Interviu CARE SANTOS: Dacă aș putea, aș trăi mai mult în ficțiune decît în realitate.

Interviu realizat de Cristian Pătrășconiu.

Ce se întâmplă la ”Jumătatea vieți”?

În orice caz, începi să îți pui o serie de întrebări legate de maturitate pe care nu ți le-ai pus înainte. De exemplu: cum anume să poți gestiona toate acele lucruri sau fapte rele pe care le tîrăști după tine din trecut, așa încît să poți face față viitorului. Pentru că, în mod normal, în absența unor accidente, rămîne un viitor destul de lung de trăit și se cuvine să îl trăim cît mai bine cu putință. Una dintre hotărârile cele mai importante constă în a hotîrî ce să faci un ura și cu emoțiile negative pe care le porți în tine. Trebuie să te întrebi: poți ierta? Ce anume poți ierta? E mai bine să ierți? Și, bineînțeles, care sunt consecințele fiecărei decizii – de a ierta sau de a nu ierta.

Cum e jumătatea vieții pentru o femeie? Și cum vă imaginați că este aceasta – ”media vida”, cum se spune în spaniolă – pentru un bărbat?

Hm…Nu știu dacă mizele mari la această vîrstă sunt foarte diferite la un bărbat decât la o femeie. Dacă urmez ideea de mai înainte, în fond, cred că este vorba despre aceleași chestiuni – întrebările pe care ți le pui, tot ceea ce aduci după tine, uneori tîrînd, din trecut sunt aproape la fel la un bărbat, și la o femeie. Accept că este posibil ca femeile să conștientizeze într-o manieră mai intimă timpul, pentru că ele simt nevoia de a deveni mame și, după o vreme, momentul acela trece. Și acest fapt chiar este reflectat în romanul meu recent tradus în românește (”Jumătate de viață”, Humanitas, 2018), pentru că unul dintre personaje, o femeie, este însărcinată, este pe punctul de a naște, iar o altă femeie este deja bunică. Simt nevoia să menționez că această perioadă în care o femeie poate deveni mamă presupune un număr limitat de ani. Acești ani, pînă la care, de regulă, o femeie devine mamă, sunt undeva în jurul jumătății vieții. Atunci, ușor dincolo de jumătate vieții, ai suficient de mult trecut în spate încît să ai un nepot, dar ai și mult viitor în față – și, de asemenea, poți fi martor al altor vieți noi în acest viitor pe care îl ai de trăit.

De ce e frumoasă jumătatea unei vieți? Care sunt, altfel spus, fructele cele mai zemoase ale acestei perioade, din unghiul dumneavoastră de vedere?

Nu știu dacă e chiar așa de frumoasă această perioadă. În romanul meu, dacă privim către ceea ce li se întîmplă femilor, nu putem spune că e foarte frumoasă. Și nici în realitate nu cred că este atît de frumoasă. Dar e și o vîrstă care presupune că, înainte, este încă mult timp; ceea ce este echivalent cu o ușă deschisă către speranță. Toate sau multe probleme încă au timp pentru a fi rezolvate. Totul se poate schimba; chiar și peste noapte. Dacă privim din această perspectivă, roadele posibile pot să fie destul de suculente; speranța are un miez dulce. În romanul meu invocat mai înainte, cele cinci protagoniste – care nu au fost niciodată prietene într-un sens profund – au, după noaptea esențială pe care o trec împreună, șansa unei asemenea prietenii, autentice și frumoase.

La modul general, distinct de opera dumneavoastră, cum apreciați că este vîrsta aceasta – mijlocul vieții – pentru proză, pentru literatură în general?

Și la mine, în ceea ce scriu eu, dar și în multe alte cărți, în foarte multe de fapt, maturitatea este o uriașă temă. Pe de altă parte, romanul este rodul maturității; nu cred că poți scrie un roman, unul solid, dacă nu ai atins o anumită maturitate. Cînd ești tânăr, de regulă, nu ai cum să fii un bun romancier; poți fi un bun poet, un scriitor de proze scurte, nuvele, povestioare, dar nu roman. Cred, de aceea, că sunt întrunite mult mai bine condițiile pentru a scrie un roman după ce ai cu tine un bagaj de experiență, după ce ai trecut prin viață. Să vă mai spun ceva, o credință intimă și foarte puternică pe care o am: cred că acești ani pe care îi parcug acum, mergînd pînă la 60 de ani și poate și după ei, vor fi cei mai fructuoși ani ai mei, ca scriitoare. Tocmai pentru că am trecut sau trec prin mijloc vieții, pentru că am acumulat suficientă experiență ca să știu ”cu ce se mănîncă” viața și pentru că încă mai am sau, de fapt, am tot mai multă și energie și pasiune ca să îmi doresc să scriu.

De unde vă luați personajele? Care sunt, ca să zic așa, ”marile rezervoare” de personaje pentru dumneavoastră?

Personajele sunt un fel de piatră filozofală a romanelor mele. Mă gîndesc la personaje luni de zile. Și, întotdeauna, cînd mă pregătesc să scriu un roman, totul pornește de la personaje, totul pleacă de la schițarea personajelor, ca și cum m-aș pregăti să scriu o piesă de teatru. Doar ulterior iau ale hotărîri importante specifice unui romancier; de exemplu, vocea naratorului – cui îi va aparține această voce a naratorului? Pentru a contura personajele mele, petrec foarte mult timp documentându-mă și citind foarte mult. Spre exemplu, în cazul Ramonei, care e un personaj mai degrabă secundar în ”Jumătate de viață”, am petrecut o grămadă de timp citind vreo șase tratate despre legea divorțului. Și, de fapt, la fel fac în cazul tuturor personajelor mele: citesc mult, îmi creez niște scheme, încerc să găsesc similitudini în epoca respectivă, să fac comparații cu alte personaje cu care intră în contact sau la care se referă și, pînă nu am totul finalizat în acest mod, nu încep. Există o scriitoare catalană care a spus că personajele nu devin personaje ca atare decît atunci cînd vei fi în stare să regăsești la coada de la brutărie. Și eu cred la fel.

Aveți, poate, un tip anume de personaj la care vă place să lucrați, cu care vă e confortabil să lucrați?

Ar fi ceva, da. O categorie de personaje cu un ADN foarte puternic; personaje pline de forță care merg împotriva curentului epocii lor și împotriva circumstanțelor în care își duc viața. E ca și cum ar face parte dintr-o mare familie de personaje; deși nu e chiar așa.

Dar e riscant sau mai degrabă benefic în sensul calității scriiturii să lucrați cu ceea ce vă place, cu ceea ce prea previzibil, cu ceea ce este prea la îndemână, prea ușor de făcut, prea familiar?

Să lucrez cu ce îmi place e benefic. În privința previzibilității și a imprevizibilității, e pe dos cumva: chiar aceasta este misiunea mea – să fac în așa fel încît personajele mele să nu fie prezivibile. Cum cred și sper că fac toți romancierii, și eu lupt împotriva a ceea ce este previzibil. Mă străduiesc să fac în așa fel ca un cititor să nu poată prevesti ceea ce se va întîmpla din ceea ce voi povesti eu.

Vă ascultă personajele dumneavoastră? Vă dau ascultare, cum se spune?

(rîde)Eu cred că da. Mă comport ca o dictatoare cu ele. E ca și cum aș punea personajele mele la muncă așa cum se trăgea pe vremuri la galere. Vladimir Nabokov spunea ceva de acest gen: că personajele lui trag ca la galere și chiar se amuza de scriitorii cărora personajele li se puneau împotriva voinței. De fapt, personajele mele nici nu au cum să se revolte împotriva mea, pentru că eu am totul sub control atunci cînd încep să scriu. Altfel spus, toate personajele mele trăiesc într-o epocă a determinismului și nu pot face nimic în afara voinței mele (rîde,din nou).

Înțeleg…Ce spuneți mă provoacă să întreb fix așa: dumneavoastră sunteți personajele dumneavoastră din cărțile pe care le scrieți?

Toți scriitorii se văd reflectați în personajele lor, inclusiv în cazul celor proaste sau malițioase de-a dreptul. Chiar și în cazul personajelor care nu pot fi explicate din unghi de vedere moral. În cazul acestui cel mai recent roman apărut în limba țării dumneavoastră, cel mai mult mă regăsesc în Marta. Desigur că, fie și parțial, mă regăsesc și în toate celelalte. Sunt ale mele. Ele sunt, într-un fel, eu.

Vă judecați personajele romanelor dumneavoastră? Le treceți printr-o grilă morală?

Nu. Asta, niciodată. Mai mult decît atît: eu cred că un romancier nu trebuie niciodată, sub nici o formă, să își judece personajele. Cred chiar contrariul: că ar trebui se se limiteze la a prezenta o situație sau alta și să îl lase, eventual, pe cititor să își dea cu părerea, să judece, așa cum spuneți. Dacă mi-aș judeca eu (ce fac) personajele, atunci nu aș mai fi romancieră; aș fi teoloagă, aș fi o moralistă. Sau aș fi chiar un magistrat. Nu e cazul, cînd vrei să scrii roman. Chiar nu e cazul.

Cum scrieți? Ce obiceiuri aveți cînd scrieți? Direct la computer sau de mînă? Unde stați cînd scrieți?

Lucrez întotdeauna în același loc: într-o încăpere special amanajată, la mine acasă. Camera mea de scris se află situată la ultimul palier al casei mele. Într-o încăpere proprie, așa cum spunea Virginia Woolf. Încui ușa, neapărat, de fiecare dată. Este important să fac asta – și pentru a rămâne doar cu mine însămi, dar și pentru că am acasă trei copii și patru pisici. Întotdeauna, îmi construiesc înainte romanul, făcând tot felul de scheme și de adnotări – și, pentru aceasta, mereu, scriu de mînă. Dar atunci cînd sunt în poziția de a scrie romanul propriu-zis, trec la calculator imediat; nu sunt în stare să îl scriu ”de mînă”.

Pentru că este totul foarte limpede?

Da, da. Pentru că totul este foarte clar în mintea mea. Mă așez cu fața la perete atunci – ca să nu îmi distragă atenția nimic altceva -, am masa lipită de perete, îmi pun o muzică a mea, preferată, întotdeauna aceeași. Și am, de asemenea, în jurul meu, tot felul de obiecte preferate.

Care  muzică anume?

Suitele pentru violoncel de Bach. Aceasta este muzica romanelor mele. Care nu se aude, dar pe care o am în fundal de fiecare dată cînd scriu proză. Versiuni diferite ale acestor șase piese, dar mereu aceeași muzică.

Cînd știți că o poveste care e în jurul dumneavoastră va deveni o proză, un roman la limită? Este ceva decisiv care se întîmplă în acest sens?

Este o întrebare foarte grea. Cred că nici scriitorii înșiși nu își dau seama de unde pornesc poveștile. În cazul meu, eu am în minte tot felul de povești, pe care le tot plimb cu mine, pînă cînd vine acea clipă cînd simt că acea poveste s-a copt și că, după ce a trecut pentru ea suficient de mult timp, e vremea să o aștern pe hîrtie. Ca și în cazul amintirilor, timpul selecționează, sortează foarte bine și poveștile. Este un foarte bun decantor.

Cîteva pagini de literatură nemulțumitoare scrieți (și apoi, aruncați eventual), pentru a lăsa să treacă o pagină de literatură de care sunteți mulțumită?

Adevărul este că arunc foarte multe hîrtii. Mai ales atunci cînd sînt la începutul unui roman. Pentru mine și, îmi place să cred, pentru orice romancier de fapt, cred că este foarte important să găsești tonul potrivit, să fie foarte limpede prima scenă, cum intri în substanța unui roman. Așa încît, vorbesc asta mai ales din experiență personală, acele prime pagini – despre care am putea să spunem că sînt niște pagini ”de încălzire” – este întotdeauna mai cuminte să le arunci. Unii scriitori nu renunță la această ”literatură de încălzire” și acest fapt se și observă, de altfel. Există, deci, scriitori, unii dintre ei pur și simplu minunați, cărora le este foarte greu să intre efectiv în roman și este nevoie uneori să citești zeci de pagini bune pînă cînd să simți că ai ajuns, într-adevăr, la o lectură așa cum te așteptai să fie și cum îți face plăcere să fie. Frances Mirallies spune că romanele nu încep niciodată acolo unde spun autorii lor că ar începe. Cred că este foarte bine spus așa și cred că este o frază asupra căreia este foarte bine să reflectăm. După ce ai scris o carte, trebuie să o citești cu atenție și să ai mare grijă unde anume începe romanul; iar balastul, desigur, să îl arunci.

Da…Ce apreciați că este cel mai important pentru un scriitor?

Răbdarea, tenacitatea, singurătatea. Se vorbește foarte mult despre talent și despre inspirație (acesta, de altfel, este un cuvînt care nu îmi place deloc) și foarte puțin despre muncă. De munca aceea constantă și zilnică. Iar eu cred foarte mult în muncă.

Cum arată, din punctul dumneavoastră de vedere, locul ideal pentru a scrie? Fie ca oraș, fie ca design intim…

Barcelona, în mod natural. Mai precis: Barcelona, camera mea de la ultimul etaj al casei mele, în care mă închid ca să rămîn singură cu mine și cu personajele mele și în care, atunci cînd scriu, nu au ce căuta pisicile mele, de regulă foarte curioase și uneori chiar obraznice de-a dreptul…Și nu invoc întîmplător anume acel loc – noi știm cu toții că spațiul pe care îl preferăm nu este numai un simplu spațiu fizic, ci este și o proiecție a ceea ce avem în interiorul nostru. Or acolo, la mine acasă, în camera mea de scris, în Barcelona, am tot ce îmi trebuie pentru a scrie. Dacă acum, în timp ce noi vorbim, ar intra în acea cameră cineva și ar arunca o privire la obiectele care sunt în camera mea de scris din Barcelona, și-ar putea face o idee despre ce fel de persoană sunt pornind doar de la acele obiecte.

A propos de obiecte: de ce dați așa de mare importanță obiectelor în proza pe care o scrieți? Ați și spus cîndva: ”mereu sfîrșesc prin a avea măcar un obiect important în cărțile pe care le scriu”.

Așa e. Am o relație foarte specială cu obiectele. Și în ”Jumătate de viață” apare un obiect care iese în evidență – este vorba despre o forfecuță. Mai este și o umbrelă, care spune cam multe, la un anumit moment. Cred că ține de o curiozitate personală, poate chiar de o obsesie – și anume, încercarea de a vede pînă la ce punct obiectele pot să vorbească despre noi. În plus, mai este și un fel de neliniște, atunci cînd te gîndești că obiectele pot fi eterne, în vreme ce noi, oamenii, suntem muritori.

Așadar, obiectele noastre vorbesc mult despre noi?

Da. O fac destul de mult. Și ceea ce spuneam despre cineva care ar intra la mine în cameră și care, privind la ce am acolo, și-ar face o idee despre cine locuiește acolo, la fel e și în cazul altor oameni. Și, la fel e, schimbînd ceea ce e de schimbat, și în romane. Cel puțin, în romanele mele.

Este suficient ca literatura să emoționeze? De ce, de fapt, este așa de importantă emoția pentru literatura pe care o faceți, ca ”arhitect de emoții”, așa cum afirmați chiar dumneavoastră despre dumneavoastră?

Emoțiile sînt important pentru că, în felul acesta, emoționându-ne, putem fixa memoria. Noi, oamenii, păstrăm în memorie acele lucruri sau persoane care ne-au emoționat – în sens bun sau în sens rău. Așa că, dacă vrei ca oamenii să își aducă aminte de tine, trebuie să începi prin a-i emoționa. Apoi, prin emoții, putem vorbi despre alte ființe umane, diferite de noi, dar cu care ne-am putea identifica sau în care ne-am putea regăsi. Și aceasta trebuie să fie, de altfel, ținta unui roman: să ne dea posibilitatea de a gîndi cu o altă minte și de a trăi cu o altă viață. Cazul romanelor de calitate, desigur.

Ați mai spus cîndva că ”este imposibil să trăiești cu spatele la trecut”. De ce așa? Mă gîndesc că nu e vorba doar de nostalgie și nici în primul rînd vorba despre aceasta…

Pentru că trecutul e prezent. Trecutul, de fapt, nu trece. Cu toții suntem o reflecție a unui trecut care s-a tot adunat, pînă am ajuns să fim ceea ce suntem. Atît în viața privată, cît și în acea dimensiunii a vieții noastre care are conturul unei ”vieți publice”, găsim fragmente din acel trecut care sunt încă prezent. Și noi nu ne putem înțelege pe noi înșine, dacă nu înțelegem mai înainte trecutul care stă în spatele nostru și care ne facem să fim vii și ceea ce suntem acum. Și, pentru că memoria este destul de slabă și înregistrează puțin, de aceea există romanele. Pentru a-și aduce ele aminte în locul nostru.

Ca și cum ar fi, între altele, un supliment special de memorie…

Da. Un fel de supliment de memorie. De exemplu, dacă vrei să îi asculți pe cei care au murit, nu este nevoie să convoci o ședință de spiritism. E suficient să deschidem un roman. Din secolul 19 sau și mai din urmă. Îți dai seama, în felul acesta, și ce simțeau, și cum vorbeau, și cum gîndeau.

Prinde mai mult (din) mintea umană proza decît o poate face poezia?

Nu cred că are legătură cu genul, ci mai degrabă cu tipurile de emoții pe care ni le poate trezi un roman sau pe care ni le poate trezi un poem.

Departe de cărți, ați mai spus cîndva, ați fi fost nefericită. Ce fel de fericire sau ce fel de fericiri ne dau sau ne pot da cărți?

Lumea fără cărți ar fi un loc foarte foarte trist. Viața în sine e destul de plictisitoare și atunci e nevoie de ceva mai mult. În cărți găsești răspunsuri la întrebări, găsești o revoltă, găsești ceea ce nu ai putut să trăiești și niciodată nu vei apuca să trăiești.

Cînd nu vom mai avea nevoie de cărți?

Ce întrebare mai e și asta? Eu nu pot să îmi imaginez că va fi vreodată cînd nu vom mai avea nevoie de cărți. Dacă omenirea ar renunța la carți la un moment dat, atunci ar deveni o omenire bolnavă. Cărțile, în plus, pot da și o companie foarte plăcută. Cînd sînt acasă și am nevoie de un timp de liniște pentru mine, mă duc în bibliotecă. Nici nu e nevoie să deschid o carte, pur și simplu e suficient să le privesc ca să mă liniștesc.

Ficțiunea este…realitatea dumneavoastră?

Nu toată, dar realitatea care merită sfîrșește prin a deveni ficțiune. Și, dacă aș putea, în mod cert, aș trăi mai mult în ficțiune decît în realitate.

 

Notă: acest interviu a fost publicat inițial în revista ROMÂNIA LITERARĂ. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *