O ediţie Camus: Algeria sau întoarcerea acasă

Obsesia Algeriei este obsesia acelui “ acasă” pe care îl evocă Camus în atâtea dintre textele sale. Urmele acestui pământ şi ale acestei mări îl urmăresc pe Camus oriunde s-ar afla acesta. Experienţa Algeriei este, în anii de dinaintea morţii sale, experienţa teribilă şi traumatică a războiului civil. În mijlocul terorii şi al fanatismului, Camus încearcă, zadarnic, să reafirme valoarea unui drum de mijloc între barbaria nationaliştilor algerieni şi represiunea franceză. Solitudinea sa este, în aceste momente, una aproape fizică. Camus nu poate subscrie la programul FLN de exterminare şi de alungare al unei întregi populaţii europene din Algeria, după cum nu se poate recunoaşte în radicalismul ce dă naştere cruzimii OAS.

Opţiunea algeriană a lui Camus a fost, invariabil, aşezată sub semnul aparării demnităţii umane. Nu există, etic şi intelectual, nici o contradicţie între cel care denunţă, înainte de 1939, mizeria din comunităţile arabe şi cel care, în anii sângeroşi de după 1954, cheamă la cruţarea populaţiei civile. Afinităţile algeriene ale lui Camus s-au situat în zona sindicalismului predicat de Messali Hadj, refuzând pretenţia de monopol ideologic la care au aspirat FLN şi militanţii săi criminali.

Algeria este, pentru ultimul Camus, o rană purulentă, o cămaşă a lui Nessus de care nu se poate despărţi. Denunţat de stânga radicală ca un trădător, suspect în ochii fidelilor Algeriei franceze, Camus este salvat, paradoxal, de accidentul absurd care îi pune capăt vieţii. Tot ceea ce urmează, întreaga dispariţie a unui univers care era şi al său,vine ca epilogul unei drame din care el nu mai face parte.

Acasă

A-l reciti pe Camus exclusiv prin lentila criticii postcoloniale, astfel cum este firesc în climatul de corectitudine politic contemporan, înseamnă a plasa în patul procustian al rigidităţii hermeneutice o operă palpitândă, alimentată de vinele memoriei. Algeria lui Camus nu este un avanpost imperial, peste care flutură steagul rasismului , ci locul spre care se întoarce, spre a redescoperi sevele deşertului şi mişcarea oraşelor în care a trăit. Algeria lui Camus nu este Franţa, ci un domeniu al soarelui şi al intensităţii vieţii, un spaţiu în care duritatea vieţii stă în vecinătatea frumuseţii aspre, ce mişcă fizic pe cel care o contemplă. Algeria lui Camus este familia din care se ridică şi amintirea privaţiunilor pe care le-a îndurat. Algeria lui Camus este suma acestor zile şi ani de formaţie academică, de joc, de trudă şi de visare.

Camus apără, prin fiecare rând pe care îl scrie în eseurile şi în ficţiunea sa, dreptul la demnitate al acestei omeniri din care se iveşte. Spre deosebire de mandarinii care vorbesc în numele săracilor de pe terasele elegante ale bulevardelor, Camus este modelat de această matrice a muncii şi a chinului cotidian. Algerul lui Camus nu are nimic în comun cu imaginea edulcorată a posterului turistic. Fiului care nu îşi va cunoaşte tatăl, mort în Marele război, Algerul îi oferă căminul dominat de privaţiuni. Copilăria lui Camus este copilăria jalonată de tăcerile femeilor care îl cresc, femei al căror temperament nu permite efuziunea sentimentală melodramatică. Camus nu ar fi putut fi niciodată Camus fără această familie şi fără acest oraş. Etica libertăţii şi a solidarităţii cu cei care luptă nu vine din raţionamente intelectuale, ci din adâncurile biografiei sale. Camus nu poate fi de partea Puterii şi a opresiunii pentru că există, gravat în memoria sa,acest interval algerian: anii de formare ai lui Camus sunt anii petrecuţi în vecinătatea celor care nu cunosc luxul filosofării vane, ci doar datoria de a merge mai departe, zi după zi.

Textele algeriene ale lui Camus sunt încărcate, uneori, de o tandreţe nostalgică. Privirea lui Camus reconstituie, ca într-un documentar poetic, fragmente de viaţă ale acestor oraşe lipsite de istorie. Camus nu este un snob, căci nu este intelectualul marcat de vocaţia propriului elitism. Familiaritatea cu cei ce populează cosmosul urban al Algeriei implică apropierea, pe jumătate ironică, pe jumătate duioasă, de fotografiile în care se strânge sufletul acestei patrii din care vine.
Paginile lui Camus sunt, după jumatate de secol, acoperite de patina vintage a unei lumi care a dispărut. Ritualul algerian înseamnă sportul, loisirul, plajele, boxul, trupurile care se dezvăluie,fără teama de păcat a nordicilor, ambiţia, bovarică, de a imita îndepărtata Americă de celuloid. Algeria lui Camus este vie, vitală,dominată de mândria,paradoxală, a propriei sale tinereţi. Eseurile sale sunt tentativa de a capta vocea fiecăreia dintre aceste comunităţi ce vibrează, incadrată de vise şi de manii uneori provinciale. Proza lui Camus,din aceste suite urbane, se aseamănă cu o suită de instantanee cinematografice. Camus devine cronicarul unei Algerii dispărute, de parcă nu ar fi fost niciodată.

Dincolo de oraşe, se află relieful şi se află marea. Camus este un om al Mediteranei, pentru care soarele şi nisipul sunt reperele trec înaintea pâclelor Nordului. Oricât de departe l-ar duce călătoriile sale, Camus revine, invariabil,la acest peisaj în care ordinea apolinică coexistă cu energia dionisiacă. Urmele antichităţii punctează un domeniu al tăcerii. Ruinele din Algeria sunt complementul vitalităţii urbane. Raţiunea lui Camus se formează sub impactul acestei iubiri pasionate pentru deşertul ce sfidează mediocritatea umană. Asemeni lui Saint-Exupéry, Camus este atras de întinderile nesupuse şi stranii. În marginile lor omul este silit să se înterogheze. Potecile din oraşele antice sunt potecile pe care au păşit, poate, zeii.

Camus se află, acasă, în Algeria deşertului, dar şi în cea a plajelor încărcate de bronzul trupurilor. Utopia lui Camus a fost această utopie a coexistenţei fecunde. Visul său a fost visul unei Algerii în care demnitatea fiecăruia să treacă înaintea urilor şi a fracturilor comunitare. Puterea disperată cu care a iubit pământul patriei sale ajunge până la cei de azi, cu intensitatea unui sărut înspumat al valului de mare mediteraneeană.

Umbra

De acest “acasă” Camus nu se poate despărţi nici măcar în moarte. Cel din urmă proiect pe care îl lasă în urma sa, descoperit în maşina care îi este mormânt, este primul volum din ceea ce ar fi putut fi un ciclu autobiografic. După aproape trei decenii de la accidentul, editarea “ Primului om” era ocazia de a pătrunde în adâncimea obsesională a Algeriei fantasmatice care îl înghite pe Camus, ca un mormânt.

“Primul om” este un roman al educaţiei , al căutării şi al absenţei. Pentru Camus, deghizat ficţional în Jacques Cormery, “ Primul om “ era momentul confruntării cu spectrele care îl bântuie: cel al tatălui mort în Marele război şi cel al patriei sale algeriene. De această dată, Camus alege să meargă până la capăt pe acest drum al introspecţiei. Este vorba de o introspecţie în egală măsură individuală şi comunitară. Scris în anii în care Algeria sa murea, romanul neterminat al lui Camus este tentativa de a strânge, ca într-un album fotografic,materia de amintiri a familiei sale şi a lumii din care ea face parte. Singurătatea lui Camus, în momentele în care este ostracizat de arabi şi de europeni în egală măsură,hrăneşte voinţa de a-i povesti pe cei de dinaintea sa. Provocarea lui Camus trece dincolo de pragul proustian. Textul se doreşte a fi o mărturie despre cei pe care istoria îi comdamnă, ca parte a unui detestat trecut colonial. Ori , în această Algerie spre care revine Camus, sărăcia şi asprimea peisajului călesc o umanitate care preţuieşte, înainte de toate, demnitatea.

Revanşa lui Camus implică salvarea stratului de experienţă, de tragedie, de fericire şi de autenticitate la care este îndreptăţită această Algerie căreia îi aparţine. Romanul său, dens, străbut de notaţii ca o eboşă, este itinerariul pe care îl parcurge Camus spre acel mormânt în care zace tatăl său. Este drumul celui care îşi imaginează viaţa de dinaintea sa, viaţa celor care i-au dat viaţă, viaţa celor care, în Algeria, au căutat să îşi clădească căminul pe care istoria îl striveşte, cu raţiunea sa criminală. Algeria este “ acasă” şi pentru că este acea ţară a mamei pe care scriitorul nu o poate nici abandona nici abjura. Exclamaţia dureroasă ce face apel la această mamă pe care nu o poate trăda, exclamaţia dureroasă din zilele ceremoniei Nobel, este parte din acest testament pe care îl poartă cu sine Camus. Algeria este zidită în Camus, imposibil de alungat, imposibil de evacuat.
“Primul om” se încheie cu notaţiile din care se alimenta romanul care avea să fie scris. Nimic mai intim şi mai dureros decât aceste fragmente care indică viitorul drum al prozei. Biografia familiei devine, în aceste eboşe, biografia unei patrii. Întrebările pe care le schiţează, febril, sunt întrebările care revin în alocuţiunile sale publice. Evocarea terorismului, a FLN, a tragediei populaţiei civile sunt semnele familiarităţii dramatice cu un timp care îl somează şi îl epuizează, în egală măsură. “ Primul om” se dorea a fi mai mult decât un complement romanesc al intervenţiilor sale. El trebuia să fie oglinda în care se contempla Camus, o oglindă destinată să suprindă chipul nostalgiei, dar şi cel al tristeţii. “ Primul om” era,pentru Camus, acest “ acasă” ce însemna tatăl mort, mama şi bunica, ucenicia sărăciei , dar şi cea a fericirii, vămile violenţei şi himera speranţei.

“Primul om” este un repertoriu de chipuri, de gesturi, de tăceri. În acest text intră nu doar solitudinea celor care nu au niciodată vacanţe, pentru că sărăcia îi zideşte în cotidianul ei etanş, ci şi bucuria clipelor în care revine vaiţa acel Alger al copilăriei şi al adolescenţei, pe ale cărui străzi şi maidane Camus descoperă jocul, bătăile, curajul, feminitatea. Emoţia din “ Primul om” este cu atât mai intensă cu cât romanul se intemeiază pe această strategie narativă a revenirii: revenirea spre casă, dar şi revenirea spre trecut. Soarele care îi luminează paginile alunecă peste plaje, peste tramvaie, peste muncitori, peste şcoala în care viaţa lui Camus se schimbă, o dată cu gestul învăţătorului său. Ambiţia ficţiunii este de a-I regăsi şi salva pe toţi cei care nu vor mai fi, ca şi cum scriitorul ar fi marcat de un sentiment al trecerii timpului. Camus este vocea pe care toţi cei de dinaintea sa nu au avut-o. O dată cu el, timpul săracilor şi al demnităţii ultragiate se încarcă de sens, el este topit în cuvinte şi din această lavă a Mediteranei se iveşte materia remomorării şi a iubirii.

“Primul om “ este cel din urmă semn al lui Camus. În postumitate, romanul este fotografia lui Camus, cel de dinainte de moarte: neretuşată, pasionată, autentică, dramatică în intensitatea interogaţiilor ei. Căutarea trecutului era căutarea sinelui său. Întoarcerea spre memorie era întoarcerea acasă.