45 pentru 45*: Mura Ghosh interviu cu Dr. Hermina Anghelescu

Interviu cu Dr. Hermina Anghelescu, profesor la Facultatea de Științele Informării la Wayne State University, Detroit, Michigan.Interviu luat de Mura Ghosh

Mura Ghosh (M.G.): Aș vrea să începem prin a vorbi despre cariera ta impresionantă de bibliotecar „trans-continental”. În ce măsură vocația s-a împletit cu șansele pe care le-ai avut în a-ți croi drumul profesional?

Anghelescu-TokyoU-1Hermina Anghelescu (H.A.) Am copilărit într-o casă modestă, la Câmpina, cu bunicii și părinții, printre cărțile tatălui meu care avea o bibliotecă personală de câteva mii de volume, lucru impresionant pe vremea comunistă. Am fost atrasă de latura umanistă. Am absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (franceză-engleză) la Universitatea din București. Aș fi vrut să continui la nivel doctoral, dar nu eram membră de partid, condiția sine qua non ca să poți fi acceptat. Mi-ar fi plăcut să predau studenților, să lucrez cu creiere mature. Am refuzat să mă duc la școala unde am fost repartizată după terminarea studiilor, ca profesoară. Am așteptat să se ivească altceva și astfel am aflat despre un post la Biblioteca Centrală de Stat — BCS (actualmente Biblioteca Națională a României — BNaR). În facultate făcusem practica la biblioteca Facultății de Limbi Romanice. Aveam niște noțiuni de bază, deci nu porneam de la zero.

La BCS era nevoie de cunoscători de limbi străine, motiv pentru care am fost repartizată la Serviciul de Schimb Internațional. Am învățat tainele meseriei la locul de muncă, de la colegi, din cărți și reviste străine. Din când în când, , instituții precum Uniunea Scriitorilor și CCES (Consiliul Culturii și Educației Socialiste), Ministerul Culturii din perioada comunistă, aveau nevoie de traducători pentru simpozioanele pe care le organizau cu invitați din străinătate și mă chemau și pe mine. Din acest motiv, am avut necazuri cu Securitatea (ulterior mi-am găsit dosarul la CNSAS), lucru care m-a pus pe o listă neagră și nu am putut ieși din țară nici până la Varna, în Bulgaria. Așadar, cunoșteam numai bibliotecile din România, acelea din localitățile unde călătoream pe cont propriu și cele pe care le vizitam cu oaspeții străini.

Schimbul de idei cu bibliotecarii din alte țări mi-a deschis apetitul pentru latura științifică a domeniului nostru, care pe vremea aceea se numea simplu: biblioteconomie. Azi, include componente noi, precum comunicare, științele informării, cu stocarea și regăsirea datelor, accesul la informație, servicii pentru diverse categorii de utilizatori și multe altele. În 1990 am obținut primul meu pașaport și „mi-am luat lumea în cap”. Am reușit, în fine, să dau curs invitațiilor de schimb profesional pe care le primisem, și pe care nu le putusem onora din pricină că nu primeam aprobare de pașaport pentru a ieși din țară. Prima mea vizită în exteriorul României a fost în Suedia: am fost câteva luni stagiar la Biblioteca Regală din Stockholm. Am învățat enorm. Am vizitat biblioteci universitare și publice. Am văzut diferența între „noi” și „ei”. În 1991 am dat curs altei invitații, în Anglia. De fiecare dată mă întorceam la București dezamăgită, conștientă de prăpastia care ne despărțea de Vest.

Tot în 1991, BNaR (BCS își schimbase numele) a găzduit prima conferință cu bibliotecari din SUA. O româncă din SUA, bibliotecară în California, D-na Opritsa Dragalina-Popa, nepoata Generalului Dragalina (marele militar care a murit eroic în luptele de pe Valea Jiului în primul război mondial), a sensibilizat Asociația Bibliotecarilor Americani (ALA—American Library Association, cea mai mare asociație profesională din lume, cu 60.000 membri), relatând într-un plen despre situația precara a bibliotecilor din România. Americanii, dornici să dea ajutor, s-au mobilizat și au venit în România cu o delegație de 15 bibliotecari, să vadă cu ochii lor care era situația. Au conferențiat la Biblioteca Județeană Brașov, au vizitat împrejurimile, oriunde mergeam li se spunea „vă așteptam din 1945!” Am rămas în legătura cu unii dintre ei.

Între timp am aflat despre bursele Fulbright, acordate de guvernul american, prin care străini vin în SUA să studieze și/sau să facă cercetare. Este valabilă și reciproca: Americani merg în străinătate să predea și/sau să facă cercetare. Am alcătuit un dosar și l-am trimis la Washington, DC. Pe vremea aceea nu se înființase încă Comisia Fulbright în România. După mai multe luni de zile am aflat ca mi s-a acordat bursa pe doi ani și că fusesem acceptată la Universitatea din Texas-Austin. Aș fi dorit să intru direct în programul de doctorat, dar, cum nu aveam un masterat în domeniu (experiența de 13 ani din România nu a contat), a trebuit să încep cu Programul de Masterat american și abia apoi am făcut Doctoratul la aceeași facultate, una din primele 10 din SUA, în domeniul nostru. Cu un an înainte de terminarea Doctoratului, în urma unui concurs, mi s-a oferit un post la Facultatea de Științele Informării la Wayne State University (WSU), situată în Detroit, Michigan, unde sunt de 20 de ani. Am pornit de pe treapta de Asistent, am obținut definitivarea pe post, am parcurs toate etapele profesionale și, în prezent, sunt Profesor titular. Sunt invitată să predau în Europa de Est, în Orientul Mijlociu și în Asia. Am petrecut toamna trecută la o universitate în Japonia, în calitate de profesor invitat.

Încă de când eram în Texas am început să mă implic la nivel internațional, în cadrul Federației Internaționale a Asociațiilor de Biblioteci (International Federation of Library Associations—IFLA). Odată ajunsă la WSU am primit tot sprijinul să îmi continui activitatea la nivel internațional și așa am devenit cunoscută. Am organizat peste 10 conferințe în România cu specialiști americani, lucru care a condus la schimburi de experiență rodnice, la o deschidere de drumuri pentru bibliotecarii din România. Revin în fiecare vară în România, predau cursuri de perfecționare, am adus și câțiva bibliotecari români în SUA, pentru schimb de experiență. Din SUA am putut ajuta România mai mult decât aș fi putut-o ajuta din interior. M-am implicat inclusiv în Republica Moldova, trimisă inițial de Departamentul de Stat al SUA.

M.G.: De câțiva ani lucrezi la un proiect ambițios sponsorizat de către Bill and Melinda Gates Foundation. Poți să ne spui mai multe despre acest proiect?

H.A.: În 2005 Fundația Bill & Melinda Gates (BMGF) m-a contactat și mi-a oferit un contract de consultanță legat de situația bibliotecilor publice din România. În perioada 2005-2007 am fost implicată pe baza de confidențialitate în „studiul de țară”, o evaluare obiectivă, detaliată, documentată cu date statistice, pe baza căruia BMGF a determinat că România este eligibilă pentru o finanțare masivă din partea Fundației, în cadrul programului Global Libraries. În 2007-2009 am testat programul în câteva județe, după care, în 2009, programul a fost lansat la nivel național, sub numele de Biblionet, pentru o perioadă de 5 ani. Până în 2013, printr-o finanțare de 27 milioane de dolari, 2.283 (din totalul de 2.853 la acea vreme, deci 80%) de biblioteci publice (județene, orășenești și comunale/sătești) au primit calculatoare conectate la Internet și 3.500 de bibliotecari au fost instruiți prin cursuri și seminare. Unii dintre ei atingeau pentru prima oară tastatura, alții, mai avansați, au dobândit competențe în regăsirea și evaluarea informației, în dezvoltarea de servicii noi, orientate către public, menite să atragă comunitatea către bibliotecă.

Bibliotecile publice au căpătat importanță în localitate, bibliotecarul s-a făcut cunoscut în urbe. Unii primari care puseseră deja lacătul pe ușa bibliotecii au redeschis-o, au primit cu bucurie echipamentele și au asigurat conexiunea la Internet și au menținut postul bibliotecarului în organigramă. În mediul rural, unde mulți adulți plecaseră în străinătate și lăsaseră copiii în grija bunicilor, își puteau vedea familia care venea la bibliotecă să se conecteze prin Skype. Tot în mediul rural, unde abandonul școlar a atins cote îngrijorătoare, biblioteca a atras copii și adolescenți care nu mai mergeau de mult la scoală. Programul și-a atins scopul.

Acum s-a încheiat, echipamentele s-au uzat și în multe locuri nu au mai fost înlocuite, așa cum fusese convenția de colaborare. Aș fi sperat într-o implicare susținută și pe termen lung a autorităților locale. Acum, că programul s-a terminat, din păcate, unii primari au pus la loc lacătul și bibliotecara lucrează în primărie. Dacă în 2013, când s-a sfârșit Biblionetul, România avea 2.459 de biblioteci publice, până în 2016 a pierdut deja 155, rămânând cu 2.304 (date din Anuarul statistic al României). Așadar, un număr de 155 comune au rămas fără bibliotecă. Trist! Entuziasmul de la început s-a diluat pe parcurs. În loc să continuăm să clădim pe o bază solidă, preferam să abandonăm și lăsăm să se năruie ce am înfăptuit cu greu.

După modelul Biblionetului, am fost implicată în atragerea de fonduri de la BMGF și pentru Republica Moldova, unde este pe sfârșite programul Novateca, pentru care am obținut o finanțare de 13 milioane de dolari, pentru 7 ani (pilot și programul propriu-zis). Urmează să vedem care este impactul. Am programată o vizita în Moldova, în iunie 2018.

Pot să spun că generoasele finanțări de la BMGF au fost o mană cerească pentru bibliotecile beneficiare. Finanțarea a venit chiar în momentul când a început criza financiară la nivel mondial, moment în care guvernanții nu ar fi socotit bibliotecile ca o prioritate pe agenda lor. Cursurile de pregătire au expus bibliotecarii la noi practici și metode de lucru cu publicul, au deschis calea către modernizare. În același timp, și utilizatorii și-au modificat așteptările față de ofertele bibliotecilor publice. Sper ca acest lucru să continue.

M.G.: Ce crezi că înseamnă a fi bibliotecar în România actuală? Mă gândesc la bibliotecar într-un sens larg, care include pe toți cei ce au în custodie colecții de carte tipărită și digitală, periodice, documente, arhive și alte formate. Se pot face comparații între problemele curente cu care se confruntă bibliotecarii români față de cei din SUA spre exemplu?

H.A. Toate bibliotecile din lume își doresc mai mult spațiu, mai mulți bibliotecari și buget mai mare, în contextul în care prețul cărților crește, costurile pentru accesul la baze de date cresc, cheltuielile administrative cresc și ele. Deci, oriunde ar fi, bibliotecarii se confruntă, în linii mari, cu aceleași dificultăți. Dincolo de aceste probleme comune, bibliotecarii români poartă și amprenta locală. Imensa majoritate nu au studii de specialitate, spre deosebire de cum este cazul în SUA și în lumea anglo-saxonă. Învățământul biblioteconomic a fost desființat în anii ’70 și a fost timid reînființat în 1990. Au apărut atunci multe facultăți (de fapt secții în cadrul unor facultăți) care s-au evidențiat prin amatorism. Aproape toate au dispărut. Nu au mai rămas decât câteva, cu o curriculă foarte tradițională. Nu avem în România un corpus profesoral care să reînvigoreze domeniul, cu toate că acest învățământ biblioteconomic a produs și „doctori” cu această specializare.

Când predau cursuri în România, în prima zi, când facem prezentările, pun întrebări de tipul „câți dintre dvs. ați ales să fiți bibliotecari?”, „câți dintre dvs. ați ajuns pe postul de bibliotecar din întâmplare?” La aceasta ultimă întrebare văd o mare de mâini ridicate. Dacă mai pun și întrebarea „câte dintre dvs. ocupați postul de bibliotecar pentru că sunteți soția sau fiica primarului, a polițistului sau a cuiva cu greutate în localitate?” mă lămuresc repede că biblioteca este un refugiu pentru o muncă considerată ușoară, un „loc călduț”, de unde pleci acasă cu un salariu, acumulezi vechime și îți asiguri o pensie la bătrânețe.

În bibliotecile mari, postul de director este politizat, mascat de un concurs bazat pe o bibliografie și pe un proiect managerial de cele mai multe ori alcătuit de altcineva și nu de candidatul câștigător. Ocuparea unui post, de la cel mai neînsemnat până la cel de vârf nu se face (ca în SUA), în urma depunerii mai multor candidaturi, examinate în mod obiectiv de o comisie, urmată de selectarea celor care corespund descrierii postului, expunere publică a proiectului managerial, interviuri cu comitetul de selectare, cu superiorul căruia îi raportezi direct. Ce așteptări putem avea de la acești candidați „trimiși de la centru”, care vin din orice domeniu, plantați la bibliotecă pe linie politică? Unii mai învață ce e biblioteca, cu ce se ocupă, alții mai puțin. Ce e drept, unii dintre acești directori au sprijin politic foarte susținut, ceea ce conduce la bugete substanțiale. Așa s-au clădit câteva biblioteci județene noi sau altele au fost renovate și modernizate. E bună și politica la ceva!

În bibliotecile publice merg bine secțiile pentru copii. Am militat permanent pentru înființarea secțiilor pentru adolescenți, care pur și simplu nu existau. Chiar și acum, nu cred că avem prea multe. Se sare de la copii la adulți, ca și cum adolescenții nici nu ar exista. Tocmai această categorie de vârstă care vrea să experimenteze, care este atât de abilă cu computerele și cu Internetul nu-și găsește locul în bibliotecă. O scuză, întemeiată de altfel, este lipsa de spațiu. Să nu uităm că în România bibliotecile publice sunt amplasate în spații inadecvate. S-au construit câteva biblioteci noi după 1990, dar nu avem firme de arhitectura, nu avem arhitecți specializați în proiectare de biblioteci. Ce s-a construit arată cât de cât acceptabil în exterior, dar interiorul, tot pe principiul de sală de lectură și depozit de carte a rămas. Accesul liber la raft este rar în România. Bibliotecarul este în continuare custodele (în sensul de apărător, protector) al cărții și nu mediator către găsirea de informații. Din pricina lipsei de fonduri sunt biblioteci care nu au mai adăugat o carte nouă la colecție de ani de zile. De mulți ani. Colecțiile sunt învechite. Nu e de mirare ca sunt neatrăgătoare și estetic și olfactiv. Pe de altă parte, se fac târguri de carte, deci industria editorială, aparent, merge bine. Din păcate mulți din cei ce au în subordine biblioteci, nu prevăd în buget și fonduri pentru achiziția de carte. Unele biblioteci județene mai înstărite distribuie surplusurile lor în teritoriu. Dar acestea sunt excepții. Statisticile cu reînnoirea fondurilor în biblioteci sunt alarmante.

În timp ce mă pregătesc pentru acest interviu, este în plină desfășurare Târgul internaţional de carte de la Leipzig, unul dintre cele mai importante evenimente de profil din Europa, având la ediţia din acest an ca ţară invitată de onoare România. Cu acest prilej s-a constatat că piaţa de carte din România se află pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Un studiu recent Eurostat arată că doar 2,8% dintre români citesc o carte pe lună și că un român cheltuieşte maxim trei euro pe an pentru cărţi – mult sub media Uniunii Europene – iar datele Institutului Naţional de Cercetare în Cultură arată că 20% din populație, adică un român din cinci, nu a citit niciodată o carte! Din nou, statistici alarmante.

Mă întrebați despre carte digitală. Rarisimă! Bibliotecile nu știu cum să gestioneze acest produs. Sunt și biblioteci care s-au aventurat să procure e-books, dar ele pot fi accesate numai din incinta bibliotecii. Colecțiile online rămân un deziderat chiar și la bibliotecile publice mari și la cele universitare. Despre baze de date ce să mai vorbim? Prețul este prohibitiv, dacă nu cumva chiar prilej de fraudă și obținere de fonduri necuvenite pentru cei implicați, așa cum s-a întâmplat, prin similitudine, cu binecunoscutul „dosar Microsoft”. Câteva biblioteci universitare au procurat acces. Dar, studentul nu le poate accesa de la cămin sau de acasă. Nici profesorii. Trebuie să se deplaseze cu toții la bibliotecă. Cred că nu sunt decât două biblioteci universitare în toată România care au perfectat accesul online. Cât despre baze de date cu conținut românesc… nu există! În bazele de date străine putem găsi ce scriu alții despre noi. Străinii au început să indexeze ei publicațiile românești. România nu o face! Există o singura bază de date cu conținut romanesc, LEX, o baza de date cu legislație românească. Atât! Așadar, cu regret vă răspund că a fi bibliotecar în România nu este o meserie de secolul 21, în adevăratul sens al cuvântului. Nu se poate compara ce învață studentul la biblioteconomie în Occident cu ce învață cel din România. La fel, nu se poate compara ce face bibliotecarul în Occident cu ce face cel din România. Avem mult de recuperat!

M.G.: Progresul tehnologic și internetul au schimbat dramatic peisajul de cercetare din anii 1990 încoace. Marile biblioteci naționale ale lumii, bibliotecile universitare, bibliotecile publice și arhivele și-au modificat radical misiunea. Observăm peste tot că aceste instituții s-au adaptat noilor cerințe prin „democratizarea” și deschiderea largă a accesului la patrimoniul cultural, prin dezvoltarea de servicii noi de facilitare a proiectelor de cercetare și prin punerea la dispoziția cercetătorului a unui instrumentar modern de cercetare. Cum consideri că bibliotecile românești răspund acestor noi tendințe?

H.A.: Când dvs. spuneți ca „observam peste tot…” vă referiți la țările dezvoltate care acordă importanță educației, care sprijină învățământul la toate nivelurile, care vor să aibă cetățeni instruiți. Din păcate, România nu se numără printre aceste țări. Bibliotecile școlare au numai cărți vechi, funcționează numai în pauzele de 10 minute cu „bibliotecari” amatori, profesori care au nevoie de întregirea normei și fac pe bibliotecarii. Sunt de fapt niște gestionari neinteresați. Nu am văzut computere în bibliotecile școlare. Există în unele școli laboratoare de informatică, dar acestea sunt total separate de bibliotecă.

La bibliotecile publice vin copiii și pensionarii, cei din urmă, majoritatea foști profesori, cu pensii jalnice care nu le permit să-și cumpere cărți de la librărie și care doresc să citească și să socializeze. Puțini însă, raportat la totalul populației. Românul nu citește! Cel mai recent Anuar statistic arată ca în 2016 bibliotecile publice au fost vizitate de numai 6,85% din populație. Am vrut să vă dau o cifră mai optimistă și din totalul populației României am scăzut preșcolarii, pe cei care nu știu să citească (0-4 ani). Numai așa am ajuns la 7,02% cifra de frecventare a bibliotecii publice, cea mai scăzută din Europa, în contextul în care în Finlanda 67% din populație merge la biblioteca publică cel puțin o dată pe lună și 20% o dată pe săptămână.

Bibliotecile publice sunt pline cu studenți în perioadele de sesiune de examene. Aceștia sunt chiar studenți la universitățile particulare care au apărut ca „ciupercile după ploaie” după 1990, însă acestea nu sprijină nicicum actul educațional cu servicii de bibliotecă. Cu referire la universitățile particulare, ani în șir, aceste așa-zise universități raportau drept bibliotecă magazinul de unde studentii cumpărau cursurile. Mă întreb cum astfel de instituții de învățământ superior primesc acreditare. Acești studenți vin la bibliotecă cu materialele lor și folosesc spațiul bibliotecii pentru studiu. Ei nu vin la bibliotecă să facă cercetare, să se documenteze, să scrie lucrări! Aceste activități ar trebui să se petreacă în timpul semestrului. Ei nu vin la bibliotecă decât în sesiunea de examene. În egală măsură mă întreb cum se documentează, cum fac cercetare, cadrele didactice universitare, cum publică profesorii pentru a promova pe ierarhia universitară.

Marile biblioteci universitare, cele istorice, au pășit oarecum în secolul 21, cataloagele lor pot fi accesate online, dar nu și colecțiile. Anuarul statistic ne arată că frecventarea bibliotecilor universitare este de 55%. Așadar, 45% din studenți nu calcă prin bibliotecă, deși în România, ca să absolvi o facultate este obligatoriu să scrii o lucrare de diplomă. Cum poți susține o lucrare de diplomă de o sută de pagini dacă nu ai fost la bibliotecă? Acești 45% află unde este biblioteca numai atunci când trebuie să strângă semnăturile pe așa-numita Foaie de lichidare, când își încheie conturile cu universitatea. Nu mai amintesc aici de problema plagiatelor, de doctorate la care se renunță ca și cum ai arunca un cartof stricat la gunoi. Cunosc profesori universitari care cheltuiesc o bună parte din salariile lor pe cărți pentru că biblioteca nu-și poate permite să le achiziționeze.

În 2012 Biblioteca Națională (BNaR), instituție înființată în 1955, s-a mutat într-o clădire nouă, construcție începută pe vremea comunismului și terminata după 25 de ani, cu bani împrumutați de la Uniunea Europeană, bani pe care nația trebuie să-i ramburseze. Avem o clădire care se cheamă Biblioteca Națională, dar nu și o instituție care să își îndeplinească rolul de bibliotecă națională! Și acolo e plin de studenți care folosesc arealul confortabil, luminos, aerisit, dar mai puțin colecțiile. De la mutarea din fostul sediu în clădirea cea nouă, cărțile și periodicele nu au fost despachetate. Numai 10% din fond poate fi consultat în sălile de lectură. Numai 10% din fond este catalogat, deci, practic, BNaR nu știe ce are în colecții, deși pretinde că deține 13 milioane de unități bibliografice. Cineva a estimat că în ritmul actual de lucru BNaR ar avea nevoie de 30 de ani să pună toate cărțile pe raft. În calitate de instituție națională, ea are datoria să servească toată țara, dar și pe românii de pretutindeni, precum și pe străinii interesați de România. BNaR, prima bibliotecă a țării, este departe de a-și îndeplini această misiune.

Biblioteca virtuală este în continuare un vis îndepărtat. BNaR, care ar trebui să fie liderul național, este angajată foarte puțin în activitatea de digitizare a documentelor. Prezența BNaR în Biblioteca Digitală Europeană este și mai timidă. Afirm aceste lucruri pe baza rapoartelor anuale ale instituției.

Un proiect promițător de bibliotecă digitală, o colaborare între Biblioteca Metropolitană București și Biblioteca Academiei Române, a stagnat brusc, situl fiind accesibil cu intermitențe. De doi ani de zile, 11 milioane de euro (10 milioane din fonduri Europene și un milion din partea României) stau depuși într-o bancă cu menirea de a fi folosiți pentru a se crea Biblioteca Digitală a României. Proiectul este prins în mrejele birocrației românești și nu progresează deloc. Fondurile europene nerambursabile au fost acordate și cu obligativitatea de a contribui cu obiecte digitale la Europeana. Evident, nu putem onora la timp sarcina ce ne revine. Chiar și când se va demara acțiunea, BNaR nu va fi implicată. A declinat deja invitația de a participa la acest proiect de țară. La fel și una din cele 3 mari biblioteci universitare istorice, cu resurse și expertiză. Aceste inexplicabile orgolii instituționale și personale sunt toxice și sunt în detrimentul nostru, al tuturor. Lipsa de angajament, lipsa de viziune programatică sunt endemice în bibliotecile din România și nu fac decât să adâncească prăpastia dintre noi și Vest. Așadar, din păcate, biblioteca virtuală continuă să rămână un deziderat. La fel și „democratizarea și deschiderea largă a accesului la patrimoniul cultural” la care vă referiți în întrebarea pe care mi-o puneți. Îmi pare rău pentru tabloul pesimist pe care vi l-am prezentat. Este o realitate tristă cu impact negativ pe termen lung. Nu e deloc de mirare că numai 7% din populația României frecventează biblioteca.

M.G.: Revenind la experiența ta „trans-continentală”, cum ai îndruma un student doctorand, fie el în România, fie în America sau Europa, interesat în studii românești și aflat la început de drum?

H.A.: Discutăm aici despre două categorii: studentul român care vrea să se specializeze în studii românești și studentul străin care vrea să se specializeze în studii românești.

Prima categorie — studentul român — are avantajul ca s-a născut în România, cunoaște limba, este aclimatizat, este la el acasă. Dar, pe fondul acestei cunoașteri din interior el trebuie să cerceteze cum este România, sau aspectul de Românie care îl interesează pe el (artă, politică, istorie, literatură etc), văzută din exterior, cum văd străinii subiectul lui de cercetare. Pentru acest tip de investigație are nevoie să cunoască limbi străine, să aibă acces la documentație adecvată, să vină în contact cu persoane care au preocupări similare. Așa se dezvoltă afinități spirituale, intelectuale, acel esprit de corps care îi reunește pe cei ce se aseamănă „în cuget și-n simțiri”.

A doua categorie — studentul străin interesat de România — trebuie să pornească la drum cu învățarea limbii. Am văzut grupuri de studenți străini la școala de vară, unde încep cu cântecele de tipul „paște calul lui Gheorghiță…”, continuă cu limba vorbită zi de zi, pentru ca în final să ajungă la texte literare și la literatură de specialitate. Pe măsură ce învață limba se petrece și imersiunea în fenomenul românesc, cultură, moravuri, obiceiuri, comportament și tot ce ne înconjoară și ne caracterizează ca nație, ca popor. După acest botez, asezonat și cu gustul bucatelor, vinului și țuicii românești, studentul poate porni la drum în calitate de cercetător, viitor specialist într-un segment de românistică. Pe măsură ce se intersectează cu reprezentanți ai domeniului, dezvoltă și el aceleași sentimente pe care le-am enunțat deja. Studentul străin are avantajul că pornește la drum fără preconcepții și poate emite judecăți obiective, fără amprentele ancestralului.

Este de dorit ca și unul și altul să se înconjoare cu mentori dedicați, dornici să-i sprijine și să-i îndrume. Studiile românești sau studiile de românistică se fac atât în România cât și în străinătate, iar când aceste perspective se intersectează, produsul final nu poate fi decât îmbucurător pentru noi toți.

* 45 pentru 45 este o serie de interviuri care vor apărea de-a lungul anului 2018 în LaPunkt. Anul 2018 marchează o dublă aniversare pentru Societatea de Studii Românești care celebrează 100 de ani de la nașterea statului roman modern și 45 de ani de când a fost creată Societatea de către un grup de studenți profesori și emigranți români.

Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.

Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.

Mura Ghosh este Research Librarian la Senate House Library, biblioteca centrală a University of London, unde lucreaza de peste 18 ani având în grijă colecțiile de psihologie și științe sociale. Cu peste 3 milioane de volume, Senate House Library este una dintre cele mai mari biblioteci de cercetare din Londra, aflată într-o clădire de patrimoniu construită  în 1936 în stil art deco. Mura a absolvit cursurile Facultății de biblioteconomie de la Rutgers University din New Jersey, USA, în 1998, cu un masterat în știința bibliotecii și a informației (MLIS).

4 Comentarii

  1. Ideile exprimate în interviu sunt dureros de adevărate și este trist că – deși avem în mediul nostru profesional un ditamai elefantul, care amenință să ne dea afară din ”cameră”, nici măcar nu vorbim despre el. Îl ignorăm. Iar când vorbește altcineva, tăcem. Ignorăm ce spune. Ne prefacem că problemele nu există. Sau că, dacă există, n-au legătură cu noi, sunt ”la alții”. Întotdeauna ”la alții”.

    Știu, fiecare are motivele lui, mai mult sau mai puțin justificate (era să zic ortodoxe, că tot e Învierea), să procedeze astfel. Să se prefacă, abil, că indicatorii de performanță în bibliotecile noastre sunt subsumați unui ”plan de activități minimale” (perfidă disimulare! o urăsc 😂) raportat/ aprobat (de) către autoritatea finanțatoare, deci totul e …”legal”. Iar cu asta, basta.

    Este bine, totuși, că – deși nu este recunoscută ca ”profet” în țara ei (decât, cel mult, în sinea unora dintre noi) – dna Hermina Anghelescu, prin activitatea și recunoașterea internațională de care se bucură, ”spune” lumii biblioteconomice că nu suntem chiar toți o apă și-un pământ…

  2. Mihai Constantinescu says:

    cele „cateva biblioteci universitare” care au achizitionat acces la baze de date sunt, de fapt, cateva zeci (prin intermediul consortiului ANELIS+) – http://www.anelisplus.ro/?page_id=68

    Accesul la bazele de date se poate face de acasa – http://www.anelisplus.ro/?page_id=64

  3. Doamna Profesor taie in carne vie cu un bisturiu cu laser. Si bine face! Cu verticalitate, autoritate si profesionalism.
    Aceasta radiografie a starii biliotecilor natiei, bine documentata si argumentata, ar trebui sa devina lectura obligatorie pentru bibliotecari, studenti la biblio (si nu numai), decidenti politici care hotarasc bugetele bibliotecilor cat si pentru lucratorii din Ministerul Culturii directia Biblioteci/Lectura care „supervizeaza” bibliotecile, inclusiv Biblioteca Nationala a Romaniei care este departe de celelalte nationale ale Europei.

  4. Mihai Sporiș says:

    Superbă analiza! Obiectivitatea ei nu poate fi pusă la îndoială. Acceptată ca diagnoză, orice voință a puterii, la orice nivel (național, județean, local) ar putea impune o strategie corectă și un management eficient. În cazul nostru Consiliul Județean ar trebui să asimileze concluziile și să determine minima conformare la drumul indicat de o mare specialistă în domeniu!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *