J.M. Roberts, Odd Arne Westad, Istoria lumii din preistorie până în prezent, (5)

Acest episod a înăsprit atitudinile ambelor tabere. Conducerea sovietică a avut ocazia să reflecteze la cât erau sovieticii de detestaţi de către popoarele din estul Europei şi de aceea a devenit şi mai neîncrezătoare faţă de discursul occidental referitor la „eliberarea” lor. Naţiunile vest europene au avut ocazia să şi amintească încă o dată care era adevărata faţă a puterii sovietice şi au căutat să şi consolideze forţa tot mai mare.
În octombrie 1957, Sputnik I inaugurase epoca cursei spaţiale a superputerilor şi le dăduse o lovitură puternică americanilor, care credeau că tehnologia sovietică era în urma tehnologiei lor. Între timp, politica externă sovietică din epoca lui Hruşciov a continuat să arate recalcitranţă, lipsă de cooperare şi, uneori, o încredere remarcabilă. Temându se de pericolul unei Germanii de Vest reînarmate, liderii sovietici erau nerăbdători să şi întărească satelitul, Republica Democrată Germană. Succesul şi prosperitatea extrem de vizibile ale Berlinului Occidental – înconjurat de teritoriul Republicii Democrate Germane – erau stânjenitoare. Graniţele interne ale oraşului între est şi vest erau uşor de trecut şi bunăstarea şi libertatea atrăgeau tot mai mulţi est germani – mai ales lucrători calificaţi – către vest. În 1958, URSS a denunţat măsurile prin care Berlinul fusese administrat în cei zece ani anteriori şi a afirmat că sectorul sovietic al oraşului va fi predat Republicii Democrate Germane dacă nu se puteau îmbunătăţi procedurile. Au urmat doi ani de dispute prelungite.
Pe măsură ce s a acutizat atmosfera de criză provocată de Berlin, emigrarea refugiaţilor din oraş a devenit masivă. Numărul est germanilor care treceau în vest a fost de 140.000 în 1959 şi de 200.000 în 1960. Atunci când peste 100.000 de refugiaţi au fugit în primele şase luni ale anului 1961, în luna august a aceluiaşi an autorităţile est germane au construit, pe neaşteptate, un zid (întărit curând cu mine şi sârmă ghimpată) pentru a separa zona sovietică a Berlinului de cea occidentală. Pe termen scurt, tensiunile au crescut, dar pe termen lung este posibil ca zidul Berlinului să fi liniştit lucrurile. Prezenţa lui sumbră (şi uciderea sporadică a est germanilor care încercau să l treacă) urma să fie timp de un sfert de secol un adevărat dar pentru propaganda occidentală a Războiului Rece. Cu toate acestea, RDG reuşise să stăvilească emigrarea. Hruşciov a renunţat tacit la alte pretenţii mai exagerate atunci când a fost clar că Statele Unite nu erau pregătite să cedeze în ceea ce priveşte statutul juridic al Berlinului, nici chiar cu riscul unui război.

J.M. Roberts, Odd Arne Westad, Istoria lumii din preistorie până în prezent, Polirom, Iași, 2018

Traducere de Cătălin Drăcşineanu

Un ritm asemănător a fost observat în anul următor şi în legătură cu problema Cubei, deşi riscul era mult mai mare. Aliaţii europeni ai Statelor Unite nu erau atât de direct interesaţi cum fuseseră de o posibilă schimbare a situaţiei Germaniei, nici sovieticii nu păreau să ţină prea mult cont de părerilor cubanezilor. Mai mult decât atât, într o confruntare practic „absolută” a superputerilor, Uniunea Sovietică părea să fi fost obligată să cedeze. Deşi a evitat acţiunile sau limbajul care ar fi putut fi periculos de provocatoare şi i a lăsat deschisă adversarului său o cale de retragere limitându şi cerinţele la minimum, preşedintele Kennedy nu a făcut nicio concesie semnificativă cu toate că, la puţină vreme după aceea, a retras fără mare vâlvă rachetele americane din Turcia. Imediat, Hruşciov a trebuit să se mulţumească cu o promisiune că Statele Unite nu vor invada Cuba.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *