Interviu RADU GĂVAN: Scrisul e singurul loc în care sunt cu adevărat liber

V-aş propune un exerciţiu de detaşare nu însă lipsit de obiectivitate: în contextul actual al prozei româneşti, lângă cine v-aţi plasa? Cum vă vedeţi de la distanţă?

Cu voia dumneavoastră am să extrapolez un pic şi nu mă voi referi doar la scena autohtonă. Sunt doi scriitori – Roberto Bolaño şi Mircea Cărtărescu, pentru care simt o afinitate deosebită. Nu am avut onoarea de a-l cunoaşte pe vreunul dintre ei (mă rog, în cazul lui Bolano ar fi cam greu, poate pe viitor, în raiul sau iadul scriitorilor), însă cumva îi simt aproape. Sunt genul de scriitori de geniu, pentru care scrisul are o dimensiune monstruoasă. Aşa îi percep eu, cel puţin. Nu aş vrea să fiu înţeles greşit – nici prin gând nu îmi trece să mă plasez lângă aceşti autori, ar fi o aroganţă prostească din partea mea. Pe de altă parte, nu vreau să mă plasez lângă niciun alt scriitor. Când am început să public, s-au vehiculat diverse comparaţii: Palahniuk, Ellis, chiar şi Dostoievski şi aşa mai departe. Fireşte, am fost flatat, cu toate că nu mă consideram nici pe departe demn de acele comparaţii, însă adevărul este că nu îmi doresc să fiu comparat cu niciun alt autor, oricât de mare ar fi, oricât de onorantă ar fi acea comparaţie. Eu sunt Radu Găvan, am felul meu de a fi, de a scrie, şi nu aş putea să mă compar cu niciun alt autor. Am o viziune de ansamblu a imaginii mele ca scriitor, însă încerc să nu mă iau prea în serios. Nu simt că m-am schimbat în vreun fel de când am început să public. Percepţia oamenilor asupra mea, da, s-a schimbat, însă nu am ce face în privinţa asta. Mulţi oameni te privesc în felul în care îşi imaginează ei că eşti şi deseori acea imagine nu se potriveşte cu realitatea. În ceea ce priveşte partea cu integratul, trebuie să vă mărturisesc că nu prea mă pricep la chestia asta. Am câţiva prieteni scriitori, însă, ca autor, sunt singur pe drumul meu şi aşa şi trebuie. Nu sunt vreun rebel, pur şi simplu aşa am fost toată viaţa – un om care se simte bine când e singur. Nu e ceva de laudă, nici de blamat, aşa sunt eu.

Când a fost acel moment în care v-aţi dat seama că veţi  scrie? A existat o zi anume, un reper al acelei zile de care vă amintiţi?

Am început să scriu cu adevărat odată cu „Exorcizat”. Ţin minte că dorinţa de a scrie începuse să se manifeste cu câţiva ani înainte, însă nu găseam un subiect care mă facă cu adevărat să îmi doresc să scriu despre el. Înainte de „Exorcizat” am scris o nuvelă, dar nu era ceva care să mă reprezinte, ci mai mult un exerciţiu, prin urmare nu a ieşit prea grozav. Am turat un pic motoarele, dacă doriţi. Nevoia de a scrie a crescut încetul cu încetul şi la un moment dat a devenit destul de chinuitoare. Apoi, într-o dimineaţă, în timp ce mă aflam în tramvai, în drum spre birou, am avut o revelaţie: voi scrie despre perioada în care am lucrat ca agent imobiliar. Acela a fost punctul de plecare. Am îmbinat apoi realitatea cu ficţiunea şi a ieşit un roman. Scrisul s-a manifestat la momentul potrivit, exact aşa cum trebuie – ca o răbufnire.

Dacă – aşa cum spuneţi – nevoia de a scrie a devenit la un moment dat destul de chinuitoare şi s-a manifestat ca o răbufnire, ce reprezintă, ce este de fapt scrisul pentru dumneavoastră? Te face scrisul mai bun sau mai rău? Mai bogat? Care este funcţia şi rolul scrisului – acţionează ca un fel de catharsis?

Nu cred că scrisul te face mai rău sau mai bun. Te face aşa cum eşti de fapt. Scrisul, din punctul meu de vedere, este o cale spre esenţa scriitorului. Mi se întâmplă uneori să citesc ceva scris de mine şi să nu înţeleg de unde a venit. Acele gânduri existau în mine, evident, însă nu eram conştient de ele. Scrisul le-a adus la suprafaţă. În momentul în care încep un roman nou, povestea se găseşte în mare parte în mine deja, eu doar o descopăr cu ajutorul scrisului. Închipuiţi-vă o formă neclară care trăieşte în interiorul dumneavoastră. Încetul cu încetul, hrănită de gândurile şi experienţele dumneavoastră, acea formă începe să crească şi să capete claritate. La un moment dat, acel ceva devine prea mare şi nu mai poate trăi în dumneavoastră, aşa cum nici dumneavoastră nu mai puteţi trăi cu el. Atunci intervine scrisul, ca o cale între lumea interioară şi cea exterioară. Te eliberează într-un fel, dar îţi şi răpeşte o parte din tine.

Şi, fireşte, reversul, cum este atunci când nu puteţi scrie? Cum sunteţi?

Dacă simt nevoia de a scrie, însă nu am inspiraţie, sunt cam enervant uneori. Hai să zicem că mă comport ca un soi de moş ţâfnos. Soţia, săraca, s-a obişnuit cu fiţele astea de geniu tulburat, însă chiar şi aşa reuşesc s-o mai scot din sărite uneori. Mă rog, din fericire se întâmplă destul de rar, altfel probabil ar deveni văduvă. Pe de altă parte, dacă scrisul nu se întâmplă, înseamnă că nu e momentul potrivit, nevoia nu este suficient de mare şi atunci mă liniştesc o vreme.

Este necesar (şi suficient) sau, dimpotrivă, este perfect nejustificabil ca în spatele scrisului unui bărbat să existe o femeie?

Nu prea văd legătura. Scrisul e singurătate. În spatele unui scriitor se găseşte o dorinţă, uneori sufocantă,  de a se exprima, iar scrisul este cel mai bun mod în care o poate face. E foarte bine când are alături o femeie care să îl sprijine, însă e preferabil să fie o femeie frumoasă mai curând la interior, care să îi ofere dragoste şi linişte respectivului autor. Dacă e să fie şi vreo frumuseţe răpitoare, cu atât mai bine, nu cred că se supără nimeni. Pe mine m-a ajutat foarte mult susţinerea soţiei mele. Fără ea poate că scrisul meu ar fi fost incomplet.

De ce aveţi nevoie când scrieţi? Când sunt întrunite condiţiile?

Am nevoie de linişte, de o stare sufletească bună, de echilibru. De armonie interioară, într-un cuvânt. Nu pot scrie atunci când am o stare proastă. De obicei scriu noaptea, pe tabletă, când dorm ai mei. Stau în pat, lângă ei, şi scriu. Apropierea lor îmi conferă liniştea de care vorbeam mai devreme. Vedeţi –  există şi anumite avantaje când locuieşti într-o garsonieră.

Haideţi să vorbim şi despre eşec. În materie de scris, de literatură, vi se pare că aţi ratat ceva? Există posibilitatea ca traversând experienţa eşecului, să înţelegi mai bine anumite lucruri?

Sunt multe idei, gânduri, pe care simt că le pierd. Vin, nu scriu despre ele şi uneori dispar. Pe de altă parte, e imposibil să pui în scris toate ideile bune sau să le dai o formă perfectă. Teoretic, forma scrisă e cea mai bună la momentul respectiv, însă din când în când mă mai roade ideea asta că pierd ceva. Îmi amintesc că la început, când tot băteam pe la uşi şi nu mă băga nimeni în seamă, am avut unele momente în care simţeam gustul amar al eşecului. Nu am renunţat pentru că am avut o încredere foarte mare în forţele mele. Eu aş fi scris oricum, fie că mi-ar fi publicat cineva romanele, fie că nu. Oamenii nu prea preţuiesc ceva decât atunci când ajung să îl piardă, prin urmare un eşec îi poate ajuta să devină conştienţi de valoarea unui lucru. Experienţele frumoase sunt oarecum de suprafaţă, le acceptăm, ne bucurăm de ele, însă cele negative sapă de obicei mai adânc, au un impact mai puternic şi de multe ori alegem să ne concentrăm pe acele experienţe, oferindu-le astfel forţă asupra noastră. Ţinem mai curând minte palma pe care am încasat-o de la un golan, decât mângâierea mamei pe obraz. Dacă ne-am concentra pe mângâiere, ne-am găsi liniştea. Aşa e şi în literatură. Mai demult voiam totul cât mai repede şi am avut destule deziluzii. În timp, am învăţat să am ceva mai multă răbdare. Mă rog, uneori.

„Îmi place foarte mult proză scurtă, deşi e mult mai greu de scris decât romanul.” Vă menţineţi afirmaţia? De ce?

Uneori, când scriu un roman, mi se întâmplă să intru prea adânc în lumea lui şi atunci nu mai am o imagine de ansamblu. În acele momente simt nevoia să mă retrag cumva, nu de tot, evident, doar să mă detaşez un pic. Scriu o povestire sau încep alt roman. Ori pur şi simplu fac o pauză şi nu mai scriu deloc. Practic, povestirile sunt spaţiile dintre romanele mele. Nu mă consider un scriitor de proză scurtă bun, însă îmi face plăcere să scriu povestiri. Proza scurtă nu mi se mai pare mai greu de scris decât romanul, pur şi simplu sunt chestiuni diferite, care necesită abordări diferite. Treaba haioasă e că atât „Neverland”, cât şi „Diavoli fragili”, au pornit de la proze scurte. În ambele cazuri am simţit că e mai mult de spus, că povestea doreşte să crească. Atunci am lăsat povestea să crească. Adevărul este că în general am nevoie de o libertate creativă pe care doar romanul mi-o oferă. Romanul e dragostea mea.

Povestea doreşte să crească? Detaliaţi puţin. Controlaţi tot atunci când scrieţi? Există o claritate în imaginaţia dumneavoastră  care vă lasă să vedeţi ce aveţi de făcut de la început până la capăt sau romanul are o oarecare independenţă?

Nici vorbă să îmi controlez scrisul. Dimpotrivă, dacă simt că o iau într-o direcţie nouă, mă las dus în acea direcţie. Aceasta este adevărata creativitate – să îţi urmezi vocea interioară fără să îţi fie teamă. Controlul este teamă de a nu greşi, însă dacă nu faci şi greşeli nu ai cum să realizezi lucruri extraordinare. Eu nu scriu romane controlate, nu ţin să respect regulile, vreau mai mult, am nevoie de mai mult. Scriu despre oameni, nu despre păpuşi Barbie, iar oamenii au voinţă proprie şi trebuie lăsaţi să şi-o manifeste. Uitaţi, e ca în viaţă – nu poţi controla totul, nici nu trebuie. Uneori ţi se întâmplă lucruri, descoperi ceva nou, neobişnuit şi atunci e minunat. Când încep un roman nou am o imagine de ansamblu de la început, însă graniţele sunt foarte vagi şi pot fi încălcate, ba chiar îmi doresc să fie încălcate. Eu nu am ştiut de la început finalul la niciunul dintre romanele mele. Nu am ştiut multe lucruri, însă le-am descoperit pe parcurs. Scrisul e singurul loc în care sunt cu adevărat liber.

Şi dacă tot ne aflăm în acest punct, v-aş întreba care sunt acele resorturi care vă leagă de personajele dumneavoastră. În ce relaţie vă aflaţi cu ele? Sunt aruncate către lume, sunt independente, le conduceţi destinele, se autocreează? Cât de apropiat sunteţi de ele? Când terminaţi cartea, vă părăsesc?

Orice personaj se naşte ca o idee. Pas cu pas pun carne pe acea idee, îi ofer un trecut şi astfel personajul capăta o motivaţie. De-a lungul paginilor îşi dezvoltă o personalitate proprie şi la un moment dat începe să se mişte de unul singur. Nu mai este un personaj bidimensional, ci o persoană în carne şi oase. Unele caractere pot fi create în câteva rânduri sau câteva pagini, altele au nevoie de întreaga carte. Am să vă dau un exemplu. Zilele trecute am scris o povestire. La un moment dat, când ajunsesem pe la mijloc, am văzut un final. Am fost foarte sigur că acela va rămâne, însă spre sfârşit mi-am dat seama că personajul principal nu avea cum să acţioneze în acel fel. Pur şi simplu ar fi fost greşit. Aşa că am lăsat finalul să vină în mod natural în raport cu felul de a fi al personajului. La fel, la „Neverland” nu am ştiut cum se va sfârşi. Am aflat în timpul scenei finale. M-am tot gândit înainte cum se va termina. Era clar că cineva trebuia să moară. Dar cine? Apoi am început pur şi simplu să scriu scena şi acţiunea s-a dus singură într-o anume direcţie. Am sentimente, ca să zic aşa, pentru mai toate personajele mele. Faţă de unele simt afecţiune, faţă de altele dezgust, unele îmi sunt simpatice, altele îmi inspiră teamă. E normal, s-au născut din mine. Am, de exemplu, o afinitate deosebită faţă de Moroiu, personajul antagonic din „Neverland”. El are toate motivele să devină o brută, să facă rău celorlalţi. Cu toate acestea încearcă să meargă pe o altă cale. Nu îi e uşor, dar o face. E un personaj foarte puternic, care ar merita o carte doar pentru el. Poate că într-o zi o va avea. Mă rog, sunt şi unele personaje faţă de care sunt indiferent, însă acelea sunt puţine. Nu pot pur şi simplu să închei relaţia cu personajele în momentul în care se termină cartea şi ies în lume. Ele rămân acolo, în mine, şi în acelaşi timp se învârt prin vieţile altora.

Pentru cel mai nou roman al dumneavoastră „Diavoli fragili” de ce aţi ales această sintagmă ca titlu?

Pot fi mai multe interpretări. Cea mai la îndemână ar fi referinţa la natura duală a oamenilor, balansul fragil dintre lumină şi întuneric, dintre raţiune şi nebunie. Unii scriitori se cufundă în întunericul din ei, în iadul propriu, şi mai apoi povestesc ce au văzut acolo. Se întorc din iad şi îşi revelează experienţele. În faţa lumii sunt însă vulnerabili, nu au un scut care să îi protejeze de reacţiile celorlalţi la poveştile lor. Într-un fel, ei sunt diavolii fragili. E şi asta o cheie de interpretare. La urma urmei e un roman despre lumea scriitorilor. Acestea ar fi două posibile interpretări ale titlului. Fireşte, sunt mai multe, dar eu mă voi opri aici. Interpretarea este privilegiul cititorului.

Este „Diavoli fragili” tot ce aţi reuşit mai bine sau este doar un reper pentru drumul dumneavoastră de scriitor? Reprezintă un punct culminant sau doar un parcurs în calea către ceva?

„Diavoli fragili” este, probabil, cel mai bun roman al meu de până acum. Că va rămâne vârful meu sau nu, asta vom vedea în timp. Eu cred că nu. Simt că am forţa de a scrie nişte cărţi mai bune decât Diavolii, mult mai bune. Este un punct de referinţă, oricum, în drumul meu spre acel ceva de care vorbiţi. Ce este acel ceva? Asta e o întrebare bună, la care nu sunt sigur că doresc să aflu răspunsul. Aici e vorba de frumuseţea drumului, nu neapărat de ce se găseşte la capătul acelui drum.

Romanul „Neverland” a fost de curând tradus în limba germană şi va lua drumul către Târgul de carte de la Leipzig. Vă felicit sincer! Ce înseamnă asta pentru dumneavoastră?

Vă mulţumesc! Abia aştept să ajung la Leipzig. Am nişte emoţii de nedescris. E un vis împlinit şi sunt onorat şi  fericit, însă trebuie să vă mărturisesc că îmi doresc mai mult. Cu puţină şansă, cred că Neverland poate face o figură frumoasă în Germania. Să ajungă la cât mai mulţi cititori, să stârnească reacţii, să lase o urmă a trecerii sale. Asta ar fi ceva cu adevărat extraordinar.

Şi pentru că, iată, vorbim despre o traducere, deci, în fond, despre succes, v-aş întreba ce reprezintă la modul general succesul literar pentru dumneavoastră? Cum îl definiţi?

Depinde la ce scară te raportezi. De unde văd eu lucrurile, nu mi se pare că am vreun mare succes. Am câştigat două premii, am câţiva cititori extraordinari, iar asta e ceva care contează foarte mult pentru mine, însă în marea schemă eu nu însemn nimic încă. Să ajung să fiu citit de un număr foarte mare de oameni, să câştig un premiu internaţional important, să las ceva remarcabil în urmă – acesta ar fi cu adevărat un succes. Să nu mă înţelegeţi greşit – apreciez ce am primit, însă îmi doresc mai mult. Bine, pe de altă parte, succesul este uneori ceva care te face să te simţi bine o vreme şi apoi pleacă şi te lasă despuiat. Ca un soi de damă de companie. Abia atunci când lasă ceva bun în urmă e un succes adevărat.

„N-aş putea scrie comercial doar pentru a şti că se va vinde” – aţi afirmat de curând. Întrebarea mea este: ce nu o să fie niciodată scrisul dumneavoastră? Cum nu veţi scrie niciodată?

În general nu prea mă gândesc la ce nu voi face, ci la ce voi face. Încerc astfel să mă axez pe lucrurile care îmi plac. Nu aş putea să  abordez un anume subiect sau să scriu într-un anume fel doar pentru a face pe plac cuiva. Până acum am rămas fidel drumului meu şi am de gând să o fac şi în continuare. Ţin foarte mult la autenticitate şi respect autorii care nu pun prea mare preţ pe confortul cititorilor. Aceştia sunt adevăraţii artişti, cei care creează pornind de la interior spre exterior, nu invers. Paradoxal, sunt şi cei care oferă cel mai mult cititorilor, pentru că se oferă pe ei, într-un mod autentic, nu vreun soi de surogat care să corespundă cerinţelor publicului.

Acum, în aceste momente, la ce lucraţi, ce scrieţi? Ce urmează?

Un roman nou. Cu puţin noroc, va ieşi anul acesta. Sau nu. Nu mă grăbesc. E ceva diferit, experimentez o tehnică nouă. Îmi place foarte mult, mă provoacă. Am mai spus-o, eu nu pot sta într-un loc, simt nevoia să explorez. Am nevoie de stabilitate, dar am nevoie şi de schimbare. E o poveste în adevăratul sens al cuvântului şi îmi face mare plăcere să o scot la lumină. Mă rog, de fapt lucrez la două romane, însă pe unul dintre ele l-am lăsat deoparte. După ce am terminat Diavolii, am luat o pauză de la scris. Mă simţeam secătuit. După o vreme mi-am propus să scriu ceva mai lejer şi am început un roman nou, însă, încetul cu încetul, am alunecat iar spre o poveste cu multe ramificaţii. Apoi, la ceva timp de când îl începusem, am simţit că intrasem prea adânc în lumea lui şi, aşa cum am spus mai devreme, nu mai aveam acea imagine de ansamblu, prin urmare m-am retras. Aproape concomitent, o altă poveste mi-a încolţit în minte. Povestea a crescut şi acum începe să capete forma unui roman.