Granița dintre terorismele „de sus” și „de jos” este adesea imprecis definită: să ne gândim la Lenin dinainte de 1917 și la acel Lenin care ia puterea. Teroristul de azi, se știe foarte bine, va deveni poate șeful de stat de mâine, altfel spus cel cu care un guvern sau altul va trebui să trateze pe cale diplomatică. Menahem Begin și Yasser Arafat (sau alt palestinian) pot ilustra această metamorfoză caracteristică.
Gérard Chaliand, Arnaud Blin (coord.)
Istoria terorismului.
Din Antichitate pînă la Daesh
Traducere de Giuliano Sfichi
Ediţie cartonată
Carte publicată şi în ediţie digitală
Tradiția occidentală nu consideră legitimă decât violența practicată de stat. Această concepție restrictivă asupra folosirii terorii nu acordă mare importanță celor care nu dispun de alte mijloace pentru a încerca să schimbe radical o situație considerată opresivă. Căci legitimitatea unei acțiuni teroriste se manifestă prin intermediul obiectivelor agenților săi. E suficient să vizionezi câteva interviuri cu foști teroriști ca să înțelegi că ideea că „scopul scuză mijloacele” stă la baza majorității acțiunilor teroriste. Mai curând cauza mișcării teroriste decât modul de acțiune al acesteia este susceptibilă să fie considerată morală. În cadrul războaielor de eliberare națională din anii 1950 și 1960, actele teroriste sunt deseori apreciate pozitiv deoarece au accelerat eliberarea unor populații oprimate. Acei agenți ai terorismului – în Algeria sau în Indochina – sunt niște eroi. Cei mai mulți dintre ei n‑au nici un regret. Până la urmă se revine la considerațiile despre „războiul drept” care legitimează o acțiune violentă.
