Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU.
Volumele de ”Jurnal” acoperă, de regulă, 7 ani. Este ceva special cu această cifră pentru dumneavoastră?
Nimic special. Traducerea Jurnalului în suedeză acoperă, de pildă, zece ani și nu șapte. E o simplă convenție, un mod de-a aduna cumva un material amorf – cum prin forța lucrurilor e orice jurnal – ca și cum ai pune totul în cutii standardizate. Cred acum că m-am gândit bine și din alt motiv când am ales intervalul ăsta, pentru că după șapte ani cititorul uită felia precedentă și i se deschide iarăși apetitul. Nu pot sublinia mai mult faptul că un jurnal nu e un roman, că se scrie altfel și se citește altfel. Jurnalul e acea lectură ideală care ține cât o viață de om. Îl scrii o viață, iar cititorul tot o viață îl citește. Cum nu poate citi zi de zi, așa cum scrii tu, intervalele la care se publică trebuie să fie lungi, să dea sentimentul continuității peste decenii.
Care este perioada cea mai lungă în care nu ați scris în jurnal? Și: am putea vorbi de un fel de adicție în raport cu acestea caiete în care faceți asemenea notații?
Șaptesprezece ani întregi, cât nu am avut jurnal, și apoi, după ce l-am început, două-trei luni. De obicei însă nu trec mai mult de câteva zile fără să scriu. Scriu des pentru că știu că dacă n-o fac, o să-mi fie greu apoi să recuperez. Când sunt plecat în străinătate mai puțin de o săptămână, nu iau caietul cu mine ca să nu-l pierd, așa că notez abia după ce mă-ntorc. De multe ori nu apuc să povestesc tot ce-mi propusesem, pentru că între timp apar alte lucruri de notat, și ele intră-n concurență cu cele vechi. E o continuă luptă pentru spațiu a tuturor direcțiilor pe care mintea mea le adăpostește, un fel de selecție naturală a faptelor, gândurilor, viselor și experiențelor. Cele mai multe mor fără urmași, fără să fie, adică, notate în vreun fel. Rămâne a suta parte din ce-aș fi vrut să spun, vorba lui Nino Stratan: ”Nu se poate trăi, se poate descrie:/ Cam unu la mie.” Dacă e o adicție? Da, e o adicție. Chiar dacă scriu ficțiune, simt nevoia să scriu și în jurnal. Pentru mine acolo e altceva și altfel. E cartea mea pe care o scriu continuu, cum îmi reînnoiesc continuu, fără să știu, toate celulele corpului.
”Jurnal IV. Un om care scrie” este primul dintre cele patru jurnale ale dumneavoastră, în care Facebook este, oarecum personaj. Ce face această dihanie ”Jurnalului” dvs – îl diminuează, îl ajută, îl subminează? Ce face, de fapt, Facebook-ul celor care vor să scrie literatură adevărată?
Habar n-am ce le face altora. Mie nu-mi face nimic. Pentru mine FB nu e ceva important, ci o bagatelă, o joacă. E adevărat că uneori am nevoie de FB, când sunt prea izolat, de pildă. Dar nu postez nimic serios (deși pisicile au figuri foarte serioase) acolo, oricum nimic din ce-aș scrie în jurnal. La început mă temeam ca FB să nu-mi canibalizeze jurnalul, dar n-a fost așa. FB nu e pentru mine un jurnal, ci un răboj. Notez acolo, sec, cu poze, ce mi s-a mai întâmplat, exterior, în ultimele zile, doar ca să nu uit.
Pagina 97: ”să mai primesc de sus / de jos încă o mare perioadă de lucru, încă o șansă. Bineînțeles că n-o merit, dar mă rog pentru ea”. 2011-2017 este perioada gestației și a nașterii ”Solenoidului”. Rugăciunea v-a fost ascultată. Cum sunt și cum vin aceste ”mari” (poate magice) ”perioade de lucru”? Cine sunteți atunci, cînd se întîmplă?
Exact cum spuneți, ele vin. De unde și cum? N-am știut niciodată. Ele nu sunt despărțite prin nimic, de altfel, de viața mea obișnuită. Mă plimb, citesc, ascult muzică și deodată încep să scriu, cu cea mai mare naturalețe și fără premeditare. Nu e nimic deosebit, sunt tot eu, e tot viața mea. De cele mai multe ori scriu ca după dictare, fără cel mai mic efort. Încep ceva, merg mai departe cu încăpățânare, închei apoi și dau caietul la editură, de multe ori fără măcar să-mi recitesc textul. Îmi reiau plimbările, lecturile, muzica și după o vreme încep iar să scriu.
Ce înseamnă pentru scriitorul Mircea Cărtărescu ”puterea deplină de a scrie”?
Asta e o întrebare grea. Mulți autori au încercat metafore ca ”a scrie din tot trupul” pentru ceva ce e foarte greu de definit, pentru că nu e un concept, ci un sentiment. Sau mai curând un fel de senzație, dar ca și când nu tu simți, ci altcineva te simte pe tine. Eu am vorbit uneori de levitația pixului tău deasupra paginii, fără să o atingă, cum se spune că plutea textul celor zece porunci la un deget deasupra tablelor de piatră ale Legii. Dar e foarte greu de exprimat acest sentiment al scrierii ”depline”. Ce simți când sângerezi? Ce simți când ejaculezi? Cam asta simți când șiroiește cerneala din tine.
Pagina 288: ”Adevărul e că mi-am închipuit cu totul altfel viitorul, am crezut că aveam să fiu un om respectat pentru scrisul lui, într-o lume în care scrisul contează. Ambele premise s-au prăbușit.” În privința primeia, sunteți, alături de Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici și nu numai, dintre cei care au trăit, în prima linie și totalmente nedrept, ”ani de ură”. Dar despre cea de-a doua: de ce scrisul nu (mai) contează?
Am simțit și eu în anii precedenți furia demolatoare a foștilor securiști și-a actualilor lor discipoli de la televiziuni, din ziare și de pe forumuri. Dar ce-aș fi vrut, să mă primească cu brațele deschise? Ura vine mereu din suferință, răul îl doare în primul rând pe cel care-l face. I-am rănit pe acești oameni de câte ori le-am arătat ticăloșia, din acest motiv și-au revărsat veninul asupra mea. Dacă stăteam cuminte în bârlogul meu, ca aproape toți confrații, n-aș fi pățit nimic. Așa că acum îmi port rănile cu un fel de mândrie, ca rănile dintr-un război pentru adevăr. Ce nu te omoară te întărește, e cât se poate de adevărat. ”Ce au făcut intelectualii în toți acești ani?” îi aud perorând tocmai pe cei care-au stat în bârlog. ”De ce nu și-au ridicat vocile pentru noi?” Dar tocmai asta au făcut, și din motivul ăsta au avut atât de suferit. Pentru că nu e calomnie, minciună, atac la persoană, spurcare grosolană care să nu fi fost azvârlite asupra celor patru-cinci inși slabi, fără arme (în afară de conștiința dreptății lor) care-au ținut piept celor mai puternici și mai fără scrupule oameni din România de la revoluție încoace.
De ce scrisul nu mai contează? Aici ar fi de scris un studiu întreg. Dar, pe scurt: ce carte din ultimele decenii a mai fost citită cu uimirea și recunoștința cu care s-au citit cândva ”Veacul de singurătate” sau ”Curcubeul gravitației”? Mai există asemenea cărți? Mai există asemenea scriitori? Mai există cititorii de atunci? Poate că da, dar eu nu am cunoștință de ei. Cred că trăim o epocă literară mediocră, fără orientare și ambiții, cu cărți fericite să trăiască un trimestru și-apoi să dispar pentru totdeauna. Cauzele țin și de epuizare, și de schimbările aduse de revoluția tehnologică, și de conștiința irelevanței autorului în prezent.
Aveți multe notații despre depresie în acest jurnal. Sunt notații autoreferențiale mai ales. E, în sine, depresia un factor creator? Sau, dacă ea nu e singură așa, ce trebuie să vină, să se adauge pentru ca lucrurile, viața să meargă în această direcție, a creației?
Depresia este ca acele zone de foarte joasă presiune în meteorologie care atrag furtunile și uraganele. E un gol interior ce se cere invadat pentru ca echilibrul să se refacă prin exces și efervescență. De câte ori mă copleșesc tristețea și singurătatea știu că ceva se apropie. N-am altceva de făcut, oricum, decât să aștept, pentru că în stările de jale și doliu nu poți scrie. Jurnalul e foarte bun în situațiile astea, ajută foarte mult. Mi-e greu să-nțeleg de ce nu scrie toată lumea jurnal. E mai bun decât toate pastilele din lume, căci nu liniștește doar psihicul, ci și sufletul.
Cum nu ați vrea să fie citite niciodată paginile care compun ”Jurnalele” dumneavoastră?
La masă, mâncând tartine cu unt și gem sau cu Nutella, pentru că s-ar putea mânji de la ele.
Nu sunteți (mai) vulnerabil, alegînd să publicați Jurnal, și anume acest fel de jurnal?
Vulnerabil în fața cui? Bineînțeles, am grijă ca teribilele mele secrete să nu pătrundă aici, și nici n-ar putea, pentru că sunt atât de secrete, încât nu mi le spun nici mie însumi și, prin urmare, nu le știu. Iar dacă nu le știu, nu le pot consemna. Am întâlnit cele mai banale și mai insignifiante persoane, preocupate de gândul că GPS-ul, mobilul, Facebookul etc. le fură secretele și le violează intimitatea. Nu mă-ndoiesc că e așa și că fiecare om are dreptul la intimitate, oricât de burghez ar fi. Dar eu și John Lennon suntem din alt club: ”Everybody’s got something to hide except for me and my monkey”, cânta el. Ca maimuță a lui Lennon, cred că-mi permit să-mi public jurnalele fără teamă.
În cel mai recent volum, cel cu numărul patru, ”Theodoros” este invocat de mai multe ori. Pare, cum să zic, ca un fel de frînghie de care vă agațați. Sau, nu știu, ca un fel de lampa care se aprinde. Ce este cu acest proiect?
Este pur și simplu un proiect fără sfârșit. E greu să trăiești fără planuri amânate indefinit, căci fără ele de ce-ai mai trăi? Trebuie să știi că mai ai întotdeauna ceva de făcut în viața asta.
Notă: acest interviu a fost publicat în numărul din luna mai al revistei ORIZONT. Link, aici!
