Interviu MIHAI ZAMFIR: Romanul literaturii române în două volume

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

Care au fost motivele cele mai importante, decisive care v-au determinat să gîndiți și, apoi, să scrieți o Istorie literară precum cea publicată în două volume?

Motive au fost mai multe. Principalul însă, în cazul de față, este dorința de a citi o istorie a propriei tale literaturi redusă la esențial. Cu alte cuvinte, de a afla din ea nu știri, documente, informații, nu biografii și nici ce au spus alții despre autorii respectivi, ci doar ce s-ar putea afla despre scriitorii români dacă ai fi un outsider, un străin. Am sperat ca prin această istorie a literaturii să ofer unui public larg – și dacă se poate unui public străin, interesat de cultura română, interesat de poporul român, care a citit cîțiva autori români, în traducere – o imagine de ansamblu a literaturii noastre. Cum s-ar putea oferi unui asemenea personaj, încă o dată – informat și inteligent -, o imagine sintetică despre evoluția literaturii noastre? Plecând de la aceasta, am conceput proiectul. Unul care m-a solicitat destul de mult, și nu atît prin faptul că a durat mult să scriu 1.000 de pagini, în varianta ultimă, ci pentru că era vorba de recitirea integrală a unei literaturi pe care deja o cunoșteam.  Dar, recitind, am realizat în mod nemijlocit că, într-un fel, citești un autor la 25 de ani, în alt fel pe la 45-50 de ani – cînd deja nu mai citești autori, ci citești literaturi. Și, desigur, altfel, în ultima parte a vieții, atunci cînd perpectiva ta și asupra lumii, și asupra culturii, dar și asupra propriei tale literaturi, se schimbă. Aceasta carte reflectă autorul în cea de-a treia fază. După ce a trecut de entuziasmul juvenil, după echilibrul matur…

Cum se schimbă lucrurile, perspectivele în această a treia parte a vieții? Ce se schimbă, în mod esențial?

Nu înseamnă neapărat că ea este superioară celorlalte, înseamnă că este diferită. Și anume, e diferită prin extrem de speciala nuanțare pe care o aduce faptul că, între timp, am citit poate de cinci ori mai mulți autori străini decît citisem pînă atunci. Toate aceste filtre pe care le capeți odată cu lecturile autorilor străini se aplică fără să vrei autorilor români. Într-un fel îl citeam pe Alecsandri atunci cînd aveam 26 de ani și țineam seminar despre el, tînăr asistent la Facultatea de Litere; cu totul altfel îl văd acum – și ca valoare, ca semnificație, și ca poziția a lui în universul literaturii.

La nivelul liniilor directoare, a marilor principii de construcție, ce asumați că este reprezintă marile diferențe specifice ale tipului de istorie literară pe care o propuneți, odată cu această carte?

Spun aceasta chiar de la începutul demersului meu: este vorba despre o istorie stilistică a literaturii române. M-am ocupat de stilistică toată viața, dar abia acum scriu o istorie stilistică a literaturii române. Ce înseamnă aceasta? Cea mai mare parte a autorilor care au scris o istorie a literaturii române – începînd cu George Călinescu, apoi Vianu, Cioculescu, Străinu, continuând cu Ion Negoițescu și Nicolae Manolescu – s-au interesat de diverse alte aspecte ale autorilor, au privilegiat, să zicem, semnificația lor culturală sau biografia lor (în așa fel încît aproape că au dedus opera din biografie); alții au insistat asupra contextelor de natură socială, politică, alții au mers pe pitorescul personajelor în sine, alții pe ce au înseamnt ei în ochii contemporanilor. Ei bine, pe mine chestiuni de acest gen m-au interesat, în cel mai bun caz, foarte puțin. Pe mine m-a interesat, cum spun eu, sâmburele lor.

Care este?

Elementul ireductibil – și aceasta este stilul. Stilul în care au tratat ei limba română, pentru că fiecare autor mare are o limbă română proprie. O reinventează, cumva. Nu putem spune ”limba română din secolul al 20-lea” sau ”limba poeziei românești din secolul al 20-lea”. În fapt, există limba lui Blaga, limba lui Barbu, limba lui Arghezi, a lui Bacovia, a lui Pillat, etc. Toți acești mari autori au creat o limbă română de unică folosință. Adică, o limbă română pe care nimeni nu mai poate utiliza, atît de sus, în afara lor; o operațiune egoistă, deci distructivă și, mai ales, splendidă și salvatoare. Atenția mea s-a dus spre acest sîmbure, spre acest nivel de la care nu mai există altceva – anume, nivelul stilistic. E un ultim element la care eu reduc esența literaturii. De aceea, sugestia de lectură și de interpretare se află chiar în titlul cărții care se cheamă o ”istorie alternativă” a literaturii române; cu alte cuvinte, este o încercare de a scrie altfel decît modul în care, pînă acum, s-a făcut istoria literaturii noastre.

La ce bun o istorie literară sau alta?

La un prim nivel, sigur, pentru informare – pentru informarea celor care vor să afle, într-o zi sau două, ce este cu o literatură. Apoi, este vorba despre poziționarea unui întreg grup, a unei întregi generații față de ce înseamnă moștenirea culturală. Sintagma aceasta – ”moștenirea culturală” – a fost demonetizată,  utilizată decenii la rînd, în asemenea contexte, încît nu mai înseamnă prea mare lucru astăzi; dar, dacă dăm la o parte acest înveliș care ține de un context puternic ideologizat, ea înseamnă totuși ceva. Fiecare moment al istoriei noastre se confruntă cu opțiuni importante. Ce preluăm noi din sau de la cei care ne-au precedat? Prima reacția a omului cult este aceea de a se integra într-o serie. Cu alte cuvinte, a face cumva ca tradiția să fie vie, să fie actualizată. Or, ea nu poate fi actualizată dacă noi suntem sau în ignoranță, sau în indiferență față de ceea ce ne-a precedat.

Una dintre observațiile recurente care se fac în legătură cu istoriile literare și care s-a făcut și în legătură cu istoria propusă de dumneavoastră ține de cei aleși de autori să facă parte din aceste istorii literare. Întrebare: de ce exact atîtția cîți sunt în cele două volume? Unii ar spune că sunt prea puțini, alții ai spune…

Că sunt prea mulți? Nu, eu nu cred așa ceva. Eu cred că sunt exact atîția cîți trebuie să fie. Pe de altă parte, răspunsul frontal la această chestiune este simplu: dacă eu am vrut să prezint spectacolul esențial al literaturii române, atunci a fost nevoie să convoc personajele ei cele mai relevante. Marile relee, cum s-ar putea zice. Recunosc că ar fi o singură obiecție posibilă; obiecția pe care eu o văd ca fiind valabilă s-ar putea face numai în legătură cu perioada interbelică. Cu alte cuvinte: de ce i-am pus pe acei interbelici la care m-am oprit în cele din urmă și nu i-am pus pe alții? Sau, mai bine spus: de ce nu am pus și  pe alții? Aici a existat, sigur, un criteriu personal, subiectiv. Am căutat să îi și să îi tratez monografic pe acei autori care au scris într-un mod esențial, profund; adică, în modul în care au scris cei mai buni scriitori români după epoca interbelică. Cu alte cuvinte, cei care au trasat o urmă ce s-a dovedit, după Al Doilea Război Mondial, fertilă. Nu autorii care au fost, la un moment dat, în anii 1920 sau 1930 la modă, autori de succes, ci pe aceia care au scris în asemenea fel,încît scriitura lor s-a dovedit, după aceea, valorificabilă și interesantă și mai tîrziu. Fără să fie vorba de vreo influență, anumiți scriitori,  în anii 1960, 1970, 1980, au scris așa cum scriau anumiți interbelici. Ei bine, acei interbelici m-au interesat! Dau, la întîmplare, un exemplu: Anton Holban, foarte aspru criticat în timpul vieții, cu cronici rareori favorabile în timp real, cu reproșuri numeroase la purtător cînd publica o nouă carte (neglijență / oralități inadmisibile / un abuz de dialog care nu avansează cu nimic / fraze întrerupte la mijloc șamd), lasă, în posteritate, o recoltă semnificativă de holbanieni. Ea începe prin anii 1970 și durează pînă astăzi. Așa mi i-am ales pe interbelici. Holban, ca să revin numai puțin la exemplul ales de mine, a deschis un drum lung, a aprins o lampă la geam, în epocă. El a inaugurat o direcție care, mai apoi, a fost aprofundată, fără să fie vorba de o influență directă, ci de fapt, despre o stare de spirit stilistică.

Vă invit să punem cîteva coordonate tehnice ale lucrării dumneavoastră în două volume: cît ați lucrat la ea, ce cantitate de literatură ați survolat și adîncit? Și, nu în ultimul rînd: cum era la start ipoteza dumneavoastră de cercetare și ce a devenit ea, cînd ați lucrat-o și, cum spune englezul, la sfîrșitul zilei?

Aveam această carte în minte de mulți ani. De asemenea, era foarte limpede în mintea mea proiectul ei global – știam că vor fi două volume, știam cam ce va cuprinde fiecare dintre acestea. Așadar, am avut, a priori, o structură fixată la îndemînă. Redactarea propriu-zisă, pentru ambele volume, a durat cam 10 ani. Dificultatea principală: această carte a fost scrisă în paralel cu altele și, mai mult decît atît, – în paralel cu alte activități, mai ales de ordin diplomatic, eu fiind, în acest interval, pentru ceva mai mult de cinci ani Ambasador, adică un funcționar al statului cu un regim de disciplină birocratică destul de strict. Ca diplomat nu ai voie să pleci din locul în care se află Ambasada ta decît un urma unei aprobări date de Ministrul de Externe; în aceste condiții, concediile de studiu au fost pentru mine scurtissime și foarte rare. În raport cu istoria mea literară, obligațiile de natură profesională au afectat timpul de lucru, cadența muncii la carte. Cât privește masa de lucrări consultate, survolate cum le spuneți, e destul de simplu: este vorba de lectura integrală a tuturor autorilor care au fost incluși în această carte și, desigur, nu numai despre a lor.

De ce spuneți că perioada interbelică este cea mai fastă pentru literatura noastră? Care este ”miezul” liniei dumneavoastră de argumentație a acestei idei?

Eu cred că, atunci, în evoluția culturii noastre, a existat un moment oarecum miraculos. Într-un interval de numai un sfert de secol au apărut atît de mulți, de mari și de diferiți scriitori, încît o situație similară nu s-a mai produs în nici un alt moment al istoriei noastre literare. Sper ca, știu eu, peste 30 de ani, peste un secol, să existe ceva similar. Dar, pînă acum, nu a existat nici un alt moment al istoriei noastre literare în care cantitatea de mari talente, de opere literare geniale, unele dintre ele, și foarte variate între ele, să se producă la un asemenea nivel. Pentru mine, este ”perioada de aur”. Unii spun că ”perioada de aur” ar fi aceea a marilor clasici, perioada Junimii; alții o plasează puțin mai tîrziu, la final de secol 19. Dar, dacă suntem atenți și examinăm, dincolo de emoțiile noastre, cîmpul literar, realizăm că interbelicul este, până acum, reperul numărul unu. Nu înseamnă că este un reper de nedepășit, dar, pînă astăzi, a fost perioada cea mai fastă a literaturii noastre.

Mă joc puțin acum: ca să fie depășită aceasta perioadă, ce ar trebui să se întîmple, ce condiții simultan ar trebui să fie îndeplinite?

Din fericire sau din nefericire, talentul nu se poate nici calcula, nici prevedea și nici provoca artificial. Este ceva care se întîmplă sau nu se întîmplă. Este sau nu este. Pentru ca un număr foarte mare de autori buni să se nască, să se afirme și să scrie – aceasta ține de întîmplare. Să știți că nici condițiile sociale, nici condițiile economice, nici situația politică nu pot avea, în bine, o influență prea mare. O pot avea, dar aceasta este o altă discuție: în rău, desigur. Dacă o țară sau o comunitate decad într-o măsură enormă, încît activitatea intelectuală devine neglijabilă, dacă țara trece printr-o ocupație militară străină, cum am trecut și noi, dacă se instaurează un regim de teroare absolută, iar cenzura decide tot (cum iarăși, din nefericire, a fost și noi), dacă are loc distrugerea fizică a intelectualilor (cum s-a întîmplat la noi, în vremea comunismului), atunci, da, istoria determină într-o masură mare condiția literaturii –  în sens negativ. Ca să se întîmple ceva bun, ceva formidabil, ceva benefic – asta nu o putem prevedea, nici provoca, cel mult o putem constata după ce lucrurile s-au întîmplat.

Dar de ce credeți că este greu de pus în ierarhiile literare ceea ce, la noi, a fost între 1948 și 1990? Nu e chiar o opinie foarte des întîlnită la cei care se încumetă să ”citească” această perioadă…

Este justă această observație; eu însumi, în Istoria mea, aproape că mă feresc de acest interval. Și mă feresc fiindcă aceasta a fost singura perioadă din istoria literaturii noastre în care mecanismul fundamental al literaturii a fost viciat. În acest interval de timp s-a instalat un regim politic în care cenzura, comanda politică și supravegherea politică au avut așa de mare impact și importanță, încît spiritul însuși al literaturii s-a alterat. Eu am opinia – și poate că aceasta nu este numai a mea, poate că este și a altora – că într-un fel arată literatura scrisă normal, în libertate, și în alt fel arată literatura scrisă în dictatură. Or, perioada la care ne referim este echivalentă, politic, pentru România cu o teribilă dictatură. Putem, desigur, avea întotdeauna excepții, în sensul că există scriitori care reușesc să se sustragă terorii, servituții, regimului dictatorial. Ei reușesc să se izoleze și să scrie o literatură bună, în cele mai defavorabile condiții posibile. Da, au existat asemenea autori. Dar ei sunt excepții care întăresc regula: sub dictaturi se scrie altfel decît în libertate. Dar cîți pot face așa ceva? Foarte puțini, în realitate. Iar dacă teroarea este perfectă, aceste ”accidente” sunt și mai rare. Vorbind despre libertate versus dictatură, putem aduce în discuție diferența dintre literatura construită în mod natural și aceea făcută să placă autorității. Aceasta din urmă însă este o pervertire gravă a artei. Între aceste două tipuri de literatură, există o diferență de substanță. Și de aceea m-am ferit de epoca celor aproape cincizeci de ani de comunism. Știu că este trist ceea ce spun și, cîteodată, chiar inuman. Căci e inuman să recunoști, să zicem, la vîrsta mea, în generația mea, înconjurat de oameni pe care îi cunosc, că aproape jumătate de secol din viață ți-a fost furat, falsificat. Este greu să recunoști că, de fapt, din cauza unor condiții externe nenorocite, nu ai putut da, cu adevărat, măsura valorii tale în momentul respectiv. Reflexul este următorul: pe de o parte, cei care, ca și mine, au trăit perioada aceasta, sunt tentați să spună că nu a fost chiar așa, că am avut, de fapt, o literatură bună, făcînd abstracție de condițiile pe care vi le-am expus mai înainte și care, din plecare, falsificau literatura; pe de altă parte, nu vor să recunoască faptul că ceea ce se va întîmpla peste puțini ani, 20, 30 poate 40 de ani, poate fi prevăzut. Dumneavoastră veți apuca acel moment și veți putea verifica: perioada comunistă va fi expediată, a propos de literatură în două pagini și asta va fi tot. În rest, se va trece la literatura de dinaintea comunismului și la cea de după căderea acestuia. Pentru că există în istoria fiecărui popor găuri negre, tragedii naționale, cînd și cultura este afectată foarte puternic și care sunt urmate, în general, de perioade mai favorabile, benefice. Istoria va prefera să se oprească asupra literaturii adevărate și scrise în libertate, decît asupra literaturii scrise sub teroare. Pentru că, legat de aceasta din urmă, toți îți vor da seama că este vorba de o literatură deturnată, viciată, denaturată la limită.

Și, de fapt, ce spun eu se vede chiar acum: luați cele mai de succes romane scrise în perioada la care facem referire. Luați acele romane care au fost vîrfuri în epocă și veți vedea că unui cititor care are 25-30 de ani ele nu îi mai spun aproape nimic. Miza lor era una atît de locală și atît de circumstanțială încît, scoase din contextul lor de apariție, ele nu mai spun mare lucru. Ce mai înseamnă ”șopîrlele” de atunci, ce mai spun aluziile politice strecurate într-un roman sau altul? Cine le mai înțelege, cine mai are la purtător contextul lor de receptare?

Ce fel de pedagogie asumă istoria literară alternativă pe care o propuneți? În măsura în care orice carte implică o anume pedagogie…În alte cuvinte: ce ați vrea să îi învețe pe oameni tipul acesta de discurs pe care l-ați practicat în această carte?

Să îi învețe ce este mai important în literatura și, mai ales, în poezia românească. Și, de fapt, să îi învețe literatură pur și simplu. Ce înseamnă literatura! În cele două volume, sunt 66 de autori tratați monografic. Dacă sunt citite aceste monografii condensate, va rezulta ce crede autorul acestei cărți că este fundamental pentru literatură: adică, valoarea stilitică, ultimă, a operei. Modul cu totul special, personal și irepetabil în care un scriitor, mai ales un poet, a tratat limba română. Și atunci, va vedea că există foarte multe limbi române și va încerca, dacă se poate, să scrie și să vorbească el însuși o limbă română cît mai aproape de parametrii înalți.

Dar, de ce credeți că avem nevoie de istorii alternative, inclusiv de istorii literare alternative?

Pentru că vocile unice sunt suspecte. Nu există adevăruri unice.

Minge la fileu, mulțumesc: ce facem cu aceia care cred că există, în cultură, în literatură, în istorie adevăruri unice?

Sunt sau naivi sau interesați. Adevărul nu este, aici, unic. Ideea de istorie unică a literaturii este, în sine, o catastrofă.

E ceva ce regretați că ați lăsat pe dinafară în aceste două volume sau în carte e pur și simplu exact ceea ce ați vrut să fie acolo?

În mare măsură, e ce am vrut să fie. Mă simt însă, sentimental, legat de niște autori pe care nu i-am pus acolo – și aceasta fiindcă am fost consecvent principului de a privilegia matricile stilistice de vîrf ale literaturii noastre. Dar, regretul, cînd ai terminat o operă științifică, există întotdeauna; niciodată nu ai putut să spui tot ce ai fi vrut să spui. Iar la mine e și un motiv de natură personală pe care poate că îl bănuiți și, dacă nu, atunci vi-l spun eu ca să fie mai clar: ați văzut că această carte seamănă, într-un fel, cu un roman. Autorii incluși în cartea mea figurează aici și ca personaje. Fiecare a fost o individualitate remarcabilă; unii geniali de-a dreptul, unii extraordinari, niciunul mediocru. Ei bine, făcînd eu acest roman al literaturii române în două volume, nici un romancier adevărat nu este bucuros atunci cînd își termină cartea. El își dă seama că dacă ar scrie-o din nou, ar scrie-o altfel. Ceea ce, probabil, ar fi și cu mine cazul…

Și atunci: din unghiul dumneavoastră de vedere, care sunt marile limite ale unei istorii literare?

În primul rînd, faptul că nu se poate ocupa de toți autorii – deși, în unele istorii s-a încercat așa ceva. Dar e imposibil în realitate. Limita cea mai gravă mi se pare aceasta: este foarte greu de nimerit măsura unică în care să îi încadrezi pe toți. Apoi, e o mare tentație de a privilegia anumite preferințe personale. E bine să încerci să eviți preferințele personale și să plasezi atît de sus ștacheta, încît să aibă loc numai cei în stare să sară, să o treacă. Cu tot regretul, chiar dacă sunt autori simpatici, cîteodată chiar prieteni personali. Dacă rămîn în josul ștachetei, nu ar trebui ca o istorie literară să se ocupe de ei.

Dacă aducem lucrurile la zi, ce anume credeți că ”rămîne” din ceea ce avem, în literatură, în ultimele decenii, două să zicem? Ce, nu cine rămâne – ca să precizez și mai bine întrebarea.

Cred că rămîne o cantitate de proză bună, apărută în condiții de libertate, adică în condiții naturale, nu viciate. Cîțiva autori talentați, tineri mai degrabă, au dat cîteva romane remarcabile. În poezie, constant oarecum cu regret (mai ales că, înainte de 1990, poezia a reprezentat fierul de lance), nu am constatat realizarea unei stilistici proprii după anul 2000. Cam toți poeții scriu la fel – dar nu știu dacă sar ștacheta. Iar în domeniul dramaturgiei, fără să am un contact foarte consistent cu ce a apărut în ultima vreme, am credința că marele dramaturg încă ar trebui așteptat. Cam așa stau lucrurile. Dar sunt numai 20 de ani de naturalitate, pentru că primii ani, primul deceniu de după căderea comunismului au consemnat cantități masive de scriituri directe, fierbinți – memorii, autobiografia, jurnalismul sau jurnalele. Un fapt firesc, de altfel, pentru procesul de ieșire din niște chingi foarte puternice, cum a fost cazul cu comunismul autohton. Astea toate trebuiau să se întîmplă pentru ca, după decantare, literatura să înceapă să apară în mod normal. Ceea ce s-a și întîmplat, de altfel, și va continua să se întîmple.

 

Notă: acest interviu a fost publicat în numărul din aprilie 2018 al revistei ORIZONT.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *