Reconstituirile epice ale unor aventuri reale pot intra în câmpul beletristicii? Nu cumva problema e doar cea a dozajului de ficțiune și nu cea a absenței ei? Nu cumva orice reconstituire post-factum e întotdeauna, într-o mai mică sau mai mare măsură, ficțiune? Nu cumva orice ”istorie”, în sensul de narațiune ulterioară a ”ceea ce a fost și s-a petrecut” și-n pofida oricăror pretenții ale ei de adevăr, e inevitabil ficțiune?
Romanul-document are o solidă tradiție în literatura anglo-saxonă. El e o proză mai degrabă jurnalistică decât ficțională, ceva între un raport amplu destinat marelui public și o istorie mai complexă și mai bine instrumentată narativ decâ simpla relatare a celor implicați. Scrise de altcineva decât protagoniștii direcți, romanele de tip docu-fiction oferă perspective mai largi, detalii mai numeroase și concluzii mai diverse asupra evenimentului de referință decât notițele făcute ”la cald”, date fiind obiectivitatea scriitorului (propusă din start) și posteritatea narativă acumulată până la el. Faptul de a fi interesat de subiect, din afară și posterior cronologic constituie avantaje esențiale pentru autorul unei cărți care și-a propus să dea istoriei coerența necesară. Iar cărțile despre călătorii sau aventuri care au forțat limitele umanității s-au vândut bine (criteriu definitoriu în industria occidentală de profil!), au pus odată pentru totdeauna subiectul în cadre imaginare autentice și au generat scenarii de efect.
Amintesc doar trei cazuri celebre (toate deja ecranizate în pelicule multipremiate): John Barrow, Charles Nordhoff și James Norman Hall au scris, independent și diferit, despre atât de cunoscuta epopee a vasului ”Bounty” (cel cu revolta din 1789, din lagul Pacificului), primul în 1831, ceilalți doi în 1932; Nathaniel Philbrick a dat în 2000 un roman despre tragedia balenierei ”Essex” (1820), un eveniment ce a fost sursa primă pentru Moby Dick, capodopera de mai târziu a lui Melville; Michael Punke a publicat în 2002 un roman despre odiseea vânătorului de blănuri Hugh Glass, părăsit iarna de camarazi în 1823 în pustietățile pădurilor americane, sfâșiat de o ursoaică grizzly, crezut mort, îngropat și nevoit apoi, printr-un supraomenesc efort, să parcurgă drumul lung înapoi la civilizație. Enumerația poate continua și cu alte titluri care au cuprins în crisalida transparentă a ficțiunii întâmplări și destine marcante pentru o istorie a confruntării omului cu natura ostilă și cu necunoscutul întunecat.
Întrebarea care se pune e dacă aceste narațiuni interesează estetic, ca romane propriu-zise. De ce ar fi literatură Odiseea (Homer), Robinson Crusoe (Daniel Defoe), The Narrative of Arthur Gordon Pym of Nantucket (Edgar Allan Poe), Moby Dick (Herman Melville), The Sea-Wolf (Jack London), Voyages et aventures du capitaine Hatteras (Jules Verne) sau Heart of Darkness (Joseph Conrad), iar alte aventuri similare, dar petrecute în realitate, nu? Sigur, se poate dezvolta o întreagă teorie literară aici, dar un răspuns imediat ar fi că da, sunt valabile estetic, pentru că prozele de acest tip nu reprezintă relatări oficiale brute, ci sinteze ordonate epic ale evenimentelor, de unde nu poate lipsi subiectivitatea specifică oricărei reconstituiri post-factum: decupajul documentar, ”cârligele” care să lege secvențele disparate, ”îngroșările” tipologice, comentariile interstițiale, contextualizările mai mult sau mai puțin pertinente, analogiile cu alte evenimente de același fel, simpatiile pentru unul sau altul dintre aspecte. Oricâtă obiectivitate pretinzi, pentru o narațiune fluentă trebuie să rezonezi afectiv cu aura evenimentelor, să intri minimal în pielea personajelor, să vezi, să simți, să gândești și să speri ca ele, atât cât îți poți imagina pornind de la ceea ce se știe deja. Iar pentru lectori, survine puternica impresie de autenticitate, de parcurgere palpitantă sub conștiința adevărului celor citite, ca la un epos ”realist” clasic cu o veridicitate completă a lumii epice. Avem de-a face cu o ficțiune alterată iremediabil de adevăr, aș îndrăzni să zic, pe atât de empatică pe cât imprevizibilitatea ei adesea șocantă se dovedește numai bună de pus într-o narațiune care să se citească pe nerăsuflate.
Am făcut acest excurs teoretic pentru a semnala romanul lui Alfred Lansing (1921-1975), un jurnalist american atât de pasionat de aventura irlandezului Ernest Shackleton și a vasului ”Endurance”, încât după 1959, când și-a publicat romanul despre rătăcirile celor 28 de oameni prinși fatal între ghețurile Antarcticii între 1914-1916, nu a mai publicat nicio carte. Trist e că, rămas ”om al unei singure cărți”, nu a putut să se bucure de popularitatea ei postumă, căci romanul a căpătat faima scontată la peste un deceniu de la moartea autorului (în 1959, în plin Război Rece, ca și sovieticii, americanii erau interesați de călătoriile spațiale, nu de cele terestre). Scris după o îndelungă documentare (a citit relatările și jurnalele ținute de protagoniști, cu pagini murdare încă de la opaițele cu grăsime de focă, a 
discutat cu eroii aventurii rămași în viață și cu descendenții acestora, a consultat hărți, cărți de știință și rapoarte oficiale), Endurance. Shackleton´s Incredible Voyage (Endurance. Incredibila călătorie a lui Shackleton, în traducerea românească a lui Gabriel Tudor, apărută la Art în 2019) e un roman care chiar se citește cu sufletul la gură. Aventura comandantului Shackleton e surprinsă în toate aspectele ei tensionate și surprinzătoare, mutând des perspectiva la unul sau la altul dintre personaje, alunecând de la prim la gross-plan și sincronizând atent datele cronologice și spațiale, în încercarea de a oferi o relatare cât mai convingătoare a celebrei expediții eșuate ca intenție oficială, dar reușite ca luptă acerbă pentru supraviețuire. ”Povestea care urmează este adevărată”, își începe Lansing cartea și ”am făcut tot posibilul pentru a înfățișa evenimentele așa cum s-au petrecut și pentru a consemna cât mai precis reacțiile oamenilor care le-au trăit”, continuă. Acest protocol de deshidere e specific, de altfel, și ficțiunilor propriu-zise, să ne amintim de incipit-ul din Treasure Island (1883) al lui Robert Louis Stevenson: ”Squire Trelawney, Dr. Livesey, and the rest of these gentlemen having asked me to write down the whole particulars about Teasure Island, from the begining to the end, keeping nothing back but…”. . Și mai încolo, după mențiunea că informațiile obținute din documente și din discuții cu martorii erau prea multe și că le-a selectat riguros, Lansing introduce un necesar diapazon despre cei ce i le-au furnizat: ” Dar ei nu poartă în niciun fel răspunderea pentru această relatare. Dacă în povestea de față s-au strecurat inadvertențe sau erori, ele reprezintă greșelile mele și nu ar trebui să le fie atribuite celor care au luat parte la expediție”. E un diapazon specific ficționarului care știe că va fi nevoit să opereze estetic acolo unde realitatea brută nu i-a oferit toate datele necesare. Dar expediția s-a dovedit atât de bogată în surprize (unele deosebit de tensionate și de dramatice), încât aproape că nici n-ar mai fi fost nevoie de intervenții auctoriale în interiorul relatării. Să rezum:
Ofițerul de Marină Ernest Henry Shackleton (1874-1922) a plănuit expediția antarctică mai întâi pentru gloria Imperiului Britanic, căruia îi ceruse finanțarea pentru a cumpăra o navă, provizii, câini de sanie și echipaj. Antarctica exercita o fascinație constantă pentru toate națiunile la începutul secolului trecut (Polul Nord fusese cucerit deja de americani în 1909 prin Robert E. Peary), dar în special pentru Anglia, al cărei erou, Robert F. Scott, pierduse tragic cursa pentru Polul Sud în 1912, în fața norvegianului Roald Amundsen. Apoi, Shackleton își dorea traversarea pe jos a Antarcticii de la Marea Weddell la Marea Ross (erau aproximativ 1800 de mile, din care jumătate prin necunoscut), trecând prin Polul Sud, în urma a trei alte traversări ale sale anterioare eșuate (din care una chiar într-o echipă a lui Scott). Spera să reușească de data aceasta și deja arvunise publicarea unei cărți și susținerea unor conferințe despre ea, la întoarcere, fără să știe la ce încercare dramatică îl va supune soarta. Astfel, deși izbucnise Primul Război Mondial, cu aprobarea lui Winston Churchill (Lord al Amiralității pe atunci), vasul ”Endurance”, o barchetină norvegiană cu trei catarge, vele și motor, construită și echipată corespunzător pentru navigația printre banchize, cu 28 de oameni la bord, pornește din Londra spre America de Sud pe 8 august 1914. În octombrie 1914 ridică ancora din Buenos Aires spre Polul Sud, iar pe 5 decembrie părăsește pentru ultima oară uscatul, după un popas de o lună în izolatul port de baleniere Grytviken de la capătul lumii, pe insula Georgia de Sud din apropierea Antarcticii. Intrau în cea mai ostilă zonă de pe Pământ, unde nopțile lungi, valurile, gerul, vânturile, icebergurile și zăpada nu cruță nicio fiin
ță umană. Între februarie-august 1915 ghețurile încep să se adune în jurul vasului, iar în octombrie 1915 acesta rămâne definitiv prizonier în calotă, navigând la întâmplare odată cu ea, dar fără să mai poată naviga el însuși în vreun loc cu mare deschisă. Pe 27 octombrie Shackleton ordonă părăsirea navei, care, după ce fusese deja găurită iremediabil, va fi pur și simplu zdrobită de presiunea coloșilor înghețați (se va scufunda pe 21 noiembrie, sub ochii celor întorși la epavă să mai recupereze lucruri utile și provizii rămase în magazie). Într-o mizerie progresivă, suferind de frig, cu frica dezmembrării banchizei pe care-și făcuseră tabăra (se și întâmplă de câteva ori, la limita unor consecințe tragice), cu durerea de a-și fi împușcat de nevoie toți câinii (și o pisică, devenită mascota expediției), cu tensiunea unei așteptări fără orizont, hrăniți doar cu grăsime și carne de la leii de mare și pinguinii vânați, cu biscuiți, lapte praf și conserve, după ce-și trăsese luni întregi pe sănii improvizate bărcile grele sau dormiseră în corturi întinse pe gheață, pe 9 aprilie 1916 echipajul începe navigarea pe marea plină de sloiuri uriașe. Căutau cel mai apropiat uscat estimat vag pe hărți, căci traseul imprevizibil al banchizei le stricase orientarea. Măsurătorile aproximative ale poziției s-au putut face mereu, totuși, în zilele senine, cu ajutorul intrumentelor nautice păstrate la îndemână: tabelele astronomice, sextantul, busola și cronometrul. Scopul expediției fusese a
bandonat, prioritară devenise supraviețuirea, iar ea depindea de ajungerea pe vreuna dintre insulițele din nordul Antarcticii, înainte de Strâmtoarea Drake. Trecuseră 14 luni de când nu mai navigaseră direct pe apă. Setea și foamea de nepotolit prin rațiile minuscule, degerăturile cangrenabile, nesomnul, starea de umezeală permanentă, disperarea îi însoțesc mai departe pe cei 28 de exploratori, plutind în derivă pe imensitatea oceanului în trei bărci cu vele din pânze sumare, cusute la repezeală. După zile și nopți epuizante în voia valurilor și a vânturilor, azvârliți printre iceberguri și balene ucigașe, acostează cu greu pe Insula Elefantului pe 16 aprilie, într-o pustietate ostilă, dar cu pământul ferm sub picioare. Au vânat imediat lei de mare, au aprins focuri, au topit gheață, au mâncat prima masă caldă din ultimele peste 100 de ore și au luat somn pe săturate într-o cavernă, în sacii de dormit umezi și putreziți. Erau la 346 de mile de locul unde se scufundase ”Endurance”, la 720 de mile de Insula Georgia de Sud, unde se aflau cele câteva porturi de baleniere (cele mai apropiate puncte umane de ei) și după 497 de zile în care nu mai simțiseră pământ sub tălpi. Iar aventura continuă: lăsând restul echipajului pe Insula Elefantului, Shackleton și alți 5 camarazi pornesc pe una din bărci (ajustată special de tâmplar) spre Insula Georgia de Sud pe 24 aprilie, pentru a căuta salvarea. Ajung pe 10 mai 1916, după 800 de mile în mare deschisă și 522 de zile de când plecaseră tot de acolo, cu ”Endurance”, la venirea dinspre Buenos Aires. Între 10 și 18 mai, 3 din echipa aleasă de Shackelton călătoresc pe jos, printre crevase și munți de gheață nestrăbătuți vreodată de om și necartografiați, țintind în partea cealaltă, la capătul locuit al insulei, pe care-l ating pe 20 mai. Se orientaseră doar după presupuneri, după
ceea ce văzuseră la fața locului, după o busolă și o hartă sumară. Cu nebănuite abilități de pionieri alpiniști, își înfipseseră cuie de barcă în tălpile cizmelor, urcaseră și coborâseră pante alunecoase ocolind obstacole insurmontabile, săpaseră scări în zăpadă cu mici târnăcoape de tâmplărie, dormiseră puțin, merseseră la lumina lunii și-și dăduseră drumul în fund pe pârtii abrupte, printre prăpăstii glaciare, doar ca să ajungă mai repede. În ultimul asalt al drumului se orientaseră după sirena portuară care vestea startul muncii de dimineață, sunând undeva nevăzută, departe, în față.
Trei arătări spectrale, trei fantome hirsute intrară pe 20 mai 1916 în portul Stromness dinspre nicăieri, recunoscute cu greu de marinarii de acolo, care auziseră de ”Endurance”, dar nu mai știau nimic de echipajul ei. Șeful micului și izolatului punct de prelucrare a cărnii de balenă îl cunoștea pe Shackelton dinainte, aflase de expediția în care pornise, dar nu și-a dat seama cu cine are de-a face decât după ce străinul arătând ca un sălbatic s-a recomandat. Abia atunci directorul, șocat, a izbucnit în plâns. Cu ajutorul muncitorilor portuari și a unui mic remorcher chilian cu aburi, ”Yelcho”, pe 30 august 1916 cei șase supraviețuitori dedați deja la gustul civilizației (se îmbăiaseră, se tunseseră și-și răseseră bărbile) se-ntorc pe Insula Elefantului, de unde-și recuperează camarazii lăsați acolo din aprilie (unuia dintre ei i se amputaseră degetele degerate de la un picior, folosind ca anestezie inhalarea de cloroform). După 21 de luni în necunoscut, echipajul de pe ”Endurance” a fost primit cu fast în porturile chiliene. Se vor întoarce acasă, în sfârșit, glorioși, într-o Europă aflată în plină bătălie pentru supraviețuire, o altfel de bătălie decât fusese a lor − pe pământ, în tranșee, cu oameni sfârtecați nu d
e pustiu, de foame, de ger sau de gheață, ci de proprii semeni, de arme și de sârmele ghimpate.
Shalcketon nu reușise ce-și propusese, să străbată Antarctica pe jos, dar reușise să-și țină în viață toți tovarășii de pe ”Endurance”, să impună disciplina și să alimenteze mereu flacăra speranței. E-adevărat, avuseseră și noroc, foarte mult noroc, unul pe care nu-l avuseseră, de pildă, compatrioții lor expediționari conduși de ofițerul din Marina Regală John Franklin. Porniseră pe două vase, ”Erebus” și ”Terror”, cu peste 70 de ani înaintea lui Shackelton, în mai 1845, ca să găsească Pasajul de Nord-Vest, trecerea din Atlantic în Pacific prin zona Polului Nord. Soarta lor fusese mai mult decât tragică. La fel ca ”Endurance”, cele două corăbii fuseseră blocate, zdrobite de gheață și se scufundate. Înghețați, înfometați și epuizați, slăbiți de scorbut, tuberculoză și degerături, după ce se otrăviseră cu plumbul din propriile conserve și recurseseră inclusiv la canibalism, oamenii din ambele echipaje (24 de ofițeri și 110 marinari) muriseră unul câte unul, risipiți pe gheața Arcticii (John Franklin și alți câțiva marinari o făcuseră pe drum încă din 1847, răpuși de boli). Călătorind disperați spre sud, și-au tras bărcile grele pe sănii înspre avanposturile locuite ale Canadei, cu speranța unei salvări care era mult prea departe ca să vină. Mult căutatul Pasaj a fost traversat mai târziu, între 1903-1906, de același Roald Amundsen, cu un mic sloop cu vele adecvat, dar în mod ironic drumul nu a fost folositor navigației din cauza condițiilor teribile ale vremii și ale mării de acolo. Astăzi Arctica este ternul unei teribile dispute pentru putere militară. Rusia, Norvegia, SUA, Canada și China sunt state ce-și revendică dominația geopolitică a ghețurilor de la capătul nordic al lumii.
Avem, așadar, în povestea lu
i Alfred Lansing aproape doi ani de dramatică luptă pentru supraviețuire, iar palpitul acestei lupte nici n-ar fi avut nevoie de suplimente ficționale (instantanee vizuale ale expediției apar reproduse în carte, căci la bord fusese și fotograful Frank Hurley, care uneori filmase, cu grija ca multe dintre negativele sale să fie păstrate, spre norocul posterității). Deși inevitabile, intervențiile auctoriale nu sunt nici false, nici nepotrivite. Despre nopțile polare: ”Dar priveliștea care se putea vedea de pe puntea lui ”Endurance” avea adesea o frumusețe fantastică. Atunci când vremea era liniștită, luna strălucea pe cerul senin și înstelat zile și nopți la rând, străbătând zarea în arcuri largi, îndrăznețe și aruncând o lumină palidă și suavă printre ghețuri. Alteori, aurora australis, echivalentul antarctic al aurorei boreale, se arăta pe cer, oferind imagini care-ți tăiau răsuflarea. Incredibile izbucniri și străfulgerări albastre, verzi și argintii țâșneau dinspre linia orizontului către cerul negru-albăstrui, în nunațe sclipitoare, iridescente, reflectate de gheața dură ca stânca, de dedesubt. Dar, în afară de gerul tot mai pătrunzător, vremea rămase remarcabil de calmă și lipsită de vânturi.” La apariția șocantă a lui Shackelton și a celor doi însoțitori în portul Stromness: ”Andersen zări siluetele a trei bărbați care mergeau agale în direcția lui, abia târându-și picioarele. Omul rămase buimac. Erau cu siguranță străini. Dar nu acest lucru i se părea neobișnuit, ci faptul că veneau nu dinspre port, unde ar fi putut acosta o navă, ci dinspre munți, adică din interiorul insulei. Pe măsură ce se apropiau, Andersen văzu că aveau bărbi stufoase și fețele lor erau, cu excepția ochilor, aproape negre. Părul lung, ca al unor femei, le atârna până aproape de umeri. Din motive necunoscute, părea țeapăn. Și hainele lor erau ciudate. Cei trei nu aveau pulovere sau cizme, ca orice marinar. În schimb, păreau să poarte pelerine, deși îi venea greu să-și dea seama, întrucât veșmintele lor cu siguranț
ă văzuseră și zile mai bune”).
Nu pot ocoli o mică analogie autohtonă (nu că aș avea de unde alege!), pentru că și un cunoscut român a călătorit cândva, la Polul Sud, cu o echipă finanțată de statul belgian. A rămas și el cu vasul prizonier în banchiză între martie 1897 – februarie 1899, rătăcind pe oceanul antarctic odată cu ea, dar eliberându-se, din fericire, după un an (a lăsat un jurnal și câteva conferințe despre această experiență). Analogia e provocată nu de aventura asemănătoare, până la un punct (nu au existat consecințele dramatice ale cazului ”Endurance”), ci de un personaj comun în mod tangențial. Emil Racoviță s-a îmbarcat pe vasul ”Belgica” în expediția antarctică dintre 1897-1899 sub comanda baronului Adrien Victor Joseph de Gerlache de Gomery (Roald Amundsen a fost ofițer secund pe același vas). Ei bine, Adrien de Gherlache contribuise în 1912 la planurile construcției vasului ”Endurance”, consultat ca un profesionist care ști
a deja ce înseamnă un drum la Polul Sud.
Romanul lui Alfred Lansing ne poartă la propriu prin lumea celor care au înfruntat moartea, în pustietatea înghețată de la capătul lumii. El dezvăluie o spectaculoasă și exemplară aventură, numai bună de retrăit prin lectură. Empatia noastră, a celor care ne-o putem doar imagina, va fi răsplătită pe măsură.
(variantă mult extinsă a unui text publicat într-unul din ultimele numere ale revistei ”România literară”)
P.S.. Unul dintre cele mai bune documentare despre ”Endurance” și expediția condusă de Shackelton poate fi văzut aici: https://www.youtube.com/watch?v=HUW8pGe5QzU
Sursa foto:
1.Ernest Henry Shackleton (httpsen.wikipedia.org).
2.Shackleton, la pierderea navei (httpsen.wikipedia.org).
3.Echipajul ”Endurance”, adunat pentru fotografie la prova vasului (httpswww.nytimes.com).
4.”Endurance”, prins în banchiză (httpscpb-us-e1.wpmucdn.comsites.dartmouth.edu).
5.”Endurance”, prins în banchiză (httpsedition.cnn.comtravelarticleantarctic-shackleton-expedition-called-off-scli-intlindex.html).
6.Epava ”Endurance”, zdrobită de ghețuri (httpsen.wikipedia.org).
7.Barca providențială, pregătită să înfrunte oceanul spre Insula Georgia de Sud (httpsen.wikipedia.org).
8.Naufragiații de pe Insula Elefantului, salutând sosirea bărcii micului vapor ”Yelcho”, venită să-i recupereze (httpsen.wikipedia.org).
