Acasã

Pentru mine fericirea se leagã strâns de sentimentul apartenenţei şi, de aceea, nu m-am putut despãrţi niciodatã de România, de ţara mea Cenuşãreasã. Înainte de 1989, când cãlãtoriile îmi erau interzise, îmi închipuiam cã dacã aş fi liberã, aş avea şansa sã mã simt în largul meu pretutindeni în lume. Dar experienţa, venitã la o vârstã târzie, mi-a dovedit cã sufletul meu are rãdãcini adânci şi cã, dupã o vreme de şedere în strãinãtate, oricât de captivante ar fi locurile în care m-aş afla, mã trage tare dorul sã mã întorc acasã.
La începutul anului 1993, am plecat în S.U.A. cu o bursã de cercetare Fulbright şi timp de zece luni am locuit la Corvallis, un orãşel universitar de pe coasta Pacificului. Am stat împreunã cu soţul meu într-un cãmin studenţesc, ale cãrui ferestre dãdeau pe ramurile unor copaci uriaşi, umbrind acoperişurile scunde ale cãsuţelor de lemn. La amiazã, pe când mã întorceam de la cursurile Departamentului din Moreland, simţeam cum se revarsã în aer mireasma oceanului. Strãbãteam aleile campusului, alãturi de tinerii grãbiţi, în vreme ce orologiul clopot al Universitãţii suna din orã în orã, sfinţind parcã timpul. Parfumul cedrilor îmi îmbãta nãrile, frumuseţea prelegerilor, rostite cu inteligenţa calmã a minţilor cutezãtoare de acolo, îmi rãscolea imaginaţia, ordinea şi curãţenia locurilor îmi înseninau cugetul. Pãrea cã într-un asemenea spaţiu, în care domnea civilizaţia zâmbetului, era de neînchipuit sã nu te îmbunezi şi chiar sã nu duci lipsã de nimic.
Totuşi, dupã vreo trei sau patru sãptãmâni, în liniştea albã a pauzelor dintre seminarii, mi-am dorit brusc sã aud larma şi forfotirea studenţilor de pe culoarele facultãţii noastre. Într-o zi, pe când îmi luam notiţe în timpul unui curs, mi-a apãrut aevea coroana teiului din faţa ferestrei mele de acasã. Dupã vreo cinci luni, când mai mulţi profesori de acolo m-au întrebat dacã n-aş vrea sã mã stabilesc în America, mi-am dat seama cã pentru mine adevãrata libertate nu era sã rãmân în acel loc binecuvântat ci sã mã întorc în România.
Am revenit la matcã în noiembrie şi, dupã vreo câteva zile, era într-o sâmbãtã, m-am dus în piaţã dupã cumpãrãturi. Ploua, pe jos era noroi, venea un fum cu iz de mititei şi, lângã o tarabã cu ceapã şi mãrar, cânta cu chef un durduliu. M-a apucat atunci o fericire nebunã cã eram unde eram.
***
În anii comunismului, am trãit senzaţia strãinãtãţii în propria ţarã, iar atunci, asemeni lui Robinson, în miezul României naufragiate, m-am refugiat lãuntric, împreunã cu familia, şi cu câţiva apropiaţi pe o insulã de spiritualitate. Unul dintre cei care ne-a însoţit acolo o vreme şi care, în toiul vicisitudinilor, ne-a arãtat cã în fond orice loc, oricât de ostil, poate deveni raiul pe pãmânt, a fost Nicolae Steinhardt. El venea adesea în casa pãrinţilor mei, fiind unul din cei mai apropiaţi prieteni ai tatãlui meu. Se ştiau din închisoare.
Omul iradia de vioiciune, avea o prospeţime copilãreascã în reacţii, gata sã batã din palme cu încântare la auzul unei idei originale, în faţa unei ceşti de ceai cu arome, la vederea unui cozonac. Acest bãtrânel zvelt, cu pasul iute şi cu ochii mãriţi de uimire, trãia cu frenezie fiecare clipã. Existenţa lui pãrea un continuu semn de exclamare în faţa miracolului cotidian. Deşi lãsa impresia unei firi expansive, el nu se deschidea decât arareori, asemenea iniţiaţilor, care îşi aleg cu severitate anume discipoli spre a se mãrturisi. Sub verva lui strãlucitoare sãlãşluia un iceberg de tainã. Se ferea sã vorbeascã, dar exaltarea cu care participa la discuţiile celorlalţi era atât de intensã, încât, deşi nu scotea nici un cuvânt, îmi pãrea cã nu tãcuse nici un moment. Avea harul de a înconjura destãinuirile ori descoperirile semenilor lui cu un nimb de solicitudine care îi fãcea pe aceştia sã se simtã pe neaşteptate proiectaţi în centrul universului şi sã creadã, pentru un rãstimp, cã de judecata lor atârnã soarta întregii omeniri. Era, în fond, o strategie prin care el ţinea sã ne atragã atenţia asupra îndatoririi noastre de a spori, cum spunea Blaga, corola de minuni a lumii.
La câţiva ani dupã moartea tatãlui meu, s-a retras din insula prietenilor sãi în sihãstria mânãstirii Rohia, optând pentru o viaţã monahalã. Era prin ianuarie 1989, când l-am întâlnit pentru ultima oarã pe stradã, în vecinãtatea Universitãţii. M-a înfiorat lumina obrazului sãu, accentuatã de o barbã albã imaculatã, contrastând violent cu cenuşiul amiezii noroase. Se sprijinea firav în baston, vorbirea îi era întretãiatã, dar o blândeţe fãrã margini îi aurea slãbiciunea.
Deschizând Jurnalul fericirii, dupã doi ani de la acea revedere, am descins în imperiul de tainã al fiinţei lui inaccesibile şi m-a cuprins o tristeţe asemãnãtoare celei pe care pelerinii ajunşi la Emaus vor fi simţit-o dupã dispariţia Învãţãtorului: oare nu ardea inima noastrã când ne vorbea pe cale? Totuşi lectura cãrţii mi-a alinat treptat acea durere, fiindcã descopeream în paginile scrise un îndreptar al sufletului care îi poate învãţa pe alţii cum sã îşi facã din cea mai cruntã suferinţã un aliat şi din vremelnica mizerie – o trambulinã spre etern.
Asemenea lui Dante, în Divina Comedie, Steinhardt a strãbãtut tot iadul închisorii, cu armele culturii şi credinţei care l-au ajutat sã-şi taie drum prin bezna deznãdejdei, ca sã iasã la luminã. Lumea întâlnitã de el în temniţele comuniste, ca şi cea aflatã de Dante în Infern, aparţinea unei elite. De aici încolo însã vãd nişte diferenţe esenţiale. Floarea intelectualitãţii româneşti fusese sortitã exterminãrii de cãtre dictatura comunistã. Se urmãrea stârpirea inteligenţei libere şi a elanului lucid creator. Cultura şi religia fuseserã puse la zid tocmai pentru cã ele dădeau minţii forţa de a se descătuşa de sub tirania totalitarismului. Păcatul celor condamnaţi era că nu putuseră fi reduşi la condiţia de turmă, că erau exemplari şi în principiu incoruptibili. În infernul dantesc, marii osândiţi, fie ei personaje fictive ori reale, erau prizonierii lumescului în toate ipostazele, şi de aceea sufletele lor nu se puteau elibera din închisoarea râvnirilor trupeşti. Părăsind locul celor fără de speranţă, Dante a luat cu el vinovãţia şi durerea omenirii prizoniere, pe când eroul Jurnalului a izbutit sã iasã din temniţă întărit, curăţit şi botezat. Avusese “fericirea” sã întâlneascã acolo modele de spiritualitate care îi arãtaserã cum poţi rãmâne în largul tãu chiar în detenţie.
***
Printre volumele luate în România sufletului meu, se aflau şi cãrţile lui Constantin Noica, pe care le parcursesem cu fervoare. Dupã lectura Devenirii întru fiinţã, care mi-a dezvãluit cum se poate preschimba captivitatea în condiţie a libertãţii interioare, am ţinut cu tot dinadinsul sã-l cunosc pe autor. Am cutezat sã-i scriu la Pãltiniş, iar el m-a invitat sã vin, spunându-mi cã mã aşteaptã oricând în acel loc. Aşa cã am luat-o şi eu pe drumul dintre brazi care ducea la casa cu bârne înnegrite. Era prin luna august 1986.
Am suit o scarã de lemn, am vãzut deasupra ei tavanul pictat cu bizoni roşii (aluzie la picturile rupestre din peştera singurãtãţii), am auzit dinãuntrul camerei închise o voce cu falduri de mãtase, în înserare. Avea musafiri. Am ciocãnit cu mâna tremurândã şi uşa s-a deschis de-ndatã. În pragul modestei încãperi, a apãrut un domn necunoscut, într-o hainã de catifea verde închis, cu o beretã neagrã pe cap. N-am putut sã-i spun decât: ‘am venit’. Îmi aduc aminte zâmbetul surprins al gazdei care ne-a întins mâna mie şi soţului meu, replicând: de venit vãd cã aţi venit, dar cine sunteţi?’ Ce însemnãtate mai avea cine eram noi în prezenţa celui la care visasem de atâta timp s-ajungem?
Omul îşi întrecea opera. Era în el un aliaj fascinant de exigenţã şi generozitate, de elan şi sfialã, de modestie şi falã împãrãteascã. Ne-a invitat ‘sã ne dãm sufletul’ într-o probã de excelenţã. Urma sã vorbim fiecare, cum ne pricepeam mai bine, despre preocupãrile noastre, aşa încât sã ne meritãm cumva intrarea în patria ideilor eterne. Mai erau de faţã un doctor cu soţia şi un student la teologie. Noica îşi luase un caiet, pe care urma sã-şi noteze observaţiile şi eventualele obiecţii, pentru discuţia de la sfârşit.
N-am dat niciodatã un examen atât de greu şi totodatã atât de fascinant. Alesesem sã discut piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar. Toatã dimineaţa mã pregãtisem febril, cu sentimentul cã dacã nu voi trece proba, voi fi sortitã neantului. Dar seara, pe când îmi expuneam cu încordare analiza, în faţa Judecãtorului, am vãzut cum mâna, pregãtitã sã scrie, închide caietul, cum chipul palid, încruntat de atenţie, se destinde, cuprinzându-mã într-un zâmbet de neuitat. Examenul marca în adânc împrietenirea lui cu noi şi culmina într-o epifanie a recunoaşterii de tainã.
În ziua urmãtoare, pe când ne arãta cotloanele precarei sale locuinţe, cu gesturi de mare senior, am simţit cum la mişcarea solemnã a braţului ridicat în aer, spaţiul mizer se transforma într-un palat. De altfel odãiţa, în care ne-a gãzduit pentru o noapte, devenise fosforescentã, iar ferãstruica deschisã spre pãdure avea ceva din privirea lui neliniştit-visãtoare. Cugetarea lui Nicolae Steinhardt, prilejuitã de excentricitãţile lui Don Quijote, se potrivea acelui loc privilegiat: el afirmase în Jurnalul fericirii cã stã în putinţa noastrã sã facem un castel ori o tavernã din viaţa care ni s-a dat.
Mi-a rãmas pe totdeauna în suflet dupã-amiaza când, intrând în camera lui Noica, l-am vãzut aşezat pe-o margine de pat, adus din umeri. Ţinea o tavã pe genunchi şi cu o lingurã de cositor mânca agale dintr-un mic borcan cu miere. Pãrea însingurat, fragil şi totuşi invincibil. Ca niciodatã, glasul lui era şovãitor, fãcea pauze lungi între cuvinte, pe când privea cu gândul dus la asfinţitul soarelui din geam.
Dupã trei zile, ne-a condus pe cãrãruia dintre brazi şi, luându-şi rãmas bun de la noi, a rostit cu întristare: ‘acum vã trimit înapoi în exil’. Întâlnirea cu Noica, el însuşi un retras din lume, care-şi fãcuse un cãmin din sihãstrie, fusese pentru noi oaza întoarcerii acasã. Trãiserãm pe viu minunãţia “închiderii ce se deschide”. De atunci încolo aveam sã pribegim din nou prin biata noastrã ţarã, dar pentru cã bãuserãm din apa vie a unei minţi strãlucitoare, aveam puterea sã-nfruntãm deşertul.
***
La începutul anilor 90, am pãrãsit regimul insular al existenţei, descoperind în stradã puterea fericirii. Atunci pe caldarâmul sfinţit de sângele celor ucişi la Revoluţie, ne-am alãturat unii altora, în numãr tot mai mare, sperând cã împreunã vom reuşi sã ne salvãm primejduita Românie. Searã de searã mã duceam cu soţul meu în Piaţa Universitãţii, în care ne simţeam acasã. Oameni necunoscuţi ne deveniserã familie, aveam acelaşi dor de libertate şi ne înspãimântau la fel de mult capcanele puse la cale de “comuniştii cu faţã umanã”. În mod paradoxal, când eram în mulţime, neliniştea şi stãrile de rãu se atenuau şi dispãreau miraculos, iar când îngenuncheam cu toţii pe trotuare şi împreunã cu Pãrintele Galeriu rosteam în noapte “Tatãl nostru”, nu aş fi vrut sã fiu altundeva pe lume.
Atunci am avut revelaţia cã deznãdejdea se preschimbã-n fericire, numai când capeţi certitudinea cã nu eşti singur, cã aparţii unei comunitãţi a cãrei forţã te absoarbe, dându-ţi un nebunesc curaj. Au trecut 27 de ani de când vocile strãzii au izbutit sã scoatã ţara din derivã, iar glasurile care se-aud acum din nou, în altã Piaţã, îmi întãresc speranţa cã România noastrã nu se mai poate scufunda.

(din volumul tematic Cum sa fii fericit în România, Ed. Humanitas, 2017)

Un comentariu

  1. …în fond orice loc, oricât de ostil, poate deveni raiul pe pãmânt…Frumos, dureros de frumos cuvintele lui Steinhardt si foarte frumos modul cum ele au fost puse aici printre aceste randuri.. Randuri care AZI sunt hrana spirituala pentru noi cei care am ales departarile sa ne vindece de toate frustrarile traite inainte de 1989.
    Din nordul indepartat , de peste ocean,va citesc cu placere Monica Pillat.Si sper si eu , asa cum frumos scrieti:Romania noastra nu se mai poate scufunda!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *