Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.
De unde vin poveștile pe care le scrieți? Ce trebuie să se întâmple pentru ca lumea dvs interioară să poate trimite oamenilor aceste povești?
Lumea este plină de povești. Oricine are la îndemînă o poveste și marea majoritate a oamenilor chiar vor să o și spună. Așadar, îmi iau poveștile de la oameni, din propria mea viață, din amintiri, din experiențe, din obsesii; de asemenea, ele vin la mine, mijlocite de opere altor creatori – de film, de cărți, de fotografii, de piese. Surse de inspirație găsim peste tot. Cu toate acestea, poveștile cu care eu aleg să mă însoțesc sunt într-un mod special legate de mine – pentru că mai ating într-un fel adînc, mă forțează să gîndesc și să îmi exprim mai limpede propriile sentimente. Uneori, ele sunt cu mine, în mine de foarte mult timp și este ca și cum nu mi le pot scoate din minte pînă când nu le scriu.
Cum arată rutina zilnică a scrisului dumneavoastră?
Mă trezesc în jurul orei 6, dimineața. Am la îndemînă cafeaua mea și, de asemenea, merg la o plimbare cu câinele sau la sala de gimnastică. De obicei, încep să scriu aproximativ în jurul orei 9. Obișnuiesc să lucrez într-o cameră mică din podul casei mele, o cameră care are o fereastră cu vedere spre o lagună. Scriu, în medie, 6 pînă la 8 ore, momentele de scris fiind presărate cu scurte pauze pentru ceau sau, uneori, pentru (o altă) plimbare cu cîinele. Dragostea mea se întoarce acasă în jurul orei 16 – 17; și atunci gătim, vorbim, luăm cina împreună. La sfîrșitul unei săptămîni, nu obișnuiesc să lucrez; se poate întîmpla să o fac doar în situații în care mă aflu într-o etapă importantă a cărții, mai ales atunci cînd sunt, cu acțiunea și cu scrisul, spre finalul cărții. Și atunci ales să scriu și în week-end, pentru a nu întrerupe fluxul narațiunii – lucrez cîteva ore, dar numai în aceste condiții, și sîmbăta, și duminica.
Ce faceți, cum procedați între două romane pe care le scrieți? Cum traversați această perioadă care este, pentru mulți scriitori, una de mare criză?
Eu am scris 23 de cărți într-o perioadă de 35 de ani; prin urmare, este destul de greu să mă aflu într-o prelungă perioadă de inactivitate. Scriu o carte, apoi trebuie să o lansez, trebuie să acopăr angajamentele de rigoare în relația cu mass-media în jurul acelei cărți, trebuie să călătoresc destul de mult. Trebuie, de asemenea, să verific cu atenție traducerea în engleză a uneia dintre cărți sau a alteia. Încep, de regula, devreme cărțile mele noi – să spunem că, de obicei, în 8 ianuarie, dar numai dacă precedenta carte la care am lucrat este finalizată. Și nu este întotdeauna cazul. Când am ceva timp liber la dispoziție, îl folosesc pentru a face cercetări în vederea unei alte (posibile) cărți.
Cum trăiți / cum administrați succesul pe care îl aveți? Ar putea succesul pe care îl aveți să vă altereze scrisul sau să vă blocheze ceea ce scrieți?
Succesul survine în ceva care nu e în imediata mea apropiere – el se întîmplă, să îi spunem așa, într-un cerc exterior. În ce mă privește, locuiesc într-o casă foarte mică, am propria viața privată cu familia mea și cu puțini prieteni; prin urmare, nu mă confrunt în moc cotidian cu succesul. Aceasta se întîmplă în situațiile în care am un eveniment public, așa cum este cazul unui turneu pentru o carte sau la o prelegere sau cînd sunt, cumva, recomepnsată cu un premiu. Succesul nu îmi influențează propriul scris, nu îmi alterează stilul de viață și nici personalitatea. Sunt o persoană obișnuită, o scriitoare, nu un star rock.
Cînd scrieți, ce este pentru dumneavoastră cel mai dificil de făcut?
Este foarte greu să am tipul de timp liniștit, tihnit de care am nevoie pentru a-mi face munca. Aceasta stare privată care mă pune în cea mai bună dispoziție pentru scris. Sunt multe îndatoriri pe care trebuie să le bifez în programul meu obișnuit. Am și o Fundația care îmi solicită foarte multă atenție. Punctual, când încep să scriu, când mă așez și încep să scriu, este, de fapt, greu să încep. Îmi consum primele săptămâni pentru a-mi căuta tonul, pentru a-mi calibra vocea cea mai potrivită pentru a spune povestea pe care o vreau. Altfel, nu întîmpin nici o dificultate să construiesc intriga și nici să îmi dezvolt personajele.
Un scriitor care iubește în viața sa reală are șanse nete mai mari să scrie mai bine decît un scriitor care nu iubește?
Depinde. Depinde de la om la om. Mulți artiști și scriitori trăiesc, de fapt, vieți nefericite și, în același timp, sunt capabili să creeze formidabila, în ciuda singurătății lor sau a durerii pe care o resimt. Unii oameni sunt chiar convinși că formele cele mai înalte ale creației trebuie să derive dintr-un fel de suferință. Trebuie să spun că nu acesta este și situația mea. Singura dată cînd, ca scriitoare, am avut o criză majoră și un blocaj pe măsură, a fost atunci cînd fiica mea, Paula, a murit. Era pur și simplu blocată, zidită în durerea mea. Dar, altfel, dragostea mă inspiră foarte mult, îmi dă putere și entuziasm pentru viață. Este, în ceea ce mă privește, mult mai ușor să scriu atunci când sunt fericită și îndrăgostită.
Ce e realismul magic și de ce considerați că romanele dumneavoastre sunt ”realiste”, doar realiste?
Realismul magic este acceptarea faptului că lumea este misterioasă și că multe lucruri nu au nici o explicație, că ele nu mai sunt în nici un fel sub controlul nostru. Poate că într-o bună zi, cele mai multe dintre aceste mistere se vor dezvășui. Înaintea ca oamenii să descopere electricitatea, fenomenele electrice arătau ca un fel de magie. Cum spuneam: poate că într-o zi toate aceste mistere vor dispărea, dar cred că suntem încă foarte departe de acea zi. În ceea ce mă privește, scriu povești reale despre oameni reale în locuri reale, într-un timp real. Dar, da, o parte a realității este necunoscută…
Dumneavoastră spuneți des că scrieți despre ”viața reală”. Ce devine viața această reală în literatură, în ficțiune? Ce se întâmplă cu viața reală când trece în ficțiune?
Viața reală este impură și imprevizibilă. Memoria noastră este selectivă, fragilă și nu de puține ori confuză; nu ne putem încrede foarte tare în ea. Viitorul este necunoscut. Iar prezentul nostru ne este prea aproape pentru a fi examinat într-un mod obiectiv.
Literatura ne permite să organizăm și să curățăm mizeria, zațul realității, să înțelegem trecutul și să ne imaginăm viitorul. Aceasta este ficțiune. Aceasta se întîmplă cînd viața reală trece în literatură.
Îi încurajați pe oamenii care suferă să scrie? Poate fi scrisul cu adevărat terapeutic?
Să scriu a fost ceva cu efect cathartic pentru mine. Faptul de a putea să scriu mi-a fost de mare ajutor după ce a murit fiica mea, după divorț, pe cînd mă aflam în exil, pe cînd am fost în tot felul de crize. Cînd scriu, mă confrunt cu demonii mei, mă cunosc mai bine, iar mintea mea este ocupată cu suferința sau cu destinul propriilor mele personaje; prin urmare, nu am foarte mult timp la dispoziție, atunci cînd scriu, să mă gîndesc la mine. Modul acesta de a privi efectele scrisului – da, putem folosi termenul de ”terapie” – poate să funcționeze pentru unii dintre cei care scriu, dar nu pentru toată lumea. Un muziciam vindecă și se vinde prin muzică, un pictor găsește alinare prin culori și prin ceea ce pune pe pînzele sale, un dansator se poate vindeca prin mișcare, șamd. Pentru cei care nu au neapărat o vocație artistică, faptul de a scrie un testimoniu cu caracter privat (fără nici cea mai mică intenție de a-l publica) poate să pună ordine în haosul vieții lor.
Aveți un roman favorit?
Am citit sute de romane. Nu pot să aleg unul singur…
Notă: acest interviu a fost publicat, în premieră, în revista ROMÂNIA LITERARĂ.
