Milan Kundera scria undeva că mobilul oricărui romancier este să-și exploreze, în spațiul literar, toate potențialitățile nematerializate ale ființei, toate ficțiunile posibile ale eului. „Contraviața” este ilustrarea acestei afirmații. Până la acest roman extrem de complex al lui Philip Roth nu pot să spun că m-a convins în totalitate scriitorul american al momentului. Nu l-am citit integral. Am ratat „Pastorala americană”. Am citit, în schimb, „Pata umană”, „Fantoma iese din scenă”, „Indignare”, „Umilire” și probabil altele care îmi scapă acum. Abia „Contraviața” mă face să mă gândesc la un autor formidabil.
„Contraviața” marchează atât apogeul postmodernismului care se autopastișează, cât și depășirea strălucită a acestuia. Nucleele tematice în jurul cărora se construiește extrem de complexa și pluristratificata butaforie narativă sunt previzibile. Le cunoaștem deja din alte romane ale scriitorului. Este vorba, bineînțeles, de balansul între cei doi poli existențiali/cele două opțiuni antinomice/cele două forme ale eroismului personal: libertatea sexuală (cu epifenomenul oprobriului social- ca în „Pata umană”) și îngrădirea voluntară în zona domestică a familiei, cu liniștea și tihna asigurate, în absența aventurii virile. Cam la această schemă facilă îl reduceam eu pe Philip Roth înainte de „Contraviața”. În acest roman, schema e numai pretextul. Schema e nu numai conștientizată, dar e și persiflată, apoi parodiată, în cel mai pur spirit postmodern. Scriitorul (intraficțional) e Marele Deformator. În oglinda strâmbă a scriiturii se reflectă, grotesc și bizar, viețile apropiaților. Romancierul se hrănește cu biografisme, cu intimități dezavuate, pe care le defulează apoi în ficțiunea ficțiunii.
„Povara nu stă în sau/sau, în alegerea conștientă între posibilități la fel de complicate și de regretabile – stă în și/și/și/și/și în același timp. Viața este și: întâmplătorul și imuabilul, impalpabilul și concretul, straniul și previzibilul, realul și potențialul, toate realitățile multiplicabile încâlcite, întrepătrunse, îmbinate, care se bat cap în cap- și, în plus, multiplicabilele iluzii! Asta ori asta ori asta ori asta… Are oare ființa umană inteligentă vreo șansă să fie altceva decât un producător, la scară mare, de interpretări greșite?”
„Contraviața” e romanul celor doi frați: Henry și Nathan Zuckerman. Unul trăiește în zona domesticului cu nostalgia senzualității abandonate (cel puțin aceasta este prima impresie-va fi contrazisă ulterior). E evreul cuminte (Zuckerman Domesticus), fiul și soțul model, care își permite, uneori, alunecări concupiscente, cu condiția reînscrierii necesare în spațiul domestic și cuminte al căminului/al slujbei onorabile. Onoarea e cuvântul cheie aici. Condiția evreului e secundară. Celălalt e inteligență și scandal, e libertate și aventură, e mascaradă și deformare. Pentru scriitorul cu priză la public Nathan Zuckermann, viețile celorlalți nu au nimic sfânt. Totul e ficționalizabil, totul e material brut pentru lumea romanescă- singura care contează.
Între cei doi e spațiul ambiguu al iubirii și al înstrăinării, al rivalității și al complementarității. Pentru că fiecare pare să aibă ceea ce îi lipsește celuilalt. Fiecăruia îi lipsește ceea ce pare să aibă celălalt. Viața unuia e contraviața celuilalt. Ce în cazul unuia e potențialitate, în cazul celuilalt e materializare. Și invers. Joc ficțional și iluzoriu în jurul ingratei condiții umane. Tânjim întotdeauna după ceea ce are fratele nostru/dublul nostru iubit și detestat. Alegerile noastre nu ne satisfac niciodată. Opțiunile rămase neexplorate nasc frustrări dureroase. Animalul uman e aprioric nefericit.
După ce parcurgi uluit și captivat cele cinci capitole ale cărții: Basel-Iudeea-În zbor-Gloucestershire-Creștinătate, afli că miza romanului nu e nici jocul intertextual, nici tensiunea între nevoia de domestic/senzual, între visul simplității și coșmarul lucidității exasperante, nici perspectiva angoasantă a impotenței sexuale/narative, nici inextricabilele complicații identitare pe care le generează condiția de evreu -mai ales cea de evreu ateu („Evreu printre neevrei și neevreu printre evrei”,”Un evreu fără evrei, fără iudaism, fără evreitate, fără un templu sau o armată sau măcar un pistol, un evreu evident fără casă […]”)
Tot acest material ideatic e dominat de supratema autorului în travaliul obscen și sacru, autorul care-și naște opera/se naște pe sine în fața cititorului. Această operă/acest eu născut e contraviața. Iar scriitorul-actor se mișcă, schizofrenic, între cele două extreme, de la viață la contraviață și înapoi, până când nu mai știe care e reală și care e fictivă, care e scena și care sunt culisele: „Tot ce îți pot spune cu siguranță este că eu, unul, nu am un sine și nici dorința ori putința de a-mi impune mie însumi gluma unui sine. E limpede că mi se pare o glumă despre sinele meu. Am, în schimb, o mulțime de roluri pe care le pot juca, și nu doar roluri în care sunt eu însumi- o trupă întreagă de interpreți pe care i-am interiorizat, o companie permanentă de actori la care pot apela atunci când mi se cere un sine, o rezervă în continuă dezvoltare, de roluri și de fragmente care îmi compun repertoriul. Dar e limpede că nu am un sine independent de eforturile mele înșelătoare, artistice de a avea unul. Și nici nu-mi doresc să am. Sunt un teatru și nimic altceva decât un teatru.”
Am senzația că Philip Roth și-a scris testamentul în acest roman total, halucinant de lucid, autoreflexiv și demitologizant. Sau că a simulat scrierea unui testament. Falsa și autentica mărturie e a Marelui Conjector, a celui care a trăit tot în creierul lui (de aici senzația irepresibilă că a ratat esențialul, trăirea nemediată și spontană), și-a epuizat toate resursele vitale și literare, a colportat, a calomniat și a deformat, a transformat familiarul în straniu și straniul în familiar, totul pentru a-și crea Opera, propriul proiect de nemurire, în care nu (mai) crede. „Contraviața” lui Philip Roth e o supersinteză a celorlalte romane, e un roman al romanelor, o ficțiune a ficțiunii care se încheie, apoteotic, cu demascarea finală a pastoralei, a visului simplității, a înduioșătoarei nevoi etern umane, nevoia de mitologizare a propriei existențe, nevoia de semnificație, de congruență a planurilor, nevoia de a crede că n-ai trăit degeaba:
„[…] de aici începe genul pastoral despre care vorbești tu, din dorul acela de nestăpânit al oamenilor evoluați de a ajunge în acel mediu absolut lipsit de pericol, încântător de simplu și de mulțumitor care e patria dorinței. Cât de mișcătoare și de patetice sunt aceste pastorale care nu pemit contradicții sau conflicte! Că acela este pântecul și aceasta este lumea nu e așa de ușor de înțeles cum ți-ai imagina. După cum am descoperit la Agor, nici măcar evreii, care sunt pentru istorie ce sunt eschimoșii pentru zăpadă, nu par în stare, în ciuda educației intense în sensul opus, să se protejeze împotriva mitului pastoral al vieții de dinainte de Cain și Abel, al vieții de dinaintea rupturii. Evadând din prezent și întorcându-ne în ziua zero și în prima colonie nepătată- spărgând mulajul istoriei și înlăturând realitatea murdară, deformantă a straturilor de ani: asta e ce înseamnă Iudeea pentru acea mică ceată beligerantă, fără iluzii, de evrei… de asemenea, ce însemna Basel pentru claustrofobul de Henry, încorsetat cum era și lipsit de orice dorință, în New Jersey… de asemenea – hai să recunoaștem- ceva cam ce însemnați cândva tu și Gloucestershire pentru mine. Fiecare cu configurația lui, dar fie că e plasat în peisajul selenar plin de cratere al Pentateuhului, sau de-a lungul fermecătoarelor drumeaguri medievale din vechea Elveție, sau prin cețurile și pajiștile lui Constable, în centru stă scenariul idilic al mântuirii prin recuperarea unei vieți igienizate, lipsite de confuzie. Cu toată seriozitatea, toți ne făurim lumi închipuite, adesea verzi, cu aspect de sân, unde putem fi, în cele din urmă, . Altă îndeletnicire mitologică de-a noastră. […] Ei bine, s-a încheiat. Pastorala se încheie aici […]”.
