Asemănător, prin dimensiuni și, adesea, prin mesaj, cu manifestul politic, funcționând, aidoma acestuia, în, la un moment dat, ilegalitate, cu, mereu, teama unei cenzuri absolute sau chiar a unei încarcerări, biletul de papagal arghezian este o bijuterie în spațiul (stilului) publicistic de la noi și de pretutindeni. Interesant este faptul că Arghezi înțelege să-l familiarizeze pe cititorul de ieri, dar și pe potențialul cititor al unor timpuri viitoare, cu semantismul profund al demersului său. Pare o găselniță, pare că intră în regimul ludic, al jocului neostenit arghezian cu slovele, când, de fapt, este o manifestare în stare pură a unui spirit viu, efervescent, creator, prin excelență, conectat la realitatea și, implicit, la drama timpului pe care-l trăiește. Specia jurnalistică, numită, de la Arghezi încoace, bilet de papagal, nu face decât să înnobileze inițiala percepție semantică a bilețelului ținut stingher în cioc de companionul flașnetarului, papagalul, foița aceea minimalist îndoită, care, cu puterea efemerului distructiv, putea să destabilizeze, prin mesajul său astrologic, destinul trecătorului curios și, de cele mai multe ori, nefericit.
”Cocò învățând să scrie, a întocmit câteva cărțulii, o serie de volume portative, pe măsura etajerei lui și a biuroului de pe flașnetă, pentru papagalii care vor să învețe să citească. Colecția poartă numele neuzitat în librărie de ”Visul Maicii Domnului” numai în ceeace privește formatul, conținutul deosebindu-se prin cuvântul adăogit. Broșurile, din pricina cenzurii se trec subversiv de la mână la mână, de la labă la labă, în dimensiuni de 20 milimetri pe zece, potrivite cu o propagandă nepermisă.” (Tudor Arghezi, Visul Maicii Domnului politic, în ”bilete de papagal”, anul 1, vol. I, nr. 99, Sâmbătă 2 Iunie 1928, p. 1.)
Foarte multe pagini îi sunt destinate lui Cocò, ”pasărea portativă”, ”papagalul democratic” (Tudor Arghezi, Regele, în ”bilete de papagal”, anul 2, vol. IV, nr. 392, Miercuri 22 Mai 1929, p. 1.), care poate fi papagalul fetiș al autorului, dacă nu ar fi chiar transpunerea, în registru ficțional, a unei concepții despre lume și viață, despre puterea și efemeritatea scrisului. Știm că Arghezi semna și cu acest pseudonim. Una dintre cele mai reușite tablete în care Cocò apare în rostul lui ”lumesc” este: Cronica: Cocò, apărută în ”bilete de papagal”, anul 1, vol. I, nr. 18, Miercuri 22 Februar 1928, p. 1.
Reproducem un fragment reprezentativ, extrem de poetic și atingător, din această tabletă:
”Pe flașneta mea, mă gândesc, cocoșat în mine, la țara mea depărtată, cotropită de soare, cu papagali stacojii, verzi și albi în ramurile pădurilor de portocali. Sunt singura pasăre portativă și nu ți-am stat împotrivă niciodată și nici nu ți-am cerut un loc gratuit, ca să mă transporți, ca pe vulturi și corbi, în marele tău express-occident de vârtejuri. Te-am lăsat să treci întotdeauna nesupărat pe lângă cutia mea cu bilete și lada mea cu cântece de lemn. Pentru că nu știu să cânt, cântă în locul meu fluierele ațipite ale valsurilor dinăuntru, amestecate cu amintiri de orgă și cu treziri de flaut. Capul meu încovoiat poartă un cioc inutil, cu care nu pot să mușc și abia mă scarpin pe dedesubt. Poate că m’am născut întâi și ‘ntâi din melci, cu care profilul meu fugitiv poartă o asemănare.
Un Italian bătrân mă duce șchiopătând cu genunchiul subt caterincă, din dreptul unui chioșc cu ziare, în dreptul unui restaurant. Mâna lui învârtește o sonată și pălăria lui salută, la sfârșit, ca în Rigoletto. Suntem cerșetori amândoi, dar cerșetori care punem ceva în ureche și deșteptăm suferința plăcută a omului, în schimbul unui gologan învelit în hârtie și aruncat pe asfalt din etaje. Uneori sufletul trecătorului oprit în loc dinaintea flașnetei a simțit că se atinge de cântecul nostru inima lui, ca latul unui cuțit pe zborul tocilei – și a scăpărat.”
