J.M. Roberts, Odd Arne Westad, Istoria lumii din preistorie până în prezent, (4)

În anii 1970, cele două mari puteri încă dominau lumea, ca nişte uriaşi, aşa cum o făcuseră din 1945, şi încă vorbeau deseori despre ea ca şi cum ar fi fost împărţită în susţinătorii şi duşmanii lor. Dar felul în care erau privite se mai schimbase. Unii credeau că Statele Unite îşi pierduseră avantajul covârşitor de odinioară faţă de Uniunea Sovietică în domeniul militar şi, poate, şi în altele. Era o percepţie greşită, dar o împărtăşeau mulţi oameni – inclusiv unii americani. Cei care se speriau la orice semn de instabilitate se întrebau ce s ar întâmpla în cazul unei noi confruntări. Alţii credeau că un echilibru mai solid ar putea face improbabilă o asemenea criză. Iar alte schimbări relevante erau greu de evaluat. Cele două blocuri, odinioară mai mult sau mai puţin disciplinate, înconjurate de mici facţiuni aflate în pericol de a fi înghiţite de ele, dădeau semne de oboseală. Noi dispute începeau să se intersecteze cu vechile diviziuni ideologice. Şi mai interesant, erau semne că ar putea apărea noi aspiranţi la rolul de superputere. Unii au început chiar să vorbească despre o epocă de destindere.
Încă o dată, originile schimbării se găsesc undeva în trecut şi nu există linii de demarcaţie strictă între faze. Moartea lui Stalin, de exemplu, nu putea să nu aibă efecte, deşi nu a adus schimbări bruşte în politica sovietică, ci doar mai multe dificultăţi în interpretarea ei. Schimbările ulterioare de personal au dus, după aproape doi ani, la apariţia lui Nichita Hruşciov ca figură dominantă a guvernului sovietic şi retragerea în 1956 a lui Molotov, fostul colaborator apropiat al lui Stalin şi veteran al diplomaţiei Războiului Rece, din poziţia de ministru al Afacerilor Externe. A urmat un discurs senzaţional al lui Hruşciov la o şedinţă secretă a Congresului al XX lea al Partidului Comunist Sovietic. El a dezvăluit represiunea stalinistă şi a declarat că acum obiectivul politicii externe sovietice era „coexistenţa”. Discursul a fost adus rapid la cunoştinţa publicului, zguduind faţada monolitică pe care comunismul o prezentase până atunci lumii, şi pentru prima oară i a îndepărtat pe mulţi simpatizanţi comunişti din ţările occidentale care nu fuseseră afectaţi de realităţile sovietice – sau poate că dezvăluirile le au permis să şi exprime înstrăinarea pe care o simţeau deja fără să aibă conştiinţa încărcată.
Discursul lui Hruşciov, împreună cu anunţul că sovieticii îşi vor reduce armamentul, ar fi putut anunţa o nouă etapă în politica externă, dacă atmosfera nu s ar fi deteriorat rapid în 1956. Aventura din Suez a atras după sine ameninţări ale sovieticilor la adresa Marii Britanii şi Franţei; Moscova nu avea să rişte să piardă bunăvoinţa arabilor neacordând sprijin Egiptului. Dar acelaşi an adusese alte răzvrătiri antisovietice în Polonia şi o revoluţie în Ungaria. Politica Uniunii Sovietice acordase mereu o atenţie morbidă semnelor de deviere sau de nemulţumire ale sateliţilor ei. În 1948, consilierii sovietici au fost rechemaţi din Iugoslavia, care a fost exclusă din Cominform. Au fost denunţate tratatele Iugoslaviei cu URSS şi cu alte state comuniste şi au urmat mai mult de cinci ani de atacuri înveninate la adresa „titoismului”. Cele două guverne au ajuns în cele din urmă la o înţelegere abia în 1957, când URSS a cedat şi a reluat, în mod simbolic, acordarea de ajutoare pentru Tito.

J.M. Roberts, Odd Arne Westad, Istoria lumii din preistorie până în prezent, Polirom, Iași, 2018

Traducere de Cătălin Drăcşineanu

Supravieţuirea păgubitoare şi stânjenitoare a Iugoslaviei ca stat socialist în afara Pactului de la Varşovia a făcut totuşi Moscova şi mai sensibilă la cutremurele din tabăra Estului. Asemenea revoltelor antisovietice din Berlinul de Est, din 1953, cele din vara anului 1956 au demonstrat că patriotismul, exacerbat de nemulţumirile faţă de situaţia economică, poate constitui o provocare la adresa comunismului în zone aflate mai aproape de centrul său. Forţe similare ajută şi la explicarea felului în care tulburările de la Budapesta, din octombrie 1956, s au transformat într o mişcare la nivel naţional ce a dus la retragerea trupelor sovietice din oraş, alegerea unui nou guvern maghiar care promitea alegeri libere şi eliminarea regimului monopartinic. Atunci când acest guvern a anunţat şi retragerea din Pactul de la Varşovia, a declarat că Ungaria este neutră şi a cerut Naţiunilor Unite să se ocupe de chestiunea maghiară, trupele sovietice s au întors. Mii de oameni au fugit din ţară şi revoluţia maghiară a fost zdrobită. Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a condamnat de două ori intervenţia, dar fără niciun rezultat.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *