Che la Paris: o istorie revoluţionară

Omagiul închinat de primarul socialist al Parisului, Anne Hidalgo, lui Che Guevara, este un gest cât se poate de natural în mândra lume nouă în care ne plasează, cuminţi, stânga radicală, prin intermediul instrumentelor sale pedagogice. Pentru Anne Hidalgo, ca şi pentru atâţia alţii dintre cei care alcătuiesc elita politică şi mediatică contemporană, evocarea lui Che, ca şi evocarea comunismului, stau sub semnul, solar, al romantismului revoluţionar. Che este imaginea în care se întruchipează această speranţă de mai bine.

Supravieţuirea paroxistică a mitului lui Che în mediile occidentale este firească, de vreme ce ataşamentul faţă de revoluţia comunistă nu a fost niciodată abandonat. Che este cu atât mai important pentru că el permite recuperarea nucleului de umanism fără de care stânga radicală nu se poate imagina pe sine, intelectual. Che este mai mult decât un pop-icon. El este un semizeu aşezat în altarul unei religii politice care durează, peste decenii.

Cultul lui Che, ilustrat de expoziţia pariziană, este posibil doar în contextul acestei extraordinare asimetrii de tratament. Comunismul este, după aproape trei decenii de la decesul URSS, beneficiarul a ceea ce Revel numea “ clauza totalitarismului celui mai favorizat”. Crimele sunt excese de moment, barbaria este un preţ de plătit în vederea emancipării umanităţii. Această asimetrie este forma contemporană a orbirii intelectuale ce îi îndemna pe mandarinii francezi să elogieze teroarea comunistă sub Stalin.

Anne Hidalgo, ca orice politician progresist care se respectă, nu poate abdica de la imperativul invocării utopiei. Che este pretextul ideal ce permite revenirea fantasmei bântuindu-i pe cei ce visează la eliberarea omenirii din cătuşele capitalismului şi ale dominaţiei americane. Chipul de visător al lui Che nu este cel al unui asasin cu sânge rece, nu este cel al unui gânditor totalitar, ci este cel al unui luptător pentru libertate. Astfel ambalat mediatic, spre a recurge la jargonul unei agenţii de publicitate, Che este un avatar de secol XX al lui Garibaldi.

Omagierea lui Che la Paris este o altă secvenţă din istoria intelectuală a “ noii stângi”. Pentru această direcţie ideologică, Che este esenţial, el probând existenţa potenţialului revoluţionar epuizat la nivelul muncitorimii. Che este icoana tiers- mondismului ce a cauţionat admiraţia pentru Mao, Pol Pot şi Castro. Cordialitatea întrevederii dintre Federica Mogherini şi fratele lui Fidel, Raul Castro, este semnul acestei nostalgii istorice pentru aventura comunistă. Stângismul de astăzi, cu pasiunea sa pentru “cauzele celebre”, are ca părinte ideologic comunismul. Invocarea lui Che este cât se poate de legitimă.

Cum poţi deveni “fascist” în acest univers modelat de pulsiuni revoluţionare guevariste? Doar prin simplul gest, critic, al cultivării memoriei istorice. Receptarea rezervată “ Cărţii negre a comunismului” era lămuritoare pentru maniera în care noul fanatism duce mai departe vechiul fanatism comunist.” Fasciştii” gaullişti sau aronieni erau, acum câteva decenii, la fel de periculoşi pentru cauza progresului.

Cultul lui Che, în toată obscenitatea sa intelectuală, îmbracă fidelitatea faţă de utopia comunistă. Ceea ce contează, în această operaţiune publicitară, este conservarea instinctului revoluţionar. A fi revoluţionar înseamnă a-ţi combate inamicii, în numele omenirii. Sacrificiile, teroarea, totalitarismul sunt etape pe acest drum dialectic. Lecţia lui Che este însuşită de discipolii săi de azi. Che la Paris este o mobilizatoare istorie revoluţionară.

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    Extraordinar text! L-am citit cu sufletul la gură, dorindu-mi să nu se termine prea repede. Finalul cu” obscenitatea intelectuală ” a fost într-adevar cheia de boltă a unei minunate lecții de istorie contemporană. Intre dreapta antiamericană franceză, xenofobă și, probabil antiregalista, si noul centru macronist prochinez, stânga și-a găsit culoarul, atât de magistral descris de dumneavoastră, in legenda doctorului argentinian, impresionat de tânăr de viața grea a minerilor chilieni, cu atât mai mult cu cât, copil fiind, vorbea fluent franceza, gratie iubirii materne, iubire pierduta la o vârstă mult prea fragedă. Cu mulțumiri pentru subiect, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *