Revoluția Agotei

Acest exercițiu de memorie care mi-a fost propus îmi confirmă că din trecutul mai îndepărtat al vieții noastre ne amintim mai degrabă de niște stări, emoții, mai puțin fapte. Evenimentele „obiective” s-au amestecat în mintea mea și nu respectă nicio cronologie – le-am aranjat acum într-o oarecare logică. În schimb, sentimentele pe care le-am trăit atunci și pe care le leg de anumite detalii sau momente, sunt vii, iar amintirea lor mă teleportează în acele timpuri pe care le invoc.

Împlinisem 14 ani în anul 1989, eram elevă în clasa a noua, într-un liceu central, elitist, unul din cele mai bine cotate din Cluj, în care acomodarea a fost foarte dificilă pentru toți cei care am ajuns acolo din alte școli generale, de cartier, sau din alte orașe. Trăiam cu tatăl meu în cartierul Gheorgheni și era perioada când realizam că în ciuda tuturor ciondănelilor de până atunci, o iubesc pe sora mea și am mare nevoie de ea. Tocmai când ea plecase de acasă, în octombrie 1989. Era studentă în anul I, la Timișoara. Nu intrase la Politehnică la Cluj pentru că a început pregătirea prea târziu. Voia să dea la arhitectură, dar profesoara ei de desen i-a spus la un monent dat că ar avea șansă să intre cam în 3 ani și atunci a renunțat și s-a pregătit să dea la Construcții, unde admiterea era ceva mai ușoară. Dar cum nici acolo nu a intrat, singura ei șansă de a nu pierde un an era să dea admitere toamna la Politehnica din Timișoara, la „seral”, unde mai rămăseseră locuri și să lucreze în paralel, în speranța că după un an să fie transferată, la cerere – și probabil ceva pile – la Politehnica din Cluj. Nu ar fi fost ceva ieșit din comun, totul era planificat de tata. Cam ca în filmul Bacalaureat, presupun…

A fost un an întunecat pentru toți. Eu – o adoloescentă de cea mai dificilă speță, mereu în conflict cu tata. El, chiar și la șase ani după moartea mamei, încă speriat de ideea că este singur răspunzător de creșterea și educarea a două fete, încerca crispat să „protejeze” fata minoră – adică pe mine, care eram absolut de necontrolat. Ei, în această mizerie plină de singurătate, în care cu toții așteptam o salvare, o scăpare, o gură de aer – ne-a prins revoluția!

Nu pot să spun că a fost neașteptat. Habar nu am de unde îmi venea optimismul cu care eram sigură că Ceaușescu va muri (doar era bătrân, nu?), că trebuie doar să rezistăm până atunci. Iar cum copiilor timpul li se pare veșnic, și eu simțeam că am tot timpul din lume, schimbarea se va produce și atunci vom trăi liberi și fericiți.

Ce mă deranja pe mine, ca adolescentă, în „regimul” în care trăiam? În primul rând secretomania. Zvonurile despre securiști care urmăresc, care scriu rapoarte despre adulți, drept pentru care trebuia să avem mare grijă ce spunem și cui, mă speriau. Se spunea că la școală unii profesori erau „turnători”. Îi uram pe cei și îi respectam pe cei care criticau și arătau vădit că nu le pasă. Apoi era interdicția călătoriei în străinătate. Și golul din magazine. Era chinul bunicului de a procura hrană stând la coadă de dimineața devreme. Mă enerva din start faptul că tot ce ținea de comunitate, de viață publică, era secret. Eu voiam doar să mă exprim, dar tot timpul trebuia să am grijă să nu spun ceva ce ține de lumea aceea a secretului. Deși toți știau, toți vorbeau despre regim, doar în șoaptă. Totul părea foarte complicat, nu ținea nici de performanța, nici de bunătatea oamenilor. Lumea nu se împărțea simplu între cei buni, adică oamenii contra regimului și cei răi (care în concepția mea erau tot contra, dar pe față îl deserveau). Aveam, de exemplu, niște profesori execrabili, despre care se spunea că erau victimele regimului. Pe de altă parte aveam și pedagogi extraordinari – care erau securiști. Școala pur și simplu nu putea să transmită un sistem de referințe valoric unitar, de care un copil ar avea nevoie.

În seara din 16 decembrie deodată tata îmi spunea: „Mergem la gară să o așteptăm pe Enikő” (sora mea). Mă îmbrăcam mirată: o așteptam abia cu câteva zile mai târziu, înainte de Crăciun. Nu înțelegeam de ce vine mai devreme acasă. Răspunsul era la fel de sec: „S-au răzvrătit Timișorenii, ea vine cu ultimul tren, orașul va fi închis. Sperăm că a reușit să urce în tren.” Cum închis? Cum pot să închidă un oraș? Păi fugi prin câmp, dacă vrei, nu? Nu înțelegeam… Iar dacă Timișorenii s-au răzvrătit, atunci sora mea ce face, de ce vine acasă? Trebuie să stea să lupte! Apoi, resemnată, îmi spuneam: sigur ar fi rămas, doar că tata a chemat-o acasă…. Cam astea erau gândurile mele atunci, în prima zi de revoluție. Abia a doua zi am început să aud de Tőkés și de mulțimea adunată în jurul și în apărarea lui.

Următoarea scenă a amintirilor mele este legată de vecini. Eram acasă, ne pregăteam să luăm masa, când cineva din blocul nostru a strigat de pe un balcon: Ceaușescu a fost huiduit! Dechideți televizoarele! Și toți au ieșit bucuroși în balcoane și în ferestre. Și iar nu înțelegeam ceva: dacă toți oamenii se bucură, dacă toți sunt de partea noastră, cine erau cei care îi țineau pe Ceaușești acolo, în fruntea țării? Totuși, și aceia sunt niște oameni, nu? De unde veneau ei? Oare cum îi recunoaștem de acum încolo? De unde vom ști că nu erau de „partea noastă”? Și oare câți sunt?

Trecuseră câteva zile și recunosc, nu țin minte dacă mergeam la școală sau nu, ce făceam în acele zile. Cred că ne uitam nonstop la televizor. Următoarea amintire se leagă de împușcăturile din centrul Clujului. Noi stăteam la marginea orașului, departe de centru, dar dacă mă poziționam la fereastra din bucătărie, auzeam împușcăturile. Voiam să fiu acolo, să văd ce se întâmplă, să fiu părtașa unei fericiri colective. Dar tata nu mă lăsa să ies din casă. Așa că stăteam la geam și încercam să prind fiecare zgomot de la 5 km depărtare și să-mi imaginez eroii care se ascund, dar înaintează – ca în scene de film. Nu știam unde, nu știam cine sunt cei care trag cu arme, dar nu puteau fi decât milițienii, că altcineva de unde să aibă arme, nu?

A doua sau a treia zi, mergând spre cimitir, în Piața Cipariu ne-a oprit mașina un soldat, cu pușca în mână. Tata trebuia să coboare din mașină și să deschidă portbagajul (căutau arme). Când s-a întors la volan a spus doar atât, zâmbind: ”A fost pentru prima dată când cineva a întors o armă spre mine.” Și toți zâmbeam… era deja după momentul ”Armata e cu noi!”. Aveam încredere deplină…

Deja din ziua Crăciunului au început să vină ajutoarele din străinătate. Primeam prin biserică, prin vecini, de la locul de muncă al cunoscuților, cred că și prin școală, alimente, dulciuri, cărți, pături. Da, pături, deși țin minte că administratorul a dat temperatura cazanului la maxim, muream de cald în bloc, după atâția ani de frig… Dar el așa și-a manifestat bucuria și solidaritatea și noi toți l-am înțeles. Era cald ca în Vest!

În ianuarie a început o perioadă plină de entuziasm, de proteste – eu nu mai mergeam acasă de la școală, că nu mai aveam cum să mă întorc – mergeam direct la proteste. Protestau ba studenții, ba maghiarii, mereu era un grup cu care mă identificam. Totul era nou și frumos și liber și oamenii se împrieteneau ușor. Toți eram o familie, parcă. Noi, elevii, le duceam studenților ceai cald, le serveam pe loc, să stea ei frumos pe scările Universității și să protesteze pentru niște drepturi de care știam că noi ne vom bucura mai târziu. Și mă uitam în sus la scările interioare ale Universității Babeș-Bolyai și simțeam că viața mea, în sfârșit, a început. Zâmbeam și mai dădeam un ceai.

Era o perioadă în care citeam multă-multă presă. Țin minte că citeam tot (!) ce apărea în limba maghiară și foarte mult din ziarele românești. Le cumpăram din banii mei și le devoram. Efervescența vremurilor era debordantă, setea de cunoaștere era uriașă, care a durat apoi mulți ani. Țin minte când am intrat în librăria Humanitas de pe strada Brătianu/Király utca, parcă intram într-un templu. Îmi venea să cumpăr tot ce era acolo. Eram convinsă că numai de acolo voi afla cum funcționează o lume normală…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *