„În sfera tăcerii” sunt multe zgomote și multă furie (II)

Ca să ne facem o idee în legătură cu  personajul ieșit din comun care a fost Richard Wurmbrand, citim întâi, cu toată prudența la care autoarea ne îndeamnă, ce spune Securitatea despre el. Aici e de  subliniat că  atitudinea instituției represive față de „victima” sa este schimbătoare și contradictorie , dominată, dincolo de reglementara ură de clasă,  de  o  frică amestecată cu  respect și fascinație. Printre numeroasele și variatele  documente reținute de autoare (note informative, declarații în anchetă,  sinteze, planuri de măsuri, ori chiar  traduceri din conferințele ținute în Occident după eliberare,  îndosariate de  Securitate,  se află amplul interogatoriu luat de  doi  locotenenți, Ocneru Aurică, și Draganica Nicolae în ianuarie 1956, și o Notă de propuneri către forurile superioare ale acesteia, din martie 1956,  (pp.186-196). În acest al doilea document,  primul anchetator  vorbește, cu admirație,  despre marea pregătire culturală și  neobișnuita  capacitate de a convinge a interlocutorului său; îl caracterizează drept inteligent  și înzestrat cu însușiri oratorice și nu exclude posibilitatea  de a-l folosi ca agent de influențare pozitivă printre deținuți, socotindu-l apt  „de a aduce la fidelitate față de regim  masele de oameni credincioși.” (p.193).  Este de altfel sugestia anchetatului, care se arată disponibil să-și  servească în acest sens foștii camarazi, regretându-și greșeala din tinerețe.  Alte documente  întocmite de Securitate  vorbesc despre „o strălucire personală intensă”, acționând „aproape hipnotic asupra oamenilor”, fie ei și securiști, cum se vede. (p. 383).  Pe de altă parte , însă,  rămânând vigilentă, Securitatea îi constată și  scoate în evidență, „firea violentă  și nestatornică” din cauza căreia este „inapt pentru colaborare” .  Sursele de informații ale Securității, printre care adversari de idei în planul credinței, ca  Nicolae Corneanu, lider religios ortodox,  dar și prieteni apropiați, ca viitoarea memorialistă Nicole Valéry Grossu, prietenă cu soția, și care nu-l simpatizează nicidecum, ajută și ei aparatul represiv  să-și înțeleagă derutantul personaj.  Din  caracterizările acestora, rezultă, în sinteză că ar fi „un evreu  neastâmpărat, care „nu comercializează lumea  doar material , ci și sentimentele oamenilor și care exploatează  ocaziile  ca să creeze impresie”. Nicolae Pleșiță, adjunct al șefului Securității, e mai receptiv la asemenea caracterizări și mai sceptic  față de intenția lui Wurmbrand de a ajuta regimul,  arătând într-un  raport către foruri (p.303) : „Caracteristic la cel în cauză  este în general perversitatea, deoarece  prin anumite pretexte își caută  popularitate, susține o serie de probleme progresiste ca în cele din urmă  să se dedea la o activitate pur religioasă  și influențarea oamenilor  în mod negativ.” Tot atât de  frecvente sunt semnalele că iubirea de semeni a pastorului este uneori violentă și furioasă, ca și amenințările cu „distrugerea” odată ajuns în Occident, a unor adversari (p.338).

Din ce spun în declarațiile lor tovarășii de celulă, printre care opiniile sunt la fel de amestecate, este tot atât de interesant. Reamintesc în treacă, deși nu sunt cuprinse în cercetarea Mariei Hulber, că Ion Ioanid îi consacră mai bine de zece pagini admirative în al doilea volum în amplele lui memorii, de citat în întregime. Sunt consemnate și acolo opiniile cu totul contrare ale lui Belu Zilber.  În cartea de care vorbesc, mai aproape de părerea acestuia din urmă  se află  un episcop greco-catolic, care  în urma unei discuții cu Richard Wurmbrand, i-a revelat unuia dintre informatori, iar acesta a transmis Securității, surprinzătoarele lui vorbe  : „Nu știu dacă Isus Cristos a  fost mai mult în dulgherul din Nazareth  decât în mine.” Iar respectivul preot greco-catolic i-ar fi replicat, surprins, firește: „Ar fi bine să-ți tipărești  aceste  convingeri ca lumea să fie în clar cu ce gândești”. (p. 427)

Numeroasele conferințe, mărturii, cărți despre credință și implicit despre sine, ne permit să ne facem o idee și despre ce  crede Richard Wurmbrand  însuși despre parcursul, suferințele și rostul său pe lume.  Și  mai ales, ne permit să ne facem o idee și în legătură cu cea mai spinoasă  întrebare pe care ne-o ridică  personalitatea lui ieșită in comun, traiectoria lui atât de accidentată, cu trădări, remușcări,  reveniri, retractări, replieri și în fine, o activitate de demascare a fărădelegilor comuniste atât de eficientă încât a fost comparat, nu fără temei, cu Soljenițîn.

În Cristos pe ulița evreiască (Stephanus, Editură Creștină, 1994), Richard Wurmbrand povestește că a plecat  într-o zi să-și îndeplinească  misiunea de „pescar de oameni”. Și l-a întâlnit pe un antisemit notoriu,  care i-a spus că „nu vrea să știe de Isus  fiindcă a fost jidan”.  I-a dovedit cu citate din Evanghelii și apostoli, că  n-a fost, fiindcă fiul lui Dumnezeu fiind, n-are o etnie. Apoi l-a întâlnit pe altul care a refuzat să-l asculte vorbindu-i despre Isus, fiindcă  acesta ar fi fost doar Mânduitorul  neevreilor. Și el i-a dovenit, la fel, cu textele corespunzătoare, că nu-i deloc așa.  Apoi s-a întâlnit cu unul ferm ancorat în credința lui, dar nu prea tent cu propriile fapte. I-a dovedit acestuia că fără fapte, credința e nulă.  În fine, un al patrulea,  neinteresat de predica lui, fiindcă prea încărcat de păcate, era convins că nu poate fi iertat, după canoanele creștine.  L-a convins și pe acesta  că Isus ne va judeca doar  după smerenia căinței.  După aceste conversații, spune RW, „m-am așezat pe o bancă în parc. Capul mi se învârtea. M-am  întrebat în care dintre cele  patru lucruri pe care le spusesem  cred eu” (p.248).  Și a ajuns la concluzia  că felurile diferite în care le vorbește  oamenilor este  ca „medicamentul diferit  pentru fiecare boală”.  Un pastor  evreu creștinat, spune el mai departe,  trebuie să aibă, „asemenea creaturilor Apocalipsei, un cap de mistic, un cap științific, un cap de strateg organizator și un cap d revoluționar” .  „Sutem ca niște actori care  în piese diferite  încercăm să jucăm roluri  diferinte. Nu  poți fi un bun misiobar dacă n-ai capacitatea de a  interpreta roluri diferite   și n-ai fler artistic. ” (op. cit.248)

În felul acesta, RW  are o a cincea discuție, cu sine însuși și cu propriile îndoieli de sine și reușește să se convingă și pe sine.

Ce putem  crede noi  despre personalitatea aceasta pe cât de  puternică  pe atât de  versatilă,  rămâne la latitudinea fiecăruia.

Felul  în care  a gestionat  autoarea un material atât de complex, lăsând   să vorbească documentele de la sine, dar alegîndu-le  în așa fel încât să  vorbească în sensul  dorit de ea, este demn de toată admirația și de toată stima, adică neutru, abținându-se de la judecăți.

Aceasta deoarece aici, personajul principal al extraordinarei ei munci investigative  este  însăși Securitatea.   Pe care,  sigur, aidoma lui Soljenițîn, iar de la noi, a lui Vasile Paraschiv,  în anii 80,  Richard  Wurmbrand este cel care  a pus-o pe jar,  făcând-o să se dezvăluie.  Dar  felul în care  pune autoarea în evidență  mecanismele de funcționare ce ne păreau  deja cunoscute și mai mult  decât cunoscute  ne revelează mereu aspecte  noi.  Unele dintre ele de un comic  sinistru, subtil pus în scenă:  felul cum Securitatea antrenează, în agitația ei,  de la elita politică, polițienească  și bisericească,  până la cei mai indezirabili colaboratori externi; deciziile contradictorii, la cel mai înalt nivel,  misiunile  de contracarare în toată lumea, și comunicarea prin telegrame cifrate alarmate din Șendreni (Santiago de Chile), Chirnogi (Ecuador),  Ghimuș (Geneva), Bazna (Berna) și alte asemenea  locații care amintesc irepresibil Telegramele lui Caragiale. Alte documente sunt reținute pentru a scoate în evidență  diabolicele și meschinele strategii ale unui ministru de interne ca Alexandru Drăghici  care  eliberează pașapoarte, pentru ca apoi să ceară, prin ordin verbal, să nu le fie înmânate  titularilor și să decidă înscenarea unui flagrant și rearestarea. În fine altele revelează  „darul”  organelor legislative comuniste, de a a raționaliza procedee mafiotice, arestând de nenumărate ori și condamnând  un  om pentru o „vină” deja ispășită,  dar mai ales, pentru o „trădare”, care în conformitate cu  legile anului 1933, când fusese comisă,  se încadra  diferit; „darul”  Securității de a le insufla cetățenilor teama față de atotputernicia și omniprezența în viețile cetățenilor, inducându-le  convingerea  că sunt urmăriți 24 de ore din 24, făcând aceste operații prin sondaj și pe termene scurte, precise. Ironică trebuie să fi fost și decizia autoarea de a reține documentul  din care rezultă că în anii când Ceaușescu își făcea un nume în Occident din disidența lui față de sovietici,  colabora intens cu serviciile conduse de Andropov în neutralizarea lui Wurmbrand,  însuși ambasatorul URSS cerând serviciilor noastre o mostră de semnătură a pastorului,  în tentativa comună  de a-i întocmi un dosar de compromitere.  În fine,  tot fără a emite judecăți, Maria Hulber selectează documente din  care  rezultă felul cum,  constrânși, medicii trimeteau, la cererea Securității, documente secrete despre boala fostului lor pacient, ajutând-o, sau împiedicând-o, să-și întocmească  dosarele ei de compromitere.

Cum însă   toate cele trei „portrete”, al personajului, al Instituției și al autoarei înseși,  sunt alcătuite, exclusiv din documente,  cine vrea să-și  facă o idee și mai completă despre  însușirile de cercetător ale Mariei  Hulber  ar trebui neapărat să citească și cartea ei precedentă: Memorialistica detențiilor postbelice românești, Ratio &Revelatio, 2015).  Noua  ei carte este, oricum, una dintre aparițiile editoriale cele mai  importante ale sezonului, incitându-ne să ne întoarcem și la precedenta.