Povești din biblioteca Monica Lovinescu- Virgil Ierunca

În Oradea îmi doream să ajung de mult timp, nu numai fiindcă în orașul ăsta  aproape occidental   apăruseră niște instituții cu totul occidentale, cum ar fi, printre altele, editura/librărie Ratio&Revelatio, ci pentru că, din 2010, el adăpostea un tezaur care-mi era cunoscut, apropiat de suflet și față de care nutream, ca o datorie imperioasă,  dorința să-l  revăd într-o bună zi: Biblioteca de la Paris a soților Lovinescu-Ierunca.

Vizită emoționantă, imagini emoționante:  doamna directoare a Bibliotecii Metropolitane,  doamna Florina Ujoc, mândră de achiziția lor și de felul cum o puseseră în valoare, la momentul respectiv; fotomontaj  mare pe unul din holurile noului și generosului local  al noii instiții, cu poze  înfățișând rafturile goale ale salonului din François Pinton nr. 8, cutiile mari cu cărți și echipa, condusă de dl. Nicolae Manolescu și Mihnea Berindei, care coordonaseră operația, tirurile  staționate pe strada îngustă, în pantă abruptă,  din liniștitul cartier  de vilișoare de pe lângă parcul Buttes-Chaumont, unde accesul se face preponderent pe scări. În fine, fondul de carte căruia i s-a pus la dispoziție un spațiu mult mai generos, așa cum găzduiești în cea mai bună odaie un oaspete  care la el acasă poate trăi destul de înghesuit. Fiindcă biblioteca Lovinescu-Ierunca ocupa,  în căsuța lor de la Paris, făcută locuibilă doar prin ingeniozitatea și talentul unei mari arhitecte, prietena lor de-o viață Puck Popescu (1914- 2016), cam orice spațiu gol: scara spre pod, patul de campanie din mica odăiță neocupată,  perete în perete cu cea a lui Virgil Ierunca, partea de sus a dulapurilor din aceeași cameră, toți pereții din camera scriitorului, cu excepția celui ocupat de discurile de vinil,  toți pereții din camera Monicăi Lovinescu, toți pereții din salon, în afară de cel, ocupat tot cu discuri, mai ales cd-uri, micul hol de la intrare, podul, beciul și garajul.

Aici, la Oradea, cărțile, publicațiile, discurile puteau să respire.

Marea surpriză a fost însă alta:   despre biblioteca Monica Lovinescu-Virgil Ierunca s-a scris o carte!  Și nici pe departe una oarecare, adică o teză de doctorat, treaptă necesară în ascensiunea profesională a oricărui tânăr sârguincios.

Autoarea  ei, Anarela Meseșan, este absolventă a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, doctor în Istorie, cu studii postuniversitare în  domenul Biblioteconomiei,  Științele Informării și  Documentării în cadrul Universității din Oradea,  finalizate cu această lucrare, tot o teză de doctorat, din 2015.

Anarela Meseșan  lucrează chiar în instituția care adăpostește  partea cea mai substanțială  din fondul  de carte și publicații  Lovinescu-Ierunca. Cea mai substanțială, fiindcă, aflăm din cercetarea ei, biblioteca, arhiva, discoteca a fost, după repatriere, împărțită  de executorii testamentari, Gabriel Liiceanu și Mihnea Berindei,  după cum urmează: aproximativ 8000 de volume, 5300 de periodice și  1250 discuri se află în această instituție. O altă parte,  aproximativ 1250 de cărți, cele mai multe cu dedicație,  se află la Uniunea Scriitorilor din București; alte  1500 de volume sunt  la Biblioteca  Facultății de Științe Politice din București,  o altă fracțiune ( în special discuri) la Colegiul „Noua Europă” , alta, mult mai mică, precizează autoarea, la Casa Memorială „E.Lovinescu” din București.  În fine, documente și manuscrise  din arhiva Lovinescu-Ierunca  au fost donate  în 6 sept. 2011, Institutului de Investigare a Crimelor  Comunismului și  Memoria Exilului Românesc și,  autoarea nu precizează, dar eu am văzut semnalată, cred, de doamna Alina Pavelescu, o  expoziție de publicații și dactilograme, la Arhivele Statului din București. Laborioasă și  metodică, lucrarea  Anarelei Meseșan, înregistrează,  deși selectiv, în subcapitole separate,  lista tuturor acestor lucrări, nu doar fondul de la Oradea, ba unora dintre ele le transcrie și dedicațiile!. Mai departe, le clasifică după perioada apariției (înainte de comunism, în timpul comunismului, după căderea acestuia), după locul unde au fost editate (în România, în Franța, în alte țări) .  În fine, înregistrează toate publicațiile  scoase de exilul românesc, ca și toate organizațiile pe care acesta a încercat, cu mai mult sau mai puțin succes să le înfiripe, ca împotrivire  la  regimul instaurat în țară.

Chiar dacă nu ar avea decât  acest conținut sec, strict informativ, cartea dnei Meseșan ar fi de o mare utilitate  pentru  cititorul  interesat.  Dar ea este mult mai mult decât atât. 

Fiindcă  să  conturezi ( mai potrivit ar fi, chiar dacă  sentimental, termenul „să îmbrățișezi”), existența  a doi oameni  descriind obiectele  cele mai caracteristice din jurul lor  este o idee originală, ingenioasă,  plină de eleganță și respect, pe care eu nu știu să o fi avut mulți.  Dacă mai și extinzi această formulă ca să cuprinzi în obiectiv  întreaga imagine a exilului românesc pornind strict tot de la   fondul  bibliotecii celor doi,  este și mai temerar.  Și descoperi că,  din nou, nu e doar temerar, demersul, ci și ingenios, evitând cu grație redundanțele. Fiindcă  în fond, ce  citeau cei doi și ce putem deduce că aveau în bibliotecă, știm bine.  Știm întâi  din cele aproape 30 de volume din publicistica și memorialistica lor, editată generos de Humanitas. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca achiziționau și citeau tot ce se publica în materie de totalitarism,  sovietologie,  din toate perspectivele: istorică, hermeneutică,  etc.; toți marii, decizivii autori ai temei  se aflau în biblioteca lor: de la  marginalizatul,  nedreptățitul Jules Monnerot, încă netradus în românește, la Arendt, Malia, Furet, cu unii dintre ei Besançon, de pildă fiind buni prieteni. Achiziționau,  când nu primeau, tot ce se publica despre și de către disidența în Europa de Est, Asia, sau în cele mai exotice și îndepărtate colțuri ale pământului (Brazilia, Israel, Insulelel Canare) fie  că era memorialistică, ficțiune, sau document; urmăreau tot ce se scria despre gulag.  Ca o paranteză,  biblioteca lor cuprindea o imensă cantitate de  înregistrări video cu documentare, dezbateri, emisiuni pe aceste teme. Și ca anecdotă: și-au cumpărat primul televizor în dimineața zilei când  după  expulzarea  din URSS a lui Soljenițîn,  s-a  anunțat prima  întâlnire cu publicul, în emisiunea lui Bernard  Pivot, a „zekului paradigmatic”.  Față de care amândoi  au avut, până la întoarcerea acestuia în Rusia,  un adevărat cult (Monica Lovinescu se mândrea cu faptul cu marele  scriitor îi remarcase un articol dintr-o publicație a disidenței est-europene și-i scrisese un mesaj).

Dar la ce edituri au apărut acele cărți, lista exhaustivă a acelor edituri, pe țări, pe  continente,  românii exilați și instituțiile pe care ei s-au sprijinit ca să le scoată,  istoria acestor instituții și relațiile dintre ele, relațiile autorilor cu proprietarii bibliotecii, deduse din  dedicațiile, transcrise în lucrarea de care vorbim, nu constituie de asemenea un demers  întâlnit frecvent.

Dacă mai adăugăm și că, pentru a  „îndesi” țesătura vastei tapiserii la care lucrează  cu migală feminină, și fără să aibă nevoie, pentru tema aleasă,  merge în arhivele CNSAS, spunem aproape tot. Studiind atent documentele de aici, doamna Meseșan le confruntă cu informația din cărțile celor doi, din cărțile primite, memorialistice ori de publicistică,  se oprește asupra momentelor-cheie din viața lor de exil,  asupra relațiilor  cu organizațiile din exil, la care  cei doi nu au aderat din câte știu mai niciodată, limitându-se să le sprijine. În fine,  deși cu mare precauție și respect, autoarea nu se sfiește să  se oprească asupra unor raporturi accidentate sau chiar conflictuale,  făcând astfel ca din confruntarea cu arhivele să  rezulte mai bine identitatea informatorilor, a agenților  de influență,  ca și culorile decise, alb sau negru, când era cazul, a unora dintre conflictele lor.

Pe scurt,  autoarea realizează prin cartea ei o dublă biografie intelectuală și profesională a celor mai importanți reprezentanți ai exilului  românesc din timpul comunismului, una care grație  dificilei, fastidioasei munci de despuiere a arhivelor luminează  numeroase  zone încă nedesțelenite din această biografie.

Un detaliu,  legat de cartea lui Mihail Sturdza, dedicată unei  Elena Popescu pe care autoarea nu a identificat-o: este  arhitecta  Puck Popescu, prietena de care am vorbit mai sus. Am cunoscut-o pe Puck Popescu și am scris despre prietenia celor două femei în O sută de zile cu Monica Lovinescu. A dispărut, la venerabila vârstă de 102 ani, în 7 decembrie 2016, fiind  născută în septembrie 1914.

Este cea pe care o evocă Virgil Ierunca în jurnalul lui,   în pagina reprodusă aici: http://www.memoria.ro/marturii/domenii/diaspora/jurnal__question_59/1152/

Un altul, legat de  relația cu Const. Virgil Gheorghiu și împrejurările traducerii, de fapt rescrierii dintr-un maldăr inform de foi  scrise în românește, a Orei 25,  și de faimosul odiosul reportaj al acestuia,  ar fi acela că nu se poate vorbi decât cu greu că  „că e considerat de unii antisemit”,  imunda încropire fiind disponibilă pe internet, oricine putând constata astăzi că este, o operă de propagandă antonesciană, simultană cu prăpădul ordonat sau tolerat de Mareșal în teritoriile  eliberate.

Avem de a face cu o carte rafinat concepută, o carte mozaic, în care câte o notă de subsol face cât o schiță biografică,  câte o carte scoasă din raft, și citită din scoarță în scoarță e povestită, ca într-un taifas însuflețit ( ex. cartea lui Aurel State, a lui Dumitru Bacu,  Mihail Sturdza, Anița Nandriș),  câte o instituție e  descrisă documentat,   concis și expresiv, ex: Biblioteca Română din Freiburg, pornită de la  170 de volume și 70 de mărci. În fine,   sunt schițate portrete, de cele mai multe ori de oameni care i-au trezit autoarei admirația.

Două lucruri nespuse, ca în adevăratele cărți vii, respiră în lucrarea Anarelei Meseșan, mișcătoare și  edificatoare. Primul este felul cum și-au îndurat exilul, reconstituindu-și, reinventându-și, reclădindu-și țara pierdută prin cărți scoase  și prin înfăptuiri  pe cât de eroice, pe atât, uneori, de iluzorii: cenacluri, conferințe, întruniri,  literatură uneori de  mică valoare, manifestații (la care Cicerone Ionițoiu venea cu lanțuri la picioare, iar Monica Lovinescu, în special în primii ani, în costum național, toți acești exilați  reînviați cu căldură sub ochii noștri. Cel de-al doilea  este faptul că înțelegem, poate prima dată,  cât de atânc a fost patriotismul multora dintre ei și în speță, al celor doi, ca să-i determine să  achiziționeze, acumuleze și păstreze sute de volume, discuri, publicații, care nu se mai păstrează azi, fiindcă nu le mai deschide nimeni, decât în marile biblioteci și în  depozitul legal, probabil.

Eu însămi îmi amintesc că cercetam cu aviditate volumele din partea de bibliotecă din rafturile Monicăi Lovinescu, conținând cărți scrise sub comunism, despre comunism, sau având legătură că primejdia pe care ar fi constituit-o păstrarea lor, în țară: exemplu, cartea lui Lovinescu despre P.P. Carp, printre altele.  În vreme ce în biblioteca lui Virgil Ierunca mă uitam uimită, nedumerită, la trecutul etalat acolo,  ca la „o altă țară”.  Și îmi pare rău că nu l-am întrebat niciodată pe Virgil Ierunca, cum a  reușit să aducă, sau să primească din România comunistă,  cele treizeci de volume ale lui Nicolae Iorga, sau  Neoiobăgia lui Dobrogeanu-Gherea,  sau Știința Literaturii a lui Mihail Dragomirescu, sau  monografia Vasile Alecsandri de Bogdan Duică, sau Ioan, de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, sau tot Gala Galaction,  Sau Karl Kautski,  sau Mihail Kogălniceanu, lucrări apărute toate în interbelicul românesc.  Acum știu de ce nu l-am întrebat:  fiindcă în realitate ar fi trebuit să-i pun cruda întrebare: De ce le-a adus, achiziționat, păstrat?  Or acum știu: Virgil Ierunca își adusese România în cei  12 metri pătrați ai camerei sale. Fără ea ar fi respirat mult mai greu aerul exilului.

Sunt multe lucruri pozitive de spus despre pasionanta carte a doamnei Meseșan și despre cât  de îndatorați ar trebui să-i fim. De aceea, am sentimentul stânjenitor de a căuta pete în soare, atunci când spun ce urmează să spun. Dar nu e o suferință punctuală:  ca și la numeroase  alte cărți pe care le citesc azi am constatat citind excelenta lucrare a Anarelei Meseșan, că  a cam dispărut, din procesul apariției unei cărți,  etapa  redactării  atente. Așa se face că nume foarte cunoscute ca Alain Paruit, Mihai Korne, Stelian Diaconescu, Remus Radina, Claudio Magris,  Anne Planche, Vintilă Horia,  nu  au fost corectate înainte de tipărire, cum s-ar fi cuvenit. Ca și multe  scăpări, inerente pentru autorul unei atât de laborioase intreprinderi,  ca un fragment de text dublat de nota de subsol și numeroase greșeli de dactilografiere  pur și simplu.

E un fel de a spune că lucrarea  aceasta, frumoasă și necesară merită o a doua  ediție, care să se bucure de o răspândire mai largă și de o prezentare mai curată.