J.M. Roberts, Odd Arne Westad, Istoria lumii din preistorie până în prezent, (3)

În cadrul interesului lui Confucius de a reînvia percepte străvechi, principiul obligaţiei fiecărui om de a şi perfecţiona caracterul era cel mai important. Dar fiinţa umană civilizată trebuia să îşi controleze şi comportamentul exterior pentru a se conforma cu preceptele impuse de cei din vechime. Cam la fel cum urma să facă Biblia creştină, Confucius credea că un principiu al sentimentului de reciprocitate al eticii ar fi de ajutor în această privinţă; el a spus: „Ce ţie nu ţi place altuia nu i face”. Credea că studierea istoriei era secretul oricărei îmbunătăţiri morale şi al unei bune guvernări. Şi a pus tot atâta accent pe loialitate ca virtute supremă ca şi pe nevoia de sinceritate, chiar în împrejurări potrivnice. Aprobarea tacită a unor ordini nelegitime duce la ruinarea unei ţări: „Omul superior”, afirma Maestrul Kong, „nu este nici îngrijorat şi nu arată nici teamă”.
Textele confucianiste aveau să fie tratate ulterior cu un respect aproape religios. Numele lui Confucius a conferit prestigiu oricărui lucru cu care era asociat. Se spune că ar fi compilat o parte dintre textele cunoscute ulterior drept cele Treisprezece clasice, o colecţie care a ajuns la forma sa finală abia în secolul al XIII lea e.n. Asemenea întru câtva Vechiului Testament, era o colecţie variată de poezii vechi, cronici, documente oficiale, morale şi una dintre primele cosmogonii, intitulată Cartea Schimbărilor, dar ele au fost folosite timp de secole într o manieră unificată şi creatoare pentru a forma generaţii de conducători şi funcţionari chinezi după preceptele despre care se credea că sunt cele aprobate de Confucius (paralela cu utilizarea Bibliei, cel puţin în ţările protestante, este frapantă şi în acest sens). Eticheta de autoritate a fost aplicată acestei colecţii de texete conform tradiţiei că însuşi Confucius a fost cel care a făcut selecţia şi că ea trebuie să conţină, prin urmare, o doctrină ce a încorporat învăţăturile sale. Aproape întâmplător, ea a consolidat şi mai mult utilizarea limbii chineze în care aceste texte erau scrise ca limbă comună a intelectualilor din China; colecţia de texte a fost încă un element de coeziune care a unit o ţară imensă şi variată într o cultură comună.

J.M. Roberts, Odd Arne Westad, Istoria lumii din preistorie până în prezent, Polirom, Iași, 2018

Traducere de Cătălin Drăcşineanu

Este surprinzător că, până când a murit (în 479 î.e.n.), Confucius a avut atât de puţine de spus despre supranatural. În sensul obişnuit al cuvântului, învăţăturile sale nu au fost „religioase” (iar aceasta explică probabil de ce învăţăturile altora au avut un succes mai mare în rândul maselor). El era preocupat în primul rând de sarcinile practice, accent pe care l a împărtăşit cu mulţi alţi gânditori chinezi din secolele V IV î.e.n. Poate pentru că apoi această etichetă a fost acceptată, gândirea chineză pare mai puţin frământată de incertitudinile legate de realitatea sau posibilitatea mântuirii personale decât alte tradiţii, mai zbuciumate. Lecţiile trecutului, înţelepciunea vremurilor străvechi şi menţinerea ordinii au ajuns să aibă o importanţă mai mare în învăţăturile sale decât examinarea unor enigme teologice sau căutarea liniştii în braţele unor zei întunecaţi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *