„Povestea slujitoarei” este o teribilă distopie sexuală. Într-o lume orwelliană antifeministă, Big Brother a fost înlocuit de un Dumnezeu coercitiv, veterotestamentar. Un Dumnezeu în care nimeni nu crede, dar de care cei mai mulți se tem.
Margaret Atwood imaginează o lume distopică în care femeile nu mai sunt obiecte sexuale, ci utere umblătoare aservite unei ideologii creștine radicalizate. „Prezentul poartă în pântec viitorul”. Distopia funcționează ca avertisment la adresa lumii occidentale polarizate, ale cărei energii pot oricând să ducă la veritabile explozii ideologice. Pentru orice femeie, Galaadul e iadul pe pământ. „Povestea slujitoarei” este, așadar, o distopie frisonantă cu ingrediente de thriller psihologic. Alături de Boualem Sansal („2084. Sfârșitul lumii”) și, parțial, de Michel Houellebecq („Supunere”), Margaret Atwood rescrie istoria sinuoasă a genului prin introducerea dimensiunii religioase/a teocrației. Față de modelele distopice ateologice/secularizate din prima parte a secolului XX (Orwell și Huxley), noile distopii ale fundamentalismului islamic/creștin își fac un program din desconspirarea potențialului distopic al prozelitismului religios. America din „Povestea slujitoarei” figurează o lume grotescă, noul Stat Creștin construit după modelul Statului Islamic, în care Dumnezeu e numai o idee, un instrument abil de manipulare a maselor.
„Homo deus” e mai coerentă decât „Sapiens”. Ideile sunt cam aceleași, dar accentele se mută de pe om ca serial killer ecologic pe rețelele de sens care ne fac să funcționăm în colectivități extinse. Yuval Noah Harari ilustrează trendul ideologic al Occidentului: ecologist, demistificator, postumanist. Creștinismul, umanismul, fascismul, comunismul- sunt religiile seculare în care umanitatea a crezut, miturile care au coagulat comunitățile umane și le-au făcut să funcționeze sistemic.
Yuval Noah Harari e un excelent sintetizator al tuturor descoperirilor și trendurilor recente. Cel mai mult m-a șocat demitologizarea eului, a mitului identității, a eului profund ascuns sub straturi de convenționalism și clișee. Harari nu crede în eul autentic, nici în ideea unei identități, a unei coerențe, a unui individ. Individul și identitatea ar fi doar iluziile umanismului liberal. Sanctificarea individului e o modă, deci e trecătoare. Experimentele neorologilor cu cele două emisfere ale creierului uman confirmă existența unui eu experiențial (conștiința noastră de fiecare moment, eul senzorial, fluid, fără memorie) și a unui eu narator (cel care construiește povești, raționalizează, conferă coerență unor fapte și stări arbitrare, confuze, trecătoare). Liberalismul e ideologia care glorifică eul narator.
Ideile lui Pascal Bruckner respiră aerul nonconformismului și al revoltei perpetue. În dulcele-i stil incisiv, Bruckner răstoarnă perspectiva și îndeamnă la reevaluare lucidă a marotelor lumii actuale. Credințele și ideologiile lumii noastre nu sunt nici imuabile, nici eterne. Una din credințe este legată de falimentul necesar al mitologiei comuniste. Dezintegrarea comunismului ar fi privat însă lumile occidentale de un dușman util. Uniunea Sovietică funcționa precum un microb pentru organismul Occidentului: îi activa anticorpii și îi stimula sistemul imunitar. Fără acest microb necesar, Occidentul se sabotează singur.
Improbabilitatea unor războaie mondiale sau reci a făcut posibil noul complot: al tuturor împotriva propriei planete. Oamenii se comportă acum precum paraziții care își distrug gazda. Comunismul și fascismul fac loc unei noi religii seculare: ecologismul agresiv. „Fanaticii apocalipsei” contestă infailibilitatea acestei doctrine la modă printre triburile umane cantonate în satul global. La urma urmei, ecologiștii nu fac decât să rescrie un „catehism al catastrofei” vechi de când lumea.
„De la deținutul 2800 la ultramaratonistul 6633”. Cartea lui Tibi Ușeriu e dovada convingătoare că literatura nu se reduce la tehnică, nu ține de o înzestrare specială a scriitorului, ci de o anumită intenstitate a privirii, de posibilitatea de a converti trăirea pură în limbaj. „27 de pași” e o autobiografie în fragmente, fără cronologie, fără sfericitate căutată. În centrul ei- omul provocărilor extreme, cel care află pe propria piele că fericirea nu se naște din absența obstacolelor, ci din depășirea lor.
Lennie și George sunt zilieri fără avere, aventurieri fără voie. Iluzia care îi animă și îi păstrează împreună: să trăiască la capătul lumii, din belșugul pământului. Prietenia lor e pavăză în calea destinului, a nedreptății, a lipsei de speranță. Povestea lui Steinbeck este însă fatalistă. Omul este animalul care își spune singur povești, își țese iluziile precum păianjenul pânza. Destinul destramă țesătura și desconspiră adevărul ocultat: suntem ai nimănui. Răul nu poate fi oprit&controlat.
„Felii de rușine” este romanul unei regenerări&cronica autentică a dependentului înrăit/pocăit. Scrierea cu care debutează Cristian Fulaș este una terapeutică și detabuizantă. Scriitorul își propune să atingă teritorii vag explorate și sistematic marginalizate în literatura noastră. El se declară umil creator de text, dar textul său devine poveste cu tâlc și noimă, un adevărat bildungsroman al celui care se pierde și se regăsește în/prin literatură.
Volumul „Vântureasa de plastic” marchează debutul lui Marius Chivu în poezie, un debut așezat sub semnul autenticității și al simplității revelatoare. Funcția poeziei este, aici, una soteriologică. Poezia este mântuire și infuzie de sens într-o lume care frizează absurdul. În centru: suferința mamei paralizate care se răsfrânge în suferința fiului, martor al degradării, al fricii, al pierderii de sine. Legătura ombilicală se reface, așadar, în atmosfera densă a unei morți anunțate.
„Omul în căutarea sensului vieții” este povestea întremătoare a unei identități renăscute din suferință și, simultan, a nașterii unei noi și eficiente modalități de vindecare a psihicului tracasat și frustrat de sens: logoterapia. Cartea inclasificabilă a psihiatrului Viktor E. Frankl se compune din două dimensiuni complementare. Prima parte se construiește ca un eseu autobiografic în care se decantează experiențele vieții zilnice în lagărele naziste ale morții. A doua parte a cărții se pliază pe aceste experiențe, le decriptează, extrage din ele un sens care ar fi putut rămâne ocultat cititorului dedat cu relatările literaturizate ale ororilor războiului. În demersul lui Viktor E. Frankl, sensul se naște din suferință înțeleasă ca potențator al unei experiențe umane singulare. Logoterapia se construiește la antipodul psihanalizei freudiene și al psihologiei adleriene. În centrul acestei noi discipline este așezată voința de sens, care se opune voinței de plăcere și, deopotrivă, voinței de putere.
Începutul romanului autobiografic al scriitorului norvegian Karl Ove Knausgård e cel mai răvășitor pe care l-am citit vreodată. E descris momentul în care viața se desprinde trup. Trupul tatălui. Fără efuziuni, fără sentimentalism. Nu din dorința de a epata morbid. Moartea e un proces firesc de reificare, o golire a recipientului de tot ce era viu în el, o întoarcere a organicului la anorganic.
Rolul scriitorului este să aducă la suprafață conținuturile refulate ale inconștientului colectiv. Moartea este refularea absolută în societatea occidentală. Nu ideea morții e refulată, ci moartea corpului, moartea ca descompunere. Se naște, astfel, această ambivalență suspectă pe care o constată Knausgård. Pe de o parte, moartea e pretutindeni. E omniprezentă, e intens mediatizată. E ostentativă, exhibiționistă și inofensivă. E subiectul zilei. Al fiecărei zile. Pe de altă parte, moartea rămâne un tabu, un domeniu sacru prin respectul și oroarea cu care este perceput de către spectator. Individul este încremenit în condiția de spectator al morții celorlalți.
Atracție morbidă și fascinație a numinosului, moartea e marota omenirii desacralizate.
„Iubire amară”, romanul de debut al Elenei Ferrante, se construiește în jurul unei morți misterioase. Pentru Delia, protagonista romanului, moartea mamei este un pretext pentru explorarea imaginarului obscur și familiar al propriei copilării redescoperite. Investigația începe în orașul natal, Napoli. „Iubire amară” este un „breviar al cruzimii” (Bogdan Alexandru-Stănescu), un roman al obsesiilor, al rănilor nevindecate, al minciunilor care trec drept adevăruri.
De Elena Ferrante am citit și „Fiica ascunsă”. Romanul surprinde cu precizie sentimentele contradictorii ale maternității: umilință, rușine, vulnerabilitate, grijă și frică, toate topite în pasta iubirii necondiționate, a iubirii care leagă ombilical. Cuvântul-cheie care circumscrie imaginarul maternității obsesive: măcinare.
