Nu cred că sunt multe filmele care arată, în registrul sugestiei de mare acuratețe, ceea ce nu se vede. Nu au cum să fie. Ar trebui ca, dacă ar fi multe, să fie năucitor de bune. Deci, nu sunt multe.
Acțiunea din ”Despre trup și suflet”, filmul extraordinar al regizoarei maghiare Ildiko Enyedi, se petrece, în cea mai mare parte, într-un abator la care sunt tranșate vitele. El, așa cum se vede în film, e un fel de manager sau, mă rog, director financiar– calculat, foarte atent, foarte bun ascultător și cititor al celorlalți, cu mîna stînga a corpului (cea dinspre inimă, nu-i așa?) paralizată. Ea, așa cum se vede în film, e lentă, aparent autistică, în multe feluri neadecvată în felul în care a fi adecvat presupune o asumare a unor coduri de conduită sociale, deci bizară pentru cei numiți ”oameni obișnuiți”; dar e, de asemenea, foarte atentă și duce cu sine, deopotrivă blestem și binecuvîntare, o memorie de elefant și, dimpreună cu aceasta, un trecut care o face să fie extrem de crispată. Ea, așa cum se vede în film, ajunge la abatorul în care îl întîlnește pe el într-un moment delicat – începutul unei anchete de poliție despre un neobișnuit incident intern. E o anchetă care provoacă și o serie de servicii psihologice pentru cei care sunt bănuiți că ar fi putut avea legătură cu acel incident.
El este Endre, ea este Maria.
Aceasta este CSVD – ce se vede. Sau, mă rog, o parte din ceea ce se vede.
Ceea ce vedem din ceea ce nu se vede (CNSVD) e, între altele, și ca urmare a ședințelor de anchetă psihologică la care am făcut mai înainte referire, că și Endre și Maria visează. Mai mult: visează același vis. Cu o cerboiacă și un cerb – seriile de secvențe cu aceștia, venite imediat după ceea ce presa internațională care a ”citit” acest film a etichetat drept elemente ale unei ”drame urbane”, sunt impresionante – care se plimbă, tot mai aproape unul de celălalt, care ajung să se atingă, care se pierd unul pe celălalt, care aleargă, care beau apă, care găsesc mâncare, care respiră din nou unul lîngă altul. Și apoi, vedem, la final, tot din ceea ce nu se vede, că Endre și Maria ajung să nu mai viseze – sunt, atunci cînd se întâmplă aceasta, mai aproape unul de altul decît niciodată.
Cred – și această formulă e și o concluzie sumară și personală cu privire la acest film – că ”Despre trup și suflet” este o ilustrare de mare rafinament a ceea ce, în alt referențial desigur, Horia-Roman Patapievici spunea într-o mare carte a culturii române contemporane: partea nevăzută decide totul.
Ce se între-vede din ceea ce nu se vede este, în fond, iubirea. Dacă, în scris sau în ceea ce se vorbește în spațiul public de la noi, nu ar fi o așa mare inflație de superlative, aș adăuga și cu cîteva ceva în acest sens cu privire la On body and soul. Unul dintre cele mai bune filme europene ale lui 2017, recunoscut ca atare și multipremiat (între altele, Ursul de Aur berlinez pentru cel mai bun film al festivalului).
(Cristian PĂTRĂȘCONIU)
