şi împlinire personală, un grad ridicat de încredere între membrii societăţii.
Conform teoriei lui Inglehart, la nivel intergeneraţional, trecerea de la valorile materialiste la cele post-materialiste corespunde înlocuirii unui mod de viaţă centrat pe supravieţuire cu unul centrat pe auto-exprimare, iar criteriul fundamental care determină valorile şi comportamentele este gradul de siguranţă existenţială de care se bucură membrii unei societăţi. Într-o formulare foarte concentrată, cultura înseamnă, pentru Inglehart, „strategia de supravieţuire” a unei societăţi.
Cercetarea sa porneşte de la două ipoteze: conform primeia, libertatea şi autonomia sunt, în genere, valori universal dezirabile, dar care devin prioritare doar după ce o societate a atins pragul de confort material şi de siguranţă fizică. Cealaltă, ipoteza socializării, susţine că valorile care definesc o anumită generaţie sunt cele care corespund sistemului de condiţii materiale dominant în perioada de formare a acelei generaţii, nu în cea de maturitate. Prin urmare, nu există o corespondenţă perfectă între alegeri şi mediu, dat fiind că alegerile reflectă o structură de valori în mare parte anterior cristalizată. Altfel spus, există un decalaj, uneori de zeci de ani, între formarea condiţiilor ce determină apariţia unor valori şi, pe de altă parte, schimbările sociale produse de aceste valori.
Merită trecute în revistă şi câteva concluzii mai concrete privind efectele evoluţiei culturale ce caracterizează societăţile contemporane.
Un element important al teoriei evoluţiei culturale ţine de legătura dintre religiozitate şi progresul social caracterizat în primul rând prin impunerea raţionalităţii ştiinţifice, urbanizare, modernizare instituţională şi extinderea accesului la educaţie. Inglehart nu se grăbeşte să respingă ca depăşită istoric ipoteza sociologică a unor gânditori ca Max Weber sau Emile Durkheim, respectiv că religiozitatea ar fi produsul unei viziuni pre-ştiinţifice asupra lumii şi, deci, un fenomen social temporar. Faptul că unele instituţii religioase contemporane se aseamănă cu organizaţii adaptate economiei de piaţă sau că fundamentalismul religios adună numeroşi adepţi nu ar trebui să conducă la concluzia că secularizarea ţărilor industrializate a fost o falsă profeţie. Ar fi de observat mai degrabă că există o corelaţie puternică între gradul de siguranţă a vieţii şi încrederea în religie, ceea ce face ca în societăţile unde predomină valorile post-materialiste, practicile şi ritualurile religioase să fie transformate în acord cu noi norme morale. Astfel, trecerea de la societăţi tribale, războinice, nesigure, cu sisteme morale de tipul excludere-includere la societăţi moderne, dezvoltate şi prospere a fost însoţită de o resemnificare a religiozităţii în acord cu valori morale, dar şi politice, precum toleranţa, echitatea, non-discriminarea. De asemenea, globalizarea economică a adus cu sine şi o universalizare a normelor morale, iar extinderea conceptului de drepturi ale omului a consolidat încrederea în forme instituţionale de protecţie a indivizilor. Nu adeziunea formală la o religie sau alta este în discuţie după Inglehart, ci tipul de religiozitate care mai este posibil în post-materialism, ipoteza lui fiind aceea că un grad suficient de mare de confort scade în primul rând nevoia indivizilor de predictibilitate sau reguli clare şi stricte, cauzalitate fără erori, şi, astfel, scade şi interesul pentru religie.
O altă metamorfoză culturală asociată post-materialismului se referă la feminizarea societăţii, o caracteristică specifică societăţilor non-patriarhale şi în care predomină normele bazate pe dreptul de a alege, toleranţa şi egalitatea (inclusiv egalitatea de gen). Condamnarea violenţei în genere şi a războaielor dintre state în particular ţine tot de această trecere spre autonomie pentru că libertatea sexuală şi violenţa fizică sunt, în termenii lui Inglehart, la capete opuse ale continuum-ului siguranţei existenţiale. Schimbările sociale generate de feminizarea societăţii pot fi identificate şi la nivelul culturii organizaţionale şi al reprezentărilor de gen, de exemplu prin încurajarea unui stil de leadership mai puţin ierarhic şi mai adecvat societăţii bazate pe cunoaştere sau, la nivel interpersonal, conotarea pozitivă a partenerilor „non-Alpha”. Prin urmare, fenomenul este bi-direcţional: dezvoltarea economică determină schimbările valorilor la nivel individual, care se agregă apoi în alte straturi colective (la nivel organizaţional, al mentalităţilor).
Evoluţia valorilor şi a preferinţelor individuale asociate feminizării societăţii prezintă o relativă stabilitate, ceea ce explică parţial şi încrederea lui Inglehart în posibilităţile democraţiei de a rezista ca alternativă la autoritarism. Chiar dacă prosperitatea economică şi stabilitatea socială fluctuează, perioadele de recesiune, conflictele politice, diminuarea bunăstării individuale şi a toleranţei unei societăţi nu sunt cauze suficiente ale declinului democraţiilor atât timp cât ciclul de dezvoltare economică a reuşit să consolideze clasa de mijloc şi valori ca libertatea de a alege şi de exprimare. De altfel, crearea unei clase educate, mature, autonome intelectual şi financiar şi a unei culturi publice deschise sunt indicatori mai stabili pentru democraţie decât simpla dezvoltare economică sau definiţia minimalistă a democraţiei electorale. Prin extrapolare, această teorie contestă şi mitul incompatibilităţii structurale dintre valorile identitare ale unei culturi (de pildă cele inspirate din confucianism sau Islam) şi valorile democratice. În pofida numeroaselor exemple de state asiatice şi musulmane nedemocratice, Inglehart consideră, de pildă, că Turcia este aproape de zona de tranziţie spre democraţie, în vreme ce Iranul reprezintă un caz mai special, în care diferenţa dintre dezvoltarea socio-economică şi aplicarea democraţiei este pregnantă, dar supusă unei mari presiuni din partea publicului.
De bună seamă, cei care au urmărit evenimentele politice recente din aceste zone sunt îndreptăţiţi să se întrebe dacă traiectoria lor este una suficient de previzibilă pentru a confirma teoria evoluţiei culturale. La fel şi cei care văd în intensificarea extremismului din state membre ale Uniunii Europene, în opţiunea pentru Brexit, dar şi în iniţiative naţionale de tipul referendumului pentru familia tradiţională de la noi sau atacul la adresa libertăţii academice din Ungaria o radicalizare puternică în direcţia valorilor non-democratice şi a populismului.
Aici Inglehart dezvoltă o argumentare pentru a justifica de ce în societăţi pe care le putem considera bogate nu numai că discursurile şi atitudinile xenofobe nu au fost marginalizate, ci ele au triumfat în combinaţie cu plutocraţia şi autoritarismul. Principala sa explicaţie este că asistăm la o reacţie împotriva schimbărilor culturale, care este cauzată de diferenţa de valori dintre cohortele de vârstă care au mai susţinut în trecut forme de autoritarism şi, pe de altă parte, tinerii post-materialişti promotori ai democraţiei şi militanţi pentru protecţia mediului. Deteriorarea economiei, amplificarea inegalităţilor, migraţia internaţională sau criza refugiaţilor au alimentat atitudinile xenofobe cu care rezona deja o parte a populaţiei, iar magnitudinea acestor fenomene explică de ce unii extremişti se bucură chiar de mai multă susţinere azi decât acum 30 de ani. Teoria evoluţiei culturale se delimitează în acest punct de explicaţiile în termeni strict economici ale ascensiunii partidelor de dreapta şi, în general, autoritarismului, introducând nuanţe şi interpretări mai cuprinzătoare, iar una dintre concluziile lui Inglehart despre alegerile care au avut loc în SUA în 2016 este că rezultatele au exprimat mai degrabă un clivaj cultural intergeneraţional decât reacţia electoratului la diminuarea bunăstării.
Partea din lucrare de natură să inspire cele mai multe comentarii este, aşadar, cea referitoare la aplicarea teoriei evoluţiei culturale la contextul politic global şi la capacitatea sa de a face previziuni. Observaţiile despre evoluţia intergeneraţională a valorilor sau despre consecinţele în plan social ale consolidării unui mediu economic stabil şi prosper, precum şi clasificările ce rezultă de aici se întâlnesc în unele puncte cu o altă teorie foarte influentă în zona psihologiei sociale, şi anume teoria dimensiunilor culturale a lui Geert Hofstede (http://www.geerthofstede.com/). Hofstede este, însă, interesat în primul rând de criteriile în funcţie de care se măsoară progresul organizaţional sau social, de exemplu: colectivism-individualism, indicele distanţei faţă de putere (cum se poziţionează indivizii din diferite culturi faţă de autoritate, ierarhie, inegalitate), gradul de evitare a incertitudinii (tolerarea ambiguităţii, cum este valorizată capacitatea de planificare şi stabilire a priorităţilor), ponderea valorilor considerate masculine, respectiv feminine ş.a.
Ambele teorii oferă o sistematizare a diferenţelor dintre culturi în funcţie de criterii legate de valori sociale, însă în vreme ce Hofstede se concentrează asupra dimensiunilor care descriu progresul, Inglehart este mai degrabă preocupat de mecanismele adaptative ale culturilor şi tiparele după care evoluează acestea pentru a stabili o cauzalitate cât mai precisă şi care să permită predicţii. De asemenea, abordarea sa se sprijină pe asumpţia unei ordini a valorilor care însoţesc fiecare etapă a evoluţiei culturale, o abordare care datorează mult şi concluziilor lui Maslow despre ierarhia nevoilor umane. Totodată, el avansează ipoteza că diversitatea (uneori generatoare de diferenţe profunde) culturilor din lume nu împiedică un grad destul de mare de predictibilitate a evoluţiei acestora în funcţie de dezvoltarea socioeconomică. Altfel spus, în toate culturile specializarea ocupaţională, creşterea nivelului educaţiei şi veniturilor diversifică şi relaţiile umane, unde începe să conteze mai mult capacitatea de negociere decât raporturile de putere şi autoritate. Schimbările culturale se supun, însă, şi fenomenului dependenţei de cale (path dependence), ceea ce înseamnă că există o structură stabilă de valori şi credinţe care determină un lanţ de consecinţe în mare parte imune la alte schimbări. Influenţa condiţiilor iniţiale este puternică şi limitativă, de exemplu fondul religios al unei societăţi creează zone culturale cu sisteme de valori aparte şi care persistă sau uneori se opun efectelor dezvoltării. Aici teoria lui Inglehart susţinută de o foarte mare bază empirică de date se opune modelelor reducţioniste despre globalizare şi predicţiilor acestora şi explică influenţa culturilor tradiţionale.
Capitolul despre fericire contrazice ipoteza conform căreia fericirea individuală (definită în cadrul fixat de cercetările World Values Survey) ar atinge un plafon corelat cu o anumită configuraţie genetică şi un prag al bunăstării. Nefuncţională din start în cazul comunităţilor în care normele religioase îi încurajează pe indivizi să trăiască drept acum pentru a fi fericiţi în viaţa de apoi, ipoteza nu vede posibilă maximizarea fericirii dincolo de un anumit prag. Inglehart argumentează, însă, analizând date din ultimele decenii, că libertatea de a alege este valoarea determinantă pentru maximizarea fericirii, atât pentru că ea permite definirea de noi planuri de viaţă şi modalităţi de a fi fericit, cât şi pentru că, la nivel colectiv, încurajează toleranţa şi libera exprimare, distribuind, în final, mai multă fericire pentru cât mai mulţi. Tipul de societate compatibil cu aceste aspiraţii este unul în care ideile contează mai mult decât banii, o societate din ce în ce mai puţin impersonală şi ai cărei membri sunt interesaţi de propria lor dezvoltare, de estetica oraşelor, de creativitate şi alte valori la care îşi pot permite să se concentreze după ce au depăşit preocupările legate de stabilitatea economiei şi siguranţa naţională.
Evoluţia culturală. Schimbarea motivației umane și a modului în care aceasta transformă lumea prezintă cititorilor un tablou familiar al lumii contemporane însoţit de un cadru explicativ care are meritul de a sintetiza elemente din mai multe tipuri de cercetări sociale, probat cu ajutorul unei imense baze de date. Cu toate acestea, metodologia colectării datelor, dar mai ales relevanţa şi implicaţiile cadrului post-materialist au fost supuse mai multor critici. Una dintre cele mai intuitive se referă la faptul că în sistemul de condiţii care determină trecerea de la materialism la post-materialism, Inglehart atribuie un rol decisiv mediului economic fără a identifica efectele educaţiei şi ponderea lor în sistem. Pentru mobilitatea intergeneraţională sau ritmul în care indivizii reuşesc să treacă din clasa de origine (prin „clasă” înţelegându-se o sinteză între: venituri, educaţie de origine, indicatori de dezvoltare socială ş.a.) într-una superioară, educaţia este deosebit de semnificativă. Aceasta, mai ales în condiţiile în care societăţile contemporane o definesc ca un mijloc pentru a accede la poziţii sociale avantajoase şi guvernează distribuţia ei după criterii ce reflectă adeziunea la diverse agende sau ideologii.
De asemenea, cercetări din sfera dreptăţii intergeneraţionale arată că evoluţia intergeneraţională a valorilor este mai complexă decât pare să sugereze Inglehart – de altfel, nu este vorba doar despre formarea valorilor, ci şi a preferinţelor generaţiilor viitoare prin plaja de opţiuni pe care aceştia le primesc moştenire de la indivizii din prezent. Această condiţionare este unidirecţională şi poate deveni abuzivă în lipsa unui contract simbolic intergeneraţional şi a unor mecanisme instituţionale care să asigure reprezentarea intereselor generaţiilor viitoare.
În concluzie, din acest punct de vedere teoria evoluţiei culturale poate fi probată şi, după caz, îmbogăţită, cu soluţii sugerate de cercetări din sfera filosofiei politice, mai ales cosmopolitismul şi dreptatea intergeneraţională. Acestea abordează în mod sistematic elemente ca: interdependenţa societăţilor de pe glob şi posibilele datorii morale teoretizate de cosmopolitism, problema resurselor rare şi a schimbărilor climatice, distribuţia responsabilităţilor vizavi de beneficiile industrializării rapide, formarea preferinţelor intergeneraţionale. Lectura teoriei evoluţiei culturale pe acest fundal conceptual ar putea face mai clare şi mai articulate concluziile celor peste trei decenii de prelucrare de date empirice pe care se bazează interpretarea sociologică a lui Inlgehart.
