Ori de câte ori pierzi un om, îți spui că cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit. Și totuși, cele mai grele pierderi nu sunt cele predictibile, naturale, rupte din viața pământească. Sunt cele pentru care nu ai o memorie de păstrat, ci doar de uitat; nu ai amintiri de prețuit, ci doar de reluat pentru a fi înțelese; nu ai adevăruri de conservat, ci doar ipoteze de revizuit. Pierderile autentice sunt cele care denunță absența subită a tuturor celor care păreau imposibil de dezrădăcinat dintr-un colț de suflet. A celor care au dezamăgit, fiind slabi, vulnerabili, jucători peste măsură, agățați în mize mici, sezoniere, care sacrifică relații umane vii și autentice pentru putere. A celor care stau lângă Celălalt fără să rămână la el. A celor care, într-un timp, păreau că poartă o conștiință morală, când aveau, de fapt, doar instincte de autoapărare și sentimente de turmă. A celor care, la limită, au preluat războaie care nu sunt ale lor, adâncindu-și dezordinile afective. Toate acestea sunt căderile celor care din orgoliu și din încăpățânare, din voințe de putere trucate și dintr-o falsă stăpânire de sine, au fost pierduți de la bun început, doar că prea târziu am putut vedea asta. În timp, sentimentul de tristețe, de regretabilă distanță față de cei care obișnuiau să îți fie alături, se preface în compasiune, înstrăinare și milă. Sunt sentimente vecine cu dezumanizarea, pentru că orice om căzut din prețuirea și recunoștința ta o să-ți schimonosească ceva din elanul și încrederea către celălalt. Proba de foc e să nu te împietrești, să îți iei privirea de la ei dar să le lași o mână întinsă, să îți spui că sunt mulți, dar să îi apreciezi pentru asta, căci numai împreună cei goi de conținut pot să supraviețuiască, să se miște sau să își vorbească. Provocarea e să rămâi om, uitându-te la omenia amorțită din ei.
În egală măsură, cele mai nesuferite pierderi sunt cele pentru care ai un nume și un prenume dar nu ai un destin, pierderi născute din afurisirea pe care ți-o trezește înțelegerea că ai ajuns prea devreme sau prea târziu în viața unui om, părerea de rău că nu ai apucat să ai cu Celălalt nicio negociere sufletească, nicio încercare, nicio retragere, ci doar bucuria unei întâlniri încremenite, din care nu poate să se nască și să moară nimic. Din asemenea încrucișări destinale, nu poate să iasă decât o prietenie care nu se rătăcește, o legătură păzită de neajunsuri și indiferențe, o afecțiune guvernată de loialitate și deplină abandonare în grija, căldura sau bunătatea celui de lângă tine. E una dintre puținele ocazii când pariul cu viața e corect, când doi oameni rămân unul lângă altul: nu într-o formă ideală, ci într-o formă reală. Iar într-o lume țesută de simulacre și de relații efemere, o astfel de întâlnire e un dar de la Dumnezeu. Îl apuci cu dinții, îl pui la loc de cinste în suflet, începi să îl crești și îl ții departe de tot ce poate să îl întineze, să îl strice sau să îi aducă atingere. Puținii care au șansa unei așa legături sunt oamenii care reușesc să se construiască reciproc.
Din prima situație, nimeni nu câștigă nimic, niciodată.
Din a doua, câștigi întotdeauna binecuvântarea de a nu fi singur și puterea ca, într-o lume în care oamenii nu se mai privesc în ochi, tu să ai puterea de a bate la ușa sufletului cuiva și de a-i spune că din felurile motive, unele încă neclare și ție, ai vrea să îl ai aproape. Tipul acesta de prețuire umană e cel care îmi dă curajul de a spune acum, în puține cuvinte și alese cu grijă, pentru ca mai târziu, cândva, să le scriu pe șleau, că lumea aceasta mai are o scăpare de la oamenii căzuți, de la cei care niciodată nu ar avea tăria, noblețea și puterea genuină de a spune Celuilalt „lasă-mă să stau aici, fără nici un interes, doar pentru că îmi e drag și (ne e) bine”.
