Trump este un preşedinte care, în orice direcţie îşi îndreaptă ţara, exprimă dorinţa unei minorităţi a populaţiei SUA. În ianuarie 2017 a fost investit preşedinte pe baza a 48% dintre voturile exprimate în alegerile prezidenţiale şi, de atunci, rata lui de popularitate nu a trecut de 40%. Clasamentul factorilor care îl împiedică să devină un preşedinte popular arată, în opinia mea, aşa: (1) profilul lui psihologic şi moral, profund antipatic multora dintre americanii care nu-i sunt suporteri, (2) propria lui incompetenţă pentru postul ocupat, (3) ancheta oficială care urmăreşte să stabilească amploarea şi responsabilitatea fraudei din timpul alegerilor care l-au adus la putere. Lansând acţiuni controversate de politică internaţională, Trump nu exprimă nici măcar voinţa celor 40% dintre americani care îl susţin. Aflat într-o continuă cruciadă de peticire a credibilităţii lui ca preşedinte, el doar practică arta diversiunii. Cam asta-i povestea cu decizia lui Trump, anunţată în decembrie 2017, de a muta ambasada SUA din Israel de la Tel Aviv la Ierusalim.
Netanyahu este prim ministru al Israelului, fără pauză, din 2009, şi încă a mai fost un mandat de 4 ani, în anii ’90. E prieten cu Viktor Orban, l-a apreciat pe Berlusconi, nu s-a împăcat cu Obama, care i-a făcut un cadou amar la finalul preşedinţiei lui, în decembrie 2016: o rezoluţie a ONU împotriva colonizării evreieşti în teritoriile palestiniene. Se împacă de minune cu Trump, dovadă şi povestea cu mutarea ambasadei. Netanyahu e un politician din linia dură, un „strongman”, care caută tovărăşia celor asemenea lui.
România este parte a Uniunii Europene, organizaţie care favorizează „soluţia celor două state” pentru conflictul evreo-palestinian. Două state, Israel şi Palestina, cu o capitală comună, la Ierusalim. Este soluţia cu cele mai mari şanse de îndeplinire, au spus-o şi încă o spun sondajele făcute în ambele tabere implicate. Mutarea acum a ambasadelor la Ierusalim echivalează cu recunoaşterea Ierusalimului drept capitală a statului Israel şi cu punerea sub semnul întrebării a soluţiei preconizate pentru încetarea conflictului evreo-palestinian. Echivalează cu îngroparea unor eforturi diplomatice întinse pe multe decenii.
Dragnea este strongmanul României. Lider al partidului de guvernământ, el face şi desface guverne, numeşte şi concediază prim miniştri, este şeful campaniilor parlamentare care urmăresc controlul politic al Justiţiei şi al Serviciilor secrete, ca şi limitarea rolului Preşedintelui până la unul pur decorativ.
În ianuarie 2017, Dragnea l-a luat pe prim ministrul Grindeanu de mânuţă şi au fugit amândoi la investitura lui Trump. Fără niciun mandat, fără anunţ prealabil, fără raport de cheltuieli, fără niciun rezultat vizibil. S-a auzit doar că, din Ungaria, ne-ar fi invidiat suporterii lui Viktor Orban. Strongmanul nostru fusese mai iute de picior decât al lor.
Acum, în aprilie 2018, Dragnea a luat-o pe prim ministra Viorica de mânuţă şi au fugit amândoi în Israel. N-a fost vizită de stat, pentru că n-au avut mandat de la Iohannis, dar s-au întâlnit cu preşedintele ţării vizitate şi, mai ales, cu prim ministrul ei, strongmanul Netanyahu. Scopul vizitei? Primirea de mulţumiri pentru anunţarea, cu câteva zile înainte, a unei decizii de a muta ambasada României la Ierusalim. O decizie comună, a guvernului şi a parlamentului. Altfel spus, o decizie comună a Vioricăi şi a celui care a numit-o în funcţie. Spus pe şleau, decizia lui Dragnea. Ghinion! O asemenea mutare nu se poate face, încă, fără aprobarea lui Iohannis.
Ziarul „Times of Israel” a comentat întâlnirea dintre Netanyahu şi Dragnea sub titlul „Neprezentându-se la audierea într-un dosar de corupţie, liderul României a făcut o vizită surprinzătoare în Israel.” Aşa-i, Dragnea s-a prezentat la DNA abia după vizita în Israel. Însă titlul articolului i-a făcut o nedreptate lui Netanyahu, sugerând că el n-ar avea probleme cu justiţia din ţara lui. Are! În februarie 2018, un articol din „New York Times” îi anunţa vizita în Statele Unite astfel: „Netanyahu, suspectat că a primit mită 300,000 de dolari, spune că nu-şi abandonează postul”.
După cum se vede, nici Trump, nici Netanyahu, nici Dragnea nu par dispuşi să-şi abandoneze de bună voie posturile. N-au cum. Strongmanul care abandonează merge direct la puşcărie. Aşa că nu le mai rămâne decât să joace cartea dârzeniei în faţa vrăjmaşilor.