O căsătorie cu final fericit

Programată la începutul lunii martie pe scena Teatrului Clasic ,,Ioan Slavici” din Arad, Săptămâna comediei a propus un repertoriu variat, dedicat iubitorilor acestui gen dramatic: Orașul nostru după Thornton Wilder, Geniul crimei de George F. Walker, Căsătoria de N.V. Gogol, Tache, Ianke și Cadîr de Victor Ion Popa, Cerere în căsătorie după A.P. Cehov, Flori de mină de Székely Csaba și Gaițele de Alexandru Kirițescu. Cu acest prilej, s-a reafirmat prospețimea comediei, care, departe de a fi o creație facilă, surprinde continuu prin nuanțe, răsturnări de situații și strategii demne de cea mai subtilă și complexă construcție dramatică. Tematica evenimentului nu ni se pare întâmplător aleasă, în măsura în care lumea poate fi re-creată prin râsul robust și tandru, transfigurat artistic sub semnul bunei dispoziții și al unei superioare înțelegeri față de natura umană. Ne-am oprit asupra piesei Căsătoria de Nikolai Vasilievici Gogol, pusă în scenă de Laurian Oniga, regizor prezent cu încă două piese în programul evenimentului (Tache, Ianke și Cadîr și Gaițele). Spectacol înscris de mai bine de 5 ani pe afișul teatrului arădean, Căsătoria demonstrează încă o dată că relația indicibilă dintre o creație scenică și publicul pe care l-a cucerit în timp devine un adevărat pandant al viabilității sale. Teatrologia românească consemnează mai multe producții realizate de-a lungul timpului după textul lui Gogol, dintre care amintim piesele montate de Sanda Manu – Teatrul Național din București în 1976, de Yuri Kordonsky – Teatrul Bulandra în 2003, de Matei Varodi – Teatrul ,,Alexandru Davila” din Pitești în 2011, de Alexandru Mâzgăreanu – Teatrul ,,Regina Maria” din Oradea în 2014 și de Mihai Mălaimare – Teatrul Masca în 2015.

Consultând fișa de creație a lui Laurian Oniga, descoperim că studiile sale de regie au fost precedate de cele de arhitectură. Nu ne putem reprima curiozitatea și inevitabila întrebare: oare cum construiește un arhitect lumea imaginată de ochiul estetic al unui scriitor pasionat el însuși de arhitectură? Iar aici trebuie să amintim, din capul locului, înclinația lui Gogol pentru frumosul înscris în esența artelor vizuale și, în special, a arhitecturii vremii sale. De altfel, într-un articol din 1831, intitulat Despre arhitectura vremurilor noastre, scriitorul rus nota: ,,Veacul nostru e atât de mărunt, dorințele noastre sunt atât de variate și cunoștințele atât de vaste, încât nu ne putem concentra asupra unei singure probleme din multe altele ce trebuie să le rezolvăm și de aceea ne irosim fără voie toate strădaniile în lucruri mărunte și jucării fermecătoare. Noi avem minunatul dar de a face totul meschin.” În aceste observații, publicate cu doar doi ani înaintea redactării primei versiuni a comediei Căsătoria (1833), Gogol creionează primele tușe ale umanității ce populează lumea operei sale: funcționari mărunți, mici negustori, locuitori de la periferia marilor orașe, ofițeri în rezervă, nutrind încă nostalgia onoarei și datoriei imperiale, pețitoare abile și locvace, fete de măritat, cu tot atâția pretendenți pe măsură. Lipsiți de idealuri și aspirații, viețuind într-un orizont limitat, fiecare dintre acești eroi nutrește convingerea că întregul univers se rostuiește în jurul axei sale existențiale. Autorul pare a ne transmite voalat că istoria își continuă imperturbabilă cursul, fără a ține seama că isprăvile personajelor sale sunt repetabile, ca într-un cerc închis al ființării, și că nimic nu se poate schimba în această lume a marginilor repliată spre sine însăși (a se vedea și obloanele închise spre interiorul casei), dacă nu se descoperă cumva, ascunsă, vreo fereastră de evadare.

Deși opera integrală a lui Gogol se situează la convergența marilor curente literare, comediile se disting printr-o mai limpede așezare în universul literaturii ruse din prima jumătate a secolului al XIX-lea, propunând o despărțire de romantismul epocii și o apropiere de realismul critic, cu inserții sociale și psihologice. Comediile lui Gogol au darul de a deschide cutia Pandorei, proiectând societatea vremii în abisul unei oglinzi ce-i redă cu fidelitate fizionomia și obiceiurile. Rareori publicul dintr-o anumită epocă a râs de sine însuși așa cum s-a întâmplat la piesele acestui remarcabil creator de viață. Râsul gogolian pune însă degetul pe rană, fără a îngroșa caricatural-grotesc defectele omenești. Perspectiva critică e bine strunită, iar acest lucru se observă și în viziunea regizorală propusă de Laurian Oniga, crescută în imediata apropiere a exigențelor auctoriale. Spiritul veacului se răsfrânge în costumele create de Indre Colta și în inspiratul decor reconstituit chiar de regizor, ce mizează pe simetrie și luminozitate, pe efectul planurilor largi și spațioase, în care aproapele și departele se contopesc în vâltoarea acțiunii și a dialogurilor pigmentate de umor revărsat în doze bine cumpănite. Peste peretele fals ce acoperă întregul fundal, lăsând deschisă doar o ușă în poziția centrală, se aștern patru fotografii ale Agafiei din diferite perioade ale vieții sale, imagini ce-i vor suplini absența în anumite scene. Scaunele acoperite cu pânză albă, fotoliile clasice, măsuța simplă, toate evocă un interior modest și sobru, mai bine adaptat provinciei decât marelui oraș.

Momentul se arată foarte potrivit unei asemenea descătușări de energii interioare, de anticipări ceremoniale, fiind marcat de strădania mai multor pretendenți de a accede, prin căsătorie, la zestrea Agafiei Tihonovna, interpretată de Oltea Blaga, o actriță ce-și dezvăluie multiple tonalități expresive. Căsătoria pare să fi devenit, în preocupările tuturor, mai mult decât o instituție civilă întemeiată pe un contract social. ,,Tot trebuie să te căsătorești până la urmă” afirmă Podkolesin (Florin Covalciuc) în scena-prolog, concepută ca un pretext ce permite glisarea dinspre realitatea sălii de spectacol spre ficțiunea scenică. Să ne reamintim că autorul își pierduse speranța în capacitatea contemporanilor săi de a se concentra asupra unei singure probleme. Și aici, marele subiect al zilei – căci întreaga acțiune se petrece într-o singură zi, la fel ca în teatrul clasic – este eclipsat de dialoguri mărunte topite într-o estetică a derizoriului, aducând mai bine la suprafață jocul personajelor, îndeosebi al pețitoarei Fiokla Ivanovna, remarcabil interpretată de Liliana Balica, despre care credem că nu exagerăm afirmând că pare anume făcută pentru acest rol. Pețitoare serioasă în lumea mahalalei situate în jurul Sankt Petersburgului, ea recită cu convingere și conștiinciozitate tot ce însumează zestrea Agafiei, zugrăvind casa și fizionomia fetei cu talentul unui pictor al cuvintelor. Persuasivă, de o tenacitate demnă de invidiat, Fiokla se dovedește până la urmă o foarte pricepută vânzătoare de iluzii. Arina Panteleimonovna (Carmen Butariu), mătușa Agafiei, femeie simplă de la țară, o consideră o mincinoasă. Cu toate acestea, Fiokla știe să pledeze atât cauza fetei, cât și a fiecărui ,,pretandant” în parte. Și e nevoie de multă fantezie în această meserie, fiindcă Agafia e mai degrabă antimodelul unei tinere aflate în pragul măritișului. Savuroasele replici ale domnișoarei valorifică resursele fonetismelor regionale, sporind autenticitatea piesei prin recursul la particularitățile de limbaj: ,,Mie-mi place mai tari florili care miroase mai tari: garoafa!” În mod ironic, până și fundele turcoaz ale rochiei sale voluptoase, croite dintr-o mătase de culoarea rozului prăfuit, se asortează culorii obloanelor ce acoperă ferestrele…

Privind situația din celălalt unghi, observăm că și pentru bărbați însurătoarea poate fi pricină de complicații și frământări sufletești, ceea ce face posibilă apariția contrapunctică a unui pețitor ad hoc, în persoana bunului prieten al lui Podkolasin. E momentul ca lui Podkolasin să i se arate calea, fiindcă, asemenea unui ,,butuc” insensibil, trebuie cernut prin sita unei educații matrimoniale. Mai tânărul pretendent aplică diferite strategii de tergiversare, de amânare a transformării ipoteticei căsătorii într-un dat concret, așteptând să i se găsească ,,una mai de soi”, o partidă mai potrivită condiției sale de funcționar de rangul al șaptelea. Preferă existența vegetală și lipsită de responsabilități, dizolvată în nimicul cotidian ce i se pare mult mai prielnic ipostazei sale de celibatar. Regizorul nu descinde în adîncimile sufletești ale personajelor sale, și foarte bine face, lăsându-le să se exteriorizeze în ritmul lor firesc și în tiparele propriei reflexii tipologice, construite mai degrabă din datele de identificare socială. Trecând cu ușurință de la halatul de casă la frac, cu pălărie și manta, Podkolasin, mai mult luat pe sus de entuziastul său amic, se prezintă în fața fetei. Trofeul, trufandaua, ,,trandafirul”, ,,bomboana de fată” numai bună de măritat și bine înzestrată, după spusele Fioklei, Agafia își trăiește, poate, singurele clipe de glorie ale vieții sale. Fiică de negustor de breasla a treia, ea se află într-o situație unică, aceea de a alege între mai mulți pretendenți la mâna și zestrea sa. Într-o singură după-amiază nebună, frenetică, s-ar putea întâmpla totul, în graba arderii tuturor etapelor curtenitoare din peisajul matrimonial, așa cum observă Podkolasin: ,,Într-o jumătate de oră vine chelnerul și gata! (…) Într-o jumătate de oră-i gata.”

Galeria pretendenților, îmbrăcați cu cele mai bune uniforme și pregătiți cu câte un mic cadou-jucărie, spre deliciul aproape copilăresc al Agafiei, generează o cascadă de situații și de replici comice. Remarcăm gesturile largi, ceremonioase, prin care se oferă darurile, precum și ritualul ceaiului, la care participă gazda și pretendenții, cu mișcări lente, la unison, asemenea unui singur personaj multiplicat. Căsătoria devine o competiție, un joc al norocului și al disimulării adevăratelor intenții, dar și un exercițiu de negociere, care nu exclude raportul cât se poate de prozaic dintre cerere și ofertă. Nicio efuziune sentimentală nu tulbură luciditatea, calculele și interesele fiecăruia dintre cei cinci aspiranți la mâna Agafiei. Mai mult chiar, Iajșnița (Dan Covrig) inventariază sever, cu un aplomb aproape contabilicesc, zestrea fetei: casele, tacâmurile, albiturile… Singurul care nu-i găsește niciun cusur, mult prea credulul Jerakin, locotenent în rezervă de marină, ar lua-o de soție chiar și fără zestre, declarându-se ,,mare amator de corpolență feminină”. Anucikin (Călin Stanciu) impresionează, la rândul său, prin bonomie și printr-un mic detaliu de stil, codița din vârful capului, ce-i conferă un aer voit aventuros și boem.

Întreaga agitație a zilei, desele ieșiri și reveniri ale pretendenților, ca dintr-un ghem încâlcit de intrigi, sunt motivate de ideea că fiecare om trebuie să se căsătorească și să intre în rândul lumii. Nu contează că unii dintre holtei și-au cam trăit viața de unii singuri și că abia spre venerabila vârstă de 60 de ani se decid să-și schimbe statutul civil. Acțiunea se amplifică într-un crescendo dramatic, iar bunele intenții ale lui Podkolasin devin acum credibile. Până și el pare convins de propria hotărâre, dacă nu s-ar trăda chiar la mijlocul monologului, când toate eforturile de convingere depuse de prietenul său se dovedesc, subit, ineficiente. Îl observăm trecând prin toate stările, de la amânare, negație, euforie, până la fuga din fața iminentei căsătorii. Deși este rușinoasă, fuga presupusului mire rămâne singura alegere fericită, ingenios articulată pe estetica unei adevărate comedii. Departe de a provoca o dramă, actul în sine echivalează cu un firav semn de schimbare, săvârșit sfielnic într-o lume ce se descătușează lent, dar sigur, de vechi și anchilozante obiceiuri. De sub mantaua regizorală a lui Laurian Oniga se întrezărește revelația geniului artistic al lui N.V. Gogol, care prevestește zorii modernității literare.

Photo credit: Laurian Popa

Căsătoria de Nikolai Vasilievici Gogol

Teatrul Clasic ,,Ioan Slavici” Arad

Regia: Laurian Oniga

Costume: Indre Colta

Decor: Laurian Oniga

Distribuție: Oltea Blaga , Carmen Butariu, Liliana Balica, Florin Covalciuc, Constantin Florea , Sorin Calotă, Dan Covrig, Roxana Sabău , Călin Stanciu, Doru Nica, Robert Pavicsits

Spectacol vizionat în 3 martie 2018

 

Notă: Articol publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 54 (154), nr. 3 (628), martie 2018

 

 

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    Minunată recenzie. Am citit-o , ca întotdeauna, cu deosebit interes, cu atât mai mult cu cat prăbușirea societății țariste, spre răul întregii planete, mă preocupă de mult timp.. Istoria genialului Gogol(in copilărie, am citit, desigur, Taras Bulba) face parte din paradoxul ultimelor decenii țariste. Scriitori geniali, ai unei societăți blamate pentru cenzură, au fost promotorii de prim rang ai marilor curente literare europene, fără să știe, să bănuiască măcar, unde se va ajunge in scurt timp. Tonul critic, firesc, pentru un geniu artistic , sa se finalizeze , in cataclismul marxismului leninist etatizat. Tragic! Pe domnul regizor Oniga am avut onoarea să-l cunosc(fulgurant) personal, in”revoluționarii” ani ’90, prin afirmații politice. Bineînțeles, am fost pe poziții diametral opuse(fără replică din partea mea). Cu aceeași considerație, așteptând, mereu, noi si noi recenzii minunate , scrise cu talentul dumneavoastra unic,Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *