UN MOMENT TĂCERE PENTRU ROMÂNIA

De ce a ajuns întreaga Românie cu un picior în groapă iar centenarul 2018 cel mai abominabil an de la 1989 şi până acum?
Văzând cum evoluează lucrurile, nu mai găsesc altă explicaţie decât în ultimele două fraze dintr-o carte mică de 18 pagini A6, scrisă de părintele Matei Boilă cu un an înainte să moară, şi care sună aşa: “cu strângere de inimă, trebuie să afirm: naţiunea noastră va dispărea în viitorul apropiat. Doar dacă Dumnezeu, în mila Sa, nu ne va pleca capetele în ţărână ca să auzim şoaptele celor care au suferit şi s-au jertfit pentru Adevăr şi ţara lor şi a noastră ». (Cluj Napoca, 2014)
Am lăsat comunismul în spate, în 1989, dar am lăsat în spate şi şoaptele celor care au suferit în cel mai cumplit secol al omenirii. Nu e corect. Nu aşa se fac lucrurile. Ne-am bucurat doar de viitor, ca nişte adolescenţi. Dacă stai să te gândeşti, suferinţa inexprimabilă de 50 de ani din închisori şi teroarea în care au trăit sute de mii de oameni nu poate fi ştearsă cu buretele. Trebuia şi mai trebuie încă 50 de ani de tăcere, de reculegere permanentă, zilnică, la lumânarea aprinsă, cu pălăria scoasă din cap, pentru a face dreptate în vasele comunicante ale istoriei nevăzute a lumii.
Spun asta cu părere de rău şi pentru mine. Discursul pompos cu martirii din închisori l-am avut şi eu pe la 15 ani, vreo doi-trei ani, ca un romantism. Apoi m-am săturat de moşii care tot pomeneau de suferinţă şi de închisori. Nici nu am mai fost la biserică nişte ani buni, nici nu m-a mai interesat decât minunatul progres al istoriei contemporane, spre viitor.
Dar iată că lucrurile nu se pot construi pe nisip. Iar lupii politici şi economici nu au avut mare efort de făcut: o naţie care trăieşte în gălăgie nu mai poate auzi şoaptele celor care au murit pentru Adevăr. E foarte uşor să te caţeri peste o mulţime de oameni care trăieşte din ce se aude afară, şi nu mai ştie ce e « tăcerea împreună ».
Mă uitam la polonezi de exemplu. Ei au Czestochowa, un sanctuar de care s-au lovit toate pericolele din istoria lor, despre care povesteşte şi Sienkiewicz în convertirea lui Andrej Kmicic din romanul Potopul. Noi nu avem un sanctuar unde să se adune acum toţi românii, indiferent de confesiune sau regiune.
Totuşi, poate că avem. Jilava. Sighet, Aiud. Mormintele acestor oameni care nu au murit pur şi simplu, nu au murit nici (doar) ca victime. Ei au murit PENTRU NOI, cred că asta nu am înţeles încă la nivel de grup şi de aceea nici nu ne-a atins încă gestul lor la nivel de grup.
Nu cred că am trecut eu de 40 de ani şi am ajuns vârsta de a simţi lucruri de acest fel. Cred că a venit timpul să recunoaştem că momentul de reculegere pe care nu l-am făcut de 29 de ani l-a făcut istoria, plecându-ne până la urmă cu capetele în ţărână tocmai când ne aşteptam mai puţin, în 2018.
Trebuie să alegem: suntem la pâmânt. Sau suntem în genunchi.
Dacă suntem în genunchi, nu e momentul să ne plângem, ci să ascultăm “şoaptele”.
Asta era singura noastră şansă de la 1989 şi până azi, dar iată că în mod tragic abia acum o putem folosi.