Interviu cu Dr. Stefano Bottoni, cercetător principal la Centrul de Cercetare pentru Științe Umane al Academiei Ungare de Științe. Interviu luat de Dr. Anca Șincan. [1]
Anca Șincan (A.Ș.): Una din întrebările comune pentru aceste interviuri din seria #45for45 este cea biografică. Cine este deci Stefano Bottoni?
Stefano Bottoni (S.B.): M-am născut în 1977 în Bologna un oraș bogat, dar cu tradiții puternice de stânga care susținea comuniștii. Tatăl meu era italian, angajat bancar, iar mama mea, profesoară de limba germană, se mutase aici din Ungaria cu câțiva ani înainte de a mă naște eu, când s-au căsătorit. Am fost crescut în prosperii ani 1980, un băiat obișnuit din clasa de mijloc care știa înlăuntrul său că bilingvismul său îl făcea un pic special între cei de vârsta lui. Mama mi-a vorbit tot timpul în maghiară, chiar și pe stradă, și îmi amintesc foarte bine că mă săturasem și am început să îi răspund în italiană. Asta din nevoia mea de a fi considerat normal, la vremea aceea erau puțini străini – chiar și turiști – în Bologna deși orașul era cunoscut ca vechi oraș universitar. Toată lumea era născută acolo și chiar și cei veniți din sudul Italiei erau priviți cu ceva suspiciune. Microcosmosul meu era astfel împărțit între monoculturalism (un băiat italian cuminte, obișnuit), și, la acea vreme, noțiunea vagă și puțin neliniștitoare a diferenței culturale. Cum mama nu avea statut de dizident ci se mutase în vest din rațiuni maritale a putut să își mențină și cetățenia maghiară și puteam astfel să ne vizităm familia în Budapesta. De la sfârșitul anilor 1970 am petrecut o lună în timpul verii în Ungaria și am văzut astfel cu ochii mei cum arăta lumea socialistă. Gândindu-mă în urmă, Ungaria anilor 1980 era ciudată, dar în același timp normală pentru mine. Am trăit diferențele dintre Italia și Ungaria la nivelul vieții de zi cu zi (de exemplu crasa impolitețe a funcționarilor publici și a vânzătorilor), iubeam desenele animate socialiste, “Túró Rudi” (baton de brânză dulce învelit în ciocolată), sau versiunea maghiară a jocului Monopoly (“Gazdálkodj okosan” – folosește-ți cu chibzuință banii) al căror scop era să pregătească tinerii să fie cetățeni socialiști exemplari, care nu se îmbogățesc pe spinarea altora, care respectă mediul înconjurător, ajută bătrânii să treacă strada… Eu veneam dintr-un oraș unde majoritatea prietenilor, vecinilor sau profesorilor votau cu Partidul Comunist până la începutul anilor 1990 dar când o vizitam pe bunica la Budapesta, ea îmi șoptea lucruri înfiorătoare despre comunism (și comuniști). Mult după căderea sistemului comunist am aflat că membri ai familiei mele avuseseră greutăți, în special după 1956, ceva despre care nu se putea discuta în copilăria mea. Experiențele lor, unele comune pentru multe familii de aici, din Ungaria, ar umbri multele preconcepții pozitive ale prietenilor mei neinformați asupra comunismului în Bologna mea natală.
Cred că acest realism socialist la care am avut acces a jucat un rol fundamental în interesul meu ulterior pentru istorie, în special pentru istoria Europei de est de după război și a lumii sovietice. Când am început să studiez istoria la facultate în orașul meu natal, în 1996, am făcut-o cu imperativul moral de a înțelege și apoi de a explica cum a funcționat comunismul și astfel am devenit istoric de profesie. În ce privește experiența mea de cercetare am obținut doctoratul în istorie la Universitatea din Bologna. Între 2005 și 2013 am fost lector asociat la Universitatea din Bologna unde am predat istoria Estului Europei. Între 2007 și 2011 am fost asistent de cercetare al Universității din Piedmontul de Est la Departamentul de Științe Politice. După ce m-am mutat în Ungaria am devenit cercetător principal la Centrul de Cercetare pentru Științe Umane al Academiei Ungare de Științe. Am avut burse de cercetare la Zentrum für Zeithistorische Forschung din Potsdam și la Imre Kertész Kolleg în Jena. Acum sunt membru al echipei proiectului COURAGE, finanțat de UE prin programul Horizon2020 despre opoziția culturală în Estul Europei în perioada comunistă, coordonat de Academia Ungară de Științe și al cărui partener român este Universitatea din București sub coordonarea Cristinei Petrescu.
A.Ș.: Navigând între multiple identități etnice cum se simte Stefano Bottoni în studiile românești?
S.B.: Am descoperit România și studiile românești accidental. Când am fost nevoit să mă decid asupra subiectului tezei mele de masterat, în 1999, unul dintre profesori mi-a spus: “Tu, Bottoni poți vorbi o limbă ciudată pe care nimeni nu o vorbește pe aici, hai să facem ceva despre Ungaria!” Așa mi-a venit idea de a scrie o analiză comparată despre condițiile politice, sociale și legale ale minorității maghiare în Centrul și Estul Europei între 1944 și 1950. Mi-a luat doi ani de citit intens și muncă de arhivă pentru a termina acea dizertație de peste 400 de pagini. Sistemul de de învățământ superior din Italia în acel moment era la fel de haotic ca țara dar stimula excelența. Am primit un grant de cercetare în Ungaria și România, doar pentru teza de masterat, și munca din cele 400 de pagini ale mele a fost numai parțial excepțională (media de pagini a unei teze de masterat era undeva în jurul a 200 de pagini). În Ungaria și România de azi acesta este timpul și munca intelectuală ce intră în pregătirea unei teze de doctorat, ceea ce este trist. Acesta este motivul pentru care nu sunt deloc încântat de ce se întâmplă în sistemul universitar după introducerea acelui 3+2 al reformei de la Bologna: pentru că a făcut posibilă devaluarea progresivă a muncii de cercetare. Revenind la descoperirea României, prima mea călătorie aici a fost la finalul lui ianuarie 2000, cu mașina din Ungaria. Făceam muncă de teren și colectam materiale din presă despre minoritatea maghiară din România după 1944 și am petrecut o săptămână călătorind de la Oradea la Cluj, apoi în zona secuiască până la Miercurea Ciuc și Odorheiu Secuiesc. Trebuie să îți spun că m-am îndrăgostit pe loc de tot, chiar dacă România pe atunci era cu două trei decenii în spatele Ungariei ca dezvoltare la nivelul condițiilor materiale. Totul era atât de gri, aerul era poluat de carburanți de calitate proastă, casele din centrul Clujului sau Tîrgu-Mureșului arătau ca niște baruri în ruină, dar oamenii care locuiau în ele o făceau cu extraordinară demnitate. Cunoștințele mele erau prost îmbrăcate, mâncarea era cum era, drumurile de-abia puteau fi folosite. A fost un șoc cultural care însă mi-a trezit interesul nu doar față de minoritățile maghiare de aici ci și față de țară, față de povestea fascinantă a modului cum aceasta a încercat să se modernizeze, industrializeze și să se unifice etnic în ultimile decenii.
A.Ș.: Chiar și în copilăria mea mai exista versificația pe care o invocam către cer de câte ori vedeam liniile trasate de reacția avioanelor: “avion american, dă-ne pâine și salam”. Ultima ta carte este despre lunga așteptare a americanilor pentru a ne salva de comuniști. Poți să ne spui câte ceva despre aceasta?
S.B.: Mult așteptatul vest, titlul cărții mele ( http://www.iupress.indiana.edu/product_info.php? products_id=808888), reflectă dubla iluzie pe care Europa arbitrar numită de Est a întreținut-o din 1944: vin americanii, iluzia unei intervenții externe, și a doua mai recentă, a unei rapide convergențe cu standardele de viață și civilizaționale ale țărilor Europei de Vest. Cartea caută să ofere o privire comparată asupra istoriei sociale și politice întrepătrunse a Estului Europei de la cel de-al doilea război mondial până astăzi. Combină o cercetare cronologică cu una tematică și transnațională. Europa de Est este definită pragmatic ca un set de teritorii care au devenit state naționale prin dezmembrarea a trei imperii multietnice urmând să fie absorbite pentru mai mult de 40 de ani într-un sistem comunist de tip Sovietic. Lungul experiment comunist a determinat schimbări culturale adânci și traumatizante în regiune. După 1989 mulți au împărtășit iluzia că sistemul comunist a fost doar o greșeală istorică și sistemul o, ușor de depășit, deviație de la calea democratică și capitalistă prin programe de privatizare economică și democratizare politică. Și totuși, succesele și eșecurile lungii tranziții post comuniste ca și mai noile evenimente din zonă par să sugereze că perioada comunistă reprezintă o rușinoasă, falsă dar tangibilă amintire. Inechitățile sociale, tensiunile naționale și crescânda instabilitate politică în regiune sunt moșteniri ale unor procese istorice lungi și rezultatul numeroaselor greșeli făcute în ultimii 25/30 de ani. Eu spun în această carte că moștenirea comună a unui trecut traumatizant și a unui prezent problematic este probabil singura conexiune pe care Uniunea Sovietică a reușit să o creeze în sateliții săi.
În ultimul capitol ridic problema importantă și controversată dacă schimbările de regim de după 1989 sunt finale sau curentul iliberal care traversează regiunea, susținut de Rusia, în perioada de criză economică de după 2008 ar putea să marcheze o schimbare în procesul de occidentalizare, un refuz al acesteia, într-o zonă care a rămas tot timpul o periferie a lumii occidentale.
A.Ș.: Două istoriografii naționale se află în fața aceluiași eveniment. Unii celebrează 100 de ani de la crearea statului român modern, iar ceilalți comemorează 100 de ani de la actul de la Trianon și pierderea unei bucăți însemnate din teritoriu? Cum susținem un dialog între interpretările celor două țări vecine?
S.B.: Voi da aici un răspuns foarte personal și subiectiv bazat pe aproape 20 de ani de experiență în cercetare și contacte intelectuale cu istorici români și maghiari, și îmi cer scuze dacă cineva se va supăra de modul cum aleg să răspund la această întrebare. Nu cred că modelul franco-german de reconciliere poate fi aplicat în disputa istorică româno-maghiară asupra Transilvaniei din mai multe motive. Motivul principal este că, chiar dacă aceste două țări sunt într-un fel sau altul multiculturale, și chiar dacă ele sunt în mod clar multietnice în ciuda procesului de omogenizare etnică care durează de aproape o sută de ani, modul în care sistemele educaționale din ambele țări încă formează elevii și viitorii cetățeni face imposibilă dezvoltarea vreunei sinergii chiar și una formală în acest caz. Și lasă-mă să adaug ceva, ca persoană care vorbește mai multe limbi și care consideră că este normal să vorbească limba română în momentul în care are de-a face profesional cu această țară. Mi se pare dureros de straniu faptul că marea parte dintre colegii români care cercetează trecutul acestei regiuni multietnice și multiculturale nu sunt capabili, și ca să fim onești, nu fac nici un efort în direcția asta, să-și extindă capacitățile lingvistice. Multiculturalismul simulat care apare din când în când din proiectele de cercetare finanțate de Uniunea Europeană nu este suficient pentru a schimba această tristă realitate. La fel, de multe ori îmi cert colegii maghiari din Transilvania că nu își îmbunătățesc româna, că nu participă la conferințe românești și la evenimente românești, pentru că nu se implică în dezbaterea asupra identității și statului național din România aducând aici perspectiva lor de minorități. Este trist dar adevărat: cele două istoriografii vorbesc paralel nu doar despre chestiuni foarte sensibile ca Trianon-ul (a cărui cercetare făcută de Academia Ungară de Științe numită “Trianon 100” poate deveni o problemă de securitate națională … cum aș putea numi asta dacă nu fructul iresponsabilității creat de o paranoia colectivă), dar alte mai puțin controversate subiecte ca istoria socială sau istoria urbană. Pentru mult timp am crezut că modul în care poți evita ideologizarea națională a unor procese istorice complexe este să pornești de jos: haide să ne uităm de exemplu la modul cum Clujul sau Tîrgu-Mureșul au devenit orașe românești majoritare în ultima jumătate de secol. Cine a luat deciziile strategice? Cum au fost ele implementate la nivel local? Cum a reacționat populația locală la acest proces? Și cum au interacționat românii cu maghiarii în timpul comunismului și după într-un spațiu multietnic unde apartenența națională, că ne place sau nu, reprezintă cel mai important marker și linia de despărțire dintre cele două comunități? Istoria socială, ca și istoria vieții cotidiene reprezintă, în opinia mea, singura unealtă de cercetare care poate să ne scoată din haosul neimportantelor și urâtelor controverse asupra a cine a venit primul în Transilvania.
A.Ș.: Care sunt preocupările următoare ale istoricului Stefano Bottoni?
S.B.: Principala mea preocupare în aceste săptămâni este un eveniment editorial: sunt aproape de publicarea în engleză a tezei mele de doctorat despre Regiunea Autonomă Maghiară din România anilor 1950. Cartea va fi intitulată “Moștenirea lui Stalin în România. Regiunea Autonomă Maghiară, 1952-1960” (https://rowman.com/ISBN/9781498551229/Stalin%27s-Legacy-in-Romania-The-Hungarian-Autonomous-Region-1952–1960) și este bazată pe o minuțioasă cercetare de arhivă căutând să ofere o nouă perspectivă asupra modului în care ideologii comuniști au intrat în contact cu probleme de durată ale naționalităților într-o periferie multinațională a Europei de Est, regiunea secuiască. Cartea reconstituie istoria fascinantă a autonomiei teritoriale secuiești în România garantată de dorința misterioasă a lui Stalin în vara lui 1952. Ungurii din această regiune au devenit naționalitate titulară, cu drepturi culturale extinse. Pe de altă parte, puterea centrală românească a folosit regiunea ca un instrument de integrare socială și politică a minorității maghiare în statul comunist. Administrarea conflictelor etnice a crescut abilitatea Partidului Muncitoresc Român de a controla teritoriul și în același timp a oferit partidului un folositor precedent pentru naționalizarea mai largă a regimului communist roman, care, începând cu sfârșitul anilor 1950 a dat naștere unui comunism etnicizat, un țel atins fără a folosi discursul naționalist de dinainte de război. După Revoluția maghiară din 1956, represiunea a afectat un număr mare de unguri acuzați de naționalism și iredentism. În 1960 Regiunea Autonomă Maghiară a suferit o reorganizare teritorială, conducerea politică maghiară fiind înlocuită de cadre române. Trecerea de la dictatura de clasă către un regim totalitar etnic a fost produsul perioadei Gheorghiu Dej, și a reprezentat rezultatul logic al unei contaminări ideologice a comunismului românesc cu tradiționale ideologii de construcție a statului.
Între timp mi-am îndreptat atenția către violența din perioada Ceaușescu și către tranziția post revoluționară din Transilvania. Poate părea ciudat, dar 1989 și cele trei decenii care au urmat, devin parte a istoriei și trecutului nostru colectiv. Noi, istoricii trebuie să găsim modalitatea de a analiza aceste experiențe neterminate și să descriem rădăcinile acestei deziluzii colective care oferă combustibil unei apropieri electorale față de partide populiste, naționaliste sau anti-sistem peste tot, nu doar în Europa de Est.
* 45 pentru 45 este o serie de interviuri care vor apărea de-a lungul anului 2018 în LaPunkt. Anul 2018 marchează o dublă aniversare pentru Societatea de Studii Românești care celebrează 100 de ani de la nașterea statului roman modern și 45 de ani de când a fost creată Societatea de către un grup de studenți profesori și emigranți români.
Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.
Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.
[1] Dr. Anca Șincan este cercetător la Institutul de Cercetări Socio Umane “Gheorghe Șincai” al Academiei Române și cercetător postdoctoral al University College Cork, Irlanda. Specializată în istorie recentă are un doctorat de la Universitatea Central Europeană din Budapest ape tema relației dintre biserică și stat în perioada comunistă. Are stagii de pregătire academică și cercetare la Universitatea din Oxford, Institutul de Istorie Europeană din Mainz, Universitatea din Padova, Colegiul Noua Europă din București și Woodrow Wilson Center din Washington DC. Anca Șincan a publicat și conferențiat pe teme legate de memoria trecutului recent, crearea canonului istoriografic național, relația dintre stat și biserică în perioada comunistă, metode de cercetare și impactul deschiderii arhivelor pentru studiul istoriei recente.
