Un călător. Portugalia (2) Azore – exotic de Europa

Daca unul din visurile vietii tale este sa ajungi pe celalalt mal al Atlanticului, in Statele Unite, intr-o zi vei avea curiozitatea sa te uiti pe o harta si sa incerci sa patrunzi cu mintea distanta pana in partea cealalta. “Zoom in” pe harta, iar undeva la sfertul distantei intre cele doua continente vei observa niste puncte albe inspre partea europeana. Ei bine, daca nu te uiti la vecinii Africii, ci un pic mai sus, pe linia imaginara intre Portugalia si New York, exista o sansa mare sa te uiti la Insulele Azore.

Insulele sunt 9 la numar (toate vulcanice), iar cea mai mare se numeste São Miguel. Ce vei afla odata ajuns la fata locului te va mira un pic: fiecare insula are propriul aeroport / aerodrom, iar cum distantele sunt mari, “rata” locala sunt cursele companiei aviatice SATA intre diferitele insule.

Odata coborati din avion, incercam sa ne dumirim cum trebuie sa ne miscam in aeroport. E cu siguranta cel mai mic aeroport in care am fost vreodata, seamana cu o autogara din Romania. Cineva de la compania la care am inchiriat masina ar trebui sa ne astepte in fata aeroportului. Nu-i nimic, nu a sosit inca, avem timp sa ne obisnuim ochiul cu diferitele nuante de verde ale insulei. In fine, formalitatile de inchiriere sunt terminate, ne luam in posesie pentru urmatoarele 5 zile Renault Clio-ul cu 2000 de km la bord si mergem spre apartamentul pre-inchiriat. Stim doar ca in apropiere e o plantatie de ananas. Descoperim ca plantatia cu pricina e doar una dintre ele si ca peste gard mai avem una, si inca una in fata cladirii. De fapt, plantatiile cu pricina sunt niste sere. Sute de metri de sere.

Ne luam cheile in primire, platim. Gazda noastra e Andre, dispus sa ne ajute pana si cu cele mai mici detalii ale calatoriei noastre. Cu el trec in revista riscurile si pericolele de pe insula. Aflu ca sunt 0. “Suntem in Azore”, ne asigura. “Cel mult poate se reactiveaza vreun vulcan”. Unul din cei 5. Ultimul a erupt acum vreo 300 de ani.

Odata asigurati ca suntem “safe”, ne facem planul pentru restul zilei. Decidem sa vedem mai intai capitala insulelor, Ponta Delgada. Ca sa strabatem cei cativa km, va trebui sa intram pe autostrada, un pic de dreapta-stanga si suntem ajunsi in centru. Am zis “autostrada”? Pe o insula? Da, autostrada pe o insula de 744 km patrati. Zeci de km de autostrada care leaga insula de la est la vest si in zona centrala. Ma trece un fior de indivie, adus cu mine din estul Europei.

Ponta Delgada e tipicul port de insula, cochet, aranjat, in culori exotice. In port admir cateva distrugatoare, sau crucisatoare, sau corvete. Habar nu am ce sunt, dar ma pun in tema ceva mai tarziu cu privire la ce cauta aici. In insula vecina se afla United States Forces Azores, deci de aici sunt gestionate operatiunile NATO din Atlantic.

Pe mal, in port, gasesc militari portughezi intr-un exercitiu de tipul “Zilelor deschise” de la noi. Relaxati, ba chiar foarte relaxati dupa standardele mele, se plimba haotic printre copii, tragand, unii dintre ei, aprig din tigari. Poze, unghiuri, alte poze. Ziua se incheie cu o sticla minunata de vinho verde. Am si uitat de vinul de Porto in mijlocul Atlanticului.

Ziua urmatoare o dedicam explorarii de profunzime. Stabilim ruta catre vestul insulei. Sigur pe mine la volanul sprintenului Clio (nu ai cum sa fi altfel gandind la miza intalnirilor viitoare), urcam urmand sinuoasele drumuri montane. In dreapta, in stanga si in departare, vacute. Multe, multe, prea multe. Oare cate? Una pe cap de locuitor in Sao Miguel. Deci aproape 140 de mii. Procente impresionante din productia de lapte si branza a Portugaliei sunt acoperite de ceea ce se produce in insula.

Parcam masina in apropierea semnului care ne indica faptul ca suntem aproape de prima tinta – Miradouro da Boca do Inferno. Gura Infernului, carevasazica. Ce o fi asa de inspaimantator? Pentru inceput vantul care pare sa nu vrea sa ne apropiem cu repeziciune de destinatie. Inca un pas si inca unul, inca o poza si inca una, un selfie in doi. Simtim ca ne apropiem de ceva spectaculos, am vazut ceva pe internet dar nimic nu se compara cu peisajul de sus.

“Gura Infernului” e de fapt o deschizatura imensa aparuta in urma exploziei vulcanului Sete Cidades, o caldeira in care si-au gasit loc patru lacuri cu culori diverse (albastru, verde si nuante intermediare). Stam jumatare de ora, singuri, bucurandu-ne de un spectacol pe care cu greu il pot cuprinde in cuvinte.

Plecam, ganditori, bucurosi ca am gasit 30 de minute in viata noastra sa ajungem pana aici. La cativa kilometri mai departe, ne oprim la Miradouro da Vista do Rei. Aceeasi locatie, insa vazuta dintr-un alt unghi. E ca si cum am fi incercat sa ne convingem ca merita sa coboram in caldeira, acolo unde se afla orasul Sete Cidades. O facem si nu regretam.

Decidem sa ne rafinam experienta, coboram din masina si incercam sa ne pierdem in micuta localitate. Ne regasim la o mica terasa, degustand un sortiment local de ceai (Pekoe), produs la cateva zeci de km departare. De altfel pe insula se gasesc singurele plantatii de ceai din Europa. Despre ele, ceva mai tarziu.

Ne continuam periplul, oceanul e la doi pasi, asa ca nu e timp de pierdut. Senzatia e ca si cum ai fi la munte, desi simti miros de mare in apropiere. Te bucuri de doua lumi in acelasi timp.

Mosteiros (cu ale sale insulite roci aruncate in largul oceanului), Ajuda da Bretanha (cu o micuta moara de vant), Ribeira Grande (cu al sau mic rau ce se varsa in ocean), o ora de plaja la Altantic, la Ribeira Seca. Reperele se succed rapid, ziua e aproape gata. Insa mai e loc de o mica aventura. Decidem se ne intoarcem din nou in vestul insulei pentru mareea de la ora 6. Ultima “reduta” a zilei e Ponta de Ferraria, piscina naturala la confluenta cu oceanul. Atunci cand e reflux, iar apa oceanului se retrage, temperature apei in aceasta mica piscina naturala atinge 35 – 40 de grade. Putin spectaculos pentru cuplu, insa tensiunea atinge cote nebanuite pentru soferul expeditiei, adica eu. Drumul catre soseaua principala e o panta dezgustatoare. Fara parapet, drum in zig zag, masini care coboara cu viteza prea mare; o mica greseala si ajungi de unde ai plecat, adica jos. Prea mult pericol, imi sopteste instinctul de conservare. In treapta 1 si cu stapanire de sine nordica, rezolv lucrurile in 2 minute si imi ramane timp sa si tai firul in patru cu privire la teama resimtita. Panta imi aducea aminte prea mult de ceva aproape de dramatic (poate exagerez totusi) intamplat cu ani in urma pe o panta similara, tot langa un vulcan, in Bali.

Ziua se incheie calcand pedala in drumul spre casa. Echivalentul scenei cu cowboy-ul calare pe un bidiviu iesind din scena la finalul filmului dupa ce si-a indeplinit misiunea. Lipseste tigara din coltul gurii.

E doar inceputul, ne soptim la doua voci. Soseste noaptea, soseste dimineata.

Azi o sa incercam ceva diferit: mancare gatita la vulcan, ceai proaspat cules din singura plantatie de ceai din Europa si o sa ne lasam cotropiti de nostalgia continentului privind in departare de pe un miradouro spectaculos.

Ziua o dedicam estului insulei. Pornim incet din Fajã de Baixo – unde avem cartierul general – catre Furnas, un drum de 40 km pe drumuri ca in palma. Vacutele nu mai reprezinta noutatea, sunt deja parte din peisaj. Ce devine si mai spectaculoasa e vegetatia. Pare ca, cromatic, Creatorul si-a fi facut ucenicia chiar aici.

Sosim la Furnas, tehnologia ne ajuta sa ajungem rapid la obiectivele pe care ni le propusesem sa le bifam. Intai caldeira vulcanului, inca fumeganda; pare ca aici ar fi adevarata Gura a Infernului. Continuam catre Lagoa das Furnas, iar ce ne atrage atentia imediat e o locatie speciala, mult fum, miros de sulf in atmosfera, mici gheizere, ceva oale si gropi facute parca de cartite. E Fumarolas da Lagoa das Furnas. Ce se intampla? Restaurantele din zona isi aduc aici oalele cu carnuri si legume, pe care le ingroapa in gropi gata facute, le lasa patru, cinci ore, iar la final, zic ei, mananci mancarea zeilor. Fara sulf si fara batai de cap.

Ne odihnim cateva minute, fixam ultimele cadre si unghiuri pe care sa le arhivam ulterior pe cine stie ce HD invechit si luam decizia de a da o tura in jurul lacului. Cativa kilometri, care, zic recomandarile pe internet, ne-ar lua 4 ore. Nu ne vine a crede, asa ca acceptam provocarea. Pornim, trecem printr-o mica padurice de bambusi, apoi pe langa un parc, pe langa o biserica parasita, ne intersectam cu drumul principal, il urmarim, ne bucuram de casele spectaculoase asezate strategic pe malul lacului, in fine ajungem la destinatie. Doar 2 ore si pariu castigat.

Ne tolanim in – de acum – prietenul Clio, ne odihnim un pic si inainte de pranz ne lansam intr-o ultima aventura – Parque Terra Nostra. Cel mai frumos parc botanic pe care l-am vazut vreodata ma astepta atat de departe. Spectaculos, uluitor, cuvintele sunt prea putine. Il facem intr-o ora, simt ca am ratat vreo iesire, ma intorc, descopar unghiuri neexplorate. Consum cativa giga de memorie doar pe poze si filme. As vrea sa stau o zi intreaga doar aici, insa decidem ca e timpul mesei.

Ne decidem pentru Restaurantul O Miroma, aflam ca numele e o citire inversa a numelui proprietarului, Amorim. Aici indraznesc sa comand specialitatea gatita la Fumarolas: tocana de Furnas (sau Cozido das Furnas, cum o numesc localnicii). Mi se aduce o portie cat pentru trei pofticiosi ca mine. Evident ca nu o termin, insa indraznesc sa il intreb pe ospatar daca asta e portia standard la ei. Imi confirma si imi zice ca de obicei turistii sau localnicii mai cer o portie. Nu ma convinge, localnicii par firavi.

Terminam, multumim, platim si dam sa iesim. Ne aducem aminte ca joaca Simona la Rolland Garros, la ora respectiva. E 1 – 1 la seturi. Ne reconectam imediat la lumea din care venim si nu mai avem rabdare. Si parca nici masina nu trage pana nu vedem pe ecranul telefonului conectat la internat: Simona 2 – Adversara 1.

Lucrurile par sa se lege. Nu se termina bine meciul ca imediat ajungem la una din cele 2 plantatii de ceai din Azore (singurele din Europa): Fábrica de Chá Gorreana. Sarbatorim victoria in lanul de ceai. Ceai cat vezi cu ochii, in departare oceanul, pe dealuri iarasi ceai. Nimic spectaculos la planta in sine, insa e prima data cand ne conectam la lumea aceasta: lanurile, procesul de fabricatie, oamenii care lucreaza, sacii de rafie in care sunt indesate sute de kilograme de produs care vor lua dupa aceea drumul Europei.

Ziua nu s-a terminat, insa cheful da. Ce sa facem, ce sa facem? E ora 16, hai sa bifam si estul extrem al insulei, poate intrezarim Europa. Slabe sanse, daca geografia nu ma inseala, sunt vreo 1500 de km in linie dreapta. Ne fixam ca si punct terminus Miradouro da Ponta do Sossego, dupa care urma sa ne intoarcem la apartament.

Bine facem ca ne decidem sa mergem. Dam peste cea mai frumoasa priveliste a unui miradouro. Mi-e greu sa descriu locatia, insa ingredientele sunt urmatoarele: in departare ocean si linia orizontului, cu o nuanta de albastru, inca una, si inca una; in ocean pete albe, zgomotoase (vom afla, ulterior, ca sunt delfinii); in jos, acolo unde pamantul atinge oceanul, o fasie spectaculoasa, negricioasa, de plaja; in dreapta verde, diferite nuante de verde; in apropiere zeci de culori furnizate cu generozitate de florile locale; toata locatia e pregatita ca pentru un picnic, cu terase, banci, cuptoare pentru gatit, gratare. Acum combinati elementele enumerate si o sa aveti o vaga idee a Pontei do Sossego (“Capatul Linistit”).

Ne retragem ganditori spre cartierul nostru general. E si maine o zi.

Ziua 4 incepe incet, molcom. Mic dejun generos, telefoanele incarcate la 100 la suta, apa multa, prosoapele pregatite (niciodata nu stii cand ajungi la ocean, desi ti-ai planuit sa escaladezi un munte). Pornim spre Água de Pau Massif si Lagoa do Fogo. Ziua e dedicata centrului si sudului insulei. Exact azi e ziua nationala a Portugaliei. Peisajele ne sunt familiare, la fel de spectaculoase ca in prima zi, dar capacitatea noastra de a ne entuziasma a scazut dramatic. Suntem cam obositi, nici vremea nu ne ajuta cand ajungem in varf: o ceata ne obtureaza vederea spre lac. Decidem sa coboram pe partea opusa, si ne oprim la Centro de Interpretação Ambiental da Caldeira Velha. Vorbim de bai termale. Ne schimbam, facem poze si ne bucuram de apa calda ce tasneste din munte. Dupa o ora ne plictisim, ne aducem aminte ca ritmul nostru de vizitare e diferit de cel al parintilor nostri, asa ca ne intoarcem sus, in varf. Ceata a disparut, prilej perfect de e ne opri la cateva miradouro si a ne completa arhiva de poze. E gata si ultimul lac. Pana acum, in ultimele 3 zile, s-au perindat prin fata noastra Lagoa Azul, Lagoa Verde, Lagoa Rasa, Lagoa de Santiago, Lagoa das Furnas, Lagoa do Fogo. Toate aparute in conurile vulcanilor erupti cu sute de ani in urma. Fiecare in felul sau un soi de Lacul Sfanta Ana de pe la noi.

Gata cu muntele, mergem la mare. Coboram catre ocean si ajungem la Vila Franca do Campo – vechea capitala a insulei. Orasul a fost fondat la mijlocul secolului XV, insa, in anul 1522, insula a fost lovita de un cutremur devastator, iar Vila Franca si-a pierdut printre ruine 5.000 dintre cetatenii sai – aproape intreg orasul. Ulterior, s-a luat decizia mutarii capitalei la Ponta Delgada (“Capul Subtire”).

Vila Franca do Campo e un oras adormit azi, totul se intampla foarte incet. Decidem sa luam pranzul la un restaurant de unde putem vedea micuta insula din dreptul orasului – Ilhéu da Vila Franca. Sunt acostat de cersetorul orasului (o aflu mai tarziu de la chelnerita) care imi spune intr-o engleza perfecta ca ar avea nevoie de un pic de ajutor. Obrigado, dar nu. Ne despartim de el, in schimb ne ghiftuim finalmente cu mancare buna.

Daca tot suntem in Vila Franca, decidam sa turam caii putere si sa ne urcam pana hat la Ermida de Nossa Senhora da Paz. Si bine facem, caci privelistea e magnifica. Capela nu apucam sa o vedem in interior, insa drumul pana sus recompenseaza tot efortul. Biserica este construita pe locul unui vechi templu, acolo unde, se spune, pastorii care strabateau aceste dealuri ar fi descoperit imaginea Maicii Domnului. In ce forma era respectiva imagine, traditia nu ne-o spune. Ce ma fascineaza este aleea care ne conduce la usa bisericii: in zona centrala cate un zid in forma de hexagon, in zonele laterale cate un zid in forma de dreptunghi, iar calatorului / credinciosului ii este lasat suficient spatiu ca sa urce. In stanga bisericii o cruce imensa, ceva mai mica decat cea de pe Caraiman. Totul e imprejmuit, insa fotografului ii ramane suficient spatiu de manevra incat sa prinda intr-un instantaneu crucea, zidul, nelipsitele vacute care pasc in apropiere, orasul in departarea si insulita – Ilhéu da Vila Franca. Inainte de a pleca, imi atrage atentia mozaicul in forma de rozariu care inconjoara imensa cruce. Ne retragem pansivi si obositi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *