Interviu cu Dr. Cristian Tileagă, profesor la Loughborough University, Departamentul de Științe Sociale, luat de Dr. Anca Șincan
A.Ș. (Anca Șincan) Dacă un student român și-ar căuta un coordonator de doctorat în Anglia ce crezi că l-ar îndrepta spre tine? Cine este Cristian Tileagă?
C.T. (Cristian Tileagă) Sunt de formație psiholog social și lucrez la Loughborough University într-un centru de cercetare recunoscut internațional pentru studiul comunicării – CRCC (Centre for Research in Communication and Culture). Aș spune că sunt un psiholog social atipic – în primul rând, nu mă veți găsi într-un departament de psihologie. În al doilea rând, metodele de cercetare pe care le folosesc nu fac parte din „arsenalul” tradițional al științelor psihologice. Cercetările mele se axează în principal pe analiza discursului în ceea ce se numește azi „psihologie socială discursivă.” Psihologia socială discursivă s-a născut la Loughborough, în Marea Britanie, în jurul Discourse and Rhetoric Group. Mișcarea discursivă în psihologie și discipline conexe s-a conturat în jurul contribuțiilor lui Michael Billig, Jonathan Potter, Derek Edwards, Malcom Ashmore, Sue Wilkinson, Elizabeth Stokoe și Charles Antaki. Prin varietatea de „împrumuturi” din științele sociale, psihologia discursivă reafirmă locul și rolul psihologiei ca știință socială. O introducere și o analiză critică a unor texte fondatoare ale psihologiei discursive poate fi găsită în Discursive Psychology: Classic and Contemporary Issues. Cartea e editată cu Elizabeth Stokoe și publicată de Routledge (2015). În România, psihologia socială discursivă este un domeniu de cercetare nou, iar preocupările în acest domeniu sunt incipiente. Tocmai de aceea merită poate semnalată apariția unui excelent studiu de psihologie discursivă publicat relativ recent la Editura Universității din București: Bogdana Huma, Prima impresie ca acţiune discursivă în contexte ştiinţifice şi cotidiene.
Temele care îmi stârnesc interesul sunt legate de psihologia politică în general, psihologia rasismului, analiza discursului politic, memoria colectivă a evenimentelor politice, reprezentările sociale ale istoriei. Am propus, și expus, o perspectivă inovatoare în psihologia politică în cartea mea Political Psychology: Critical Perspectives publicată de Cambridge University Press în 2013. De asemenea, sunt interesat de problematica interdisciplinarității, mai ales relația, și dialogul, dintre psihologie și istorie. Am abordat subiectul acestei relații în Psychology and History: Interdisciplinary Explorations (volum editat cu Jovan Byford, Open University) publicat de asemenea de către Cambridge University Press. Volumul a fost foarte bine primit, mai ales de istorici. Am avut norocul să includem câteva capitole extraordinare, scrise de istorici consacrați: Paul Elovitz (psihoistorie), Joan W. Scott (psihanaliză și istorie), Carolyn Dean (sexualitate și gender) și Mark Knights (istoria stereotipurilor). Speranța mea e să vedem, în următorii ani, o relație mai susținută între psihologie și istorie și în sânul studiilor românești.
Sunt un nou venit în familia studiilor românești. Sunt preocupat în special de modul în care trecutul comunist şi postcomunist este construit în vorbire şi în scris, în discursul politic al elitelor, texte oficiale, mărturisiri publice de colaborare cu Securitatea. Sunt preocupat de legăturile dintre analiza discursului, studiile memoriei și transitional justice. Principala mea contribuție la proiectul interdisciplinar al studiilor românești stă în o nouă abordare: o psihologie discursivă a reconcilierii cu trecutul recent. Sunt foarte interesat în a lucra cu studenți (și colegi) din alte discipline, mai ales cei care sunt interesați de aspecte socio-psihologice legate de teme de cercetare din disciplina lor de bază.
Sunt membru al Societății de Studii Românești (SRS), și, recent, am fost invitat în colegiul editorial al Journal of Romanian Studies al cărui editor e Lavinia Stan. Am acceptat invitația cu plăcere – mi se pare o inițiativă excelentă care are drept scop integrarea diferitelor perspective care, deși nu se definesc direct ca „Romanian studies”, contribuie totuși foarte mult la proiectul „Romanian studies”, prin definiție, interdisciplinar. Psihologia socială discursivă e una dintre aceste perspective.
A.Ș. Din colecția n-ați mâncat salam cu soia, te-ai gândit vreodată să revii în mediul academic românesc? Cu proiecte… cu coordonare de studenți… cu cursuri…
C.T. Am lucrat o perioadă scurtă înainte de a pleca din țară, în 2001, la Universitatea din Oradea. Să fiu sincer, de atunci, nu m-am mai uitat înapoi. Sunt deschis colaborărilor de orice fel, mai ales pe aspecte de interdisciplinaritate. Am lucrat recent cu Universitatea din București ca external reviewer pentru burse post-doctorale și a fost o experiență foarte plăcută. Am câteva colaborări cu colegi din țară, în afara studiilor românești, pe problematica prejudecăților și rasismului.
A.Ș. Care este contribuția psihologiei sociale la înțelegerea și interpretarea dificultăților legate de memoria comunismului în viața publică din România?
C.T. Proiectul unei psihologii sociale discursive a reconcilierii cu trecutul recent a luat forma unor studii, relativ independente, a contextului, transformărilor și dificultăților legate de memoria socială și individuală în spațiul românesc de după 1989. Am abordat reprezentările oficiale ale perioadei comuniste în Raportul Tismăneanu, reconcilierea individuală cu trecutul comunist în mărturisiri publice de „colaborare” cu Securitatea, negocierea unei memorii colective a revoluției române în discursul comemorativ al fostului președinte al României, Ion Iliescu. Am abordat aceste aspecte ca un analist al discursului. Analiștii discursului sunt interesați de studiul discursului ca manifestare de sine stătătoare. Discursul nu e privit ca un mijloc de investigare a unor fenomene care se presupune că s‐ar afla „în spatele” discursului, de orice natură ar fi ele (socială sau psihologică). Simplu spus, analiza discursului are o orientare duală. E preocupată, în primul rând, de ceea ce indivizii fac atunci când vorbesc sau scriu (practici discursive) și de diferitele resurse discursive pe care actorii sociali le folosesc în cursul acestor practici (sisteme de categorii, narațiuni, metafore, locuri comune). Relația dintre practici și resurse discursive furnizează (și constituie, în același timp) „angrenajul”, motorul, vieții sociale.
De exemplu, în analiza mărturisirilor de „colaborare” cu Securitatea am arătat rolul jucat de vocabularul psihologic de zi cu zi în construirea anumitor versiuni ale realității. Psihologia socială tradițională încearcă să cerceteze viața mentală prin intermediul metodei experimentale sau prin intermediul chestionarelor, și încearcă să o descrie ca esență psihologică. Psihologia discursivă încearcă să arate cum putem studia viața mentală a indivizilor așa cum este ea invocată, folosită, în discurs. Există o modalitate, specific umană, de a exprima procese psihologice interioare prin intermediul limbajului, modalitate folosită, în mod obișnuit, de fiecare dintre noi. Aceasta este o practică publică, recunoscută ca atare de către toți vorbitorii unei anumite limbi. Există, de exemplu, un limbaj și un vocabular al emoțiilor, așa cum există unul al opiniilor. Îl folosim, în funcție, de context, pentru a „negocia” o viziune asupra lumii și a propriei persoane (vezi, de exemplu, (Re)writing biography: Memory, identity, and textually mediated reality in coming to terms with the past, Culture & Psychology, 17, 197-215.
http://journals.sagepub.com/doi/abs/10.1177/1354067X11398315.)
Așa cum am precizat în multe din lucrările mele, procesul relativ continuu, dar sinuos, de înțelegere a moştenirii comunismului în conștiința individuală și colectivă a dus la formarea şi propagarea unor argumente despre memoria trecutului care, în general, reflectă două tendințe: o tendință progresivă, liberală, pentru schimbare şi confruntare onestă cu trecutul, şi una conservatoare, care militează pentru „lăsarea trecutului în pace”. Există, bineînțeles, și alte poziții, de care s-au ocupat foarte bine alții. În cercetările mele legate de reprezentările oficiale ale perioadei comuniste în Raportul Tismăneanu, am fost, în principal, preocupat de prima tendință – discursul progresiv legat de memoria colectivă a comunismului. Așa cum am arătat într-un capitol scris recent pentru un volum colectiv Justice, Memory and Redress in Romania editat de Lavinia Stan si Lucian Turcescu, acest discurs progresiv nu e lipsit de tensiuni interioare și manifestări ale unor practici de evitare (social practices of avoidance). Așa cum remarca Adorno în eseul What does coming to terms with the past mean?, „one wants to get free of the past, one cannot live in its shadow”, but the „past one wishes to evade is still so intensely alive.” Metoda convențională a istoricului (aceea bazată pe a spune „adevărul”) întâmpină dificultăți mai ales atunci când ignoră (nu neapărat intenționat) că ceea ce analizează e parte integrantă din modul în care societatea se definește pe sine sau atunci când consideră ca analiza e terminată o dată pentru totdeauna.
A.Ș. Ce urmează în viața academică a lui Cristian Tileagă?
C.T. Lucrez la un volum pentru Palgrave legat de reconcilierea cu trecutul recent în spațiul românesc. Va fi primul volum (publicat de o editura de prestigiu în seria de carte Palgrave Studies in Discursive Psychology – pe care o editez cu Elizabeth Stokoe de la Loughborough), care va prezenta modul în care analiza discursului a fost aplicată înțelegerii detaliate a procesului de reconciliere cu trecutul recent. Împreună cu Lavinia Stan pregătim o aplicație pentru o rețea interdisciplinară pan-europeană numită New challenges for post-communist remembrance cultures: Interdisciplinary perspectives in transitional justice. Suntem încă în stagiul de pregătire, dar sperăm să obținem o finanțare viabilă care să ne permită să ducem proiectul mai departe. Considerăm că e nevoie de o perspectivă integrată care să readucă interdisciplinaritatea ca dimensiune esențială în studiile de transitional justice.
* 45 pentru 45 este o serie de interviuri care vor apărea de-a lungul anului 2018 în LaPunkt. Anul 2018 marchează o dublă aniversare pentru Societatea de Studii Românești care celebrează 100 de ani de la nașterea statului roman modern și 45 de ani de când a fost creată Societatea de către un grup de studenți profesori și emigranți români.
Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.
Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.
Dr. Anca Șincan este cercetător la Institutul de Cercetări Socio Umane “Gheorghe Șincai” al Academiei Române și cercetător postdoctoral al University College Cork, Irlanda. Specializată în istorie recentă are un doctorat de la Universitatea Central Europeană din Budapest ape tema relației dintre biserică și stat în perioada comunistă. Are stagii de pregătire academică și cercetare la Universitatea din Oxford, Institutul de Istorie Europeană din Mainz, Universitatea din Padova, Colegiul Noua Europă din București și Woodrow Wilson Center din Washington DC. Anca Șincan a publicat și conferențiat pe teme legate de memoria trecutului recent, crearea canonului istoriografic național, relația dintre stat și biserică în perioada comunistă, metode de cercetare și impactul deschiderii arhivelor pentru studiul istoriei recente.
