Interviu CRISTIAN FULAȘ: „Nu scriu despre fericire, pe asta prefer să o trăiesc”

A scrie o carte era un „vis vechi” ați afirmat cândva, la debutul dumneavoastră literar. Cât de vechi era acest vis, domnule Cristian Fulaș? – Când ați simțit prima oară această chemare către scris? Și, mai ales, ați știut dintotdeauna că veți scrie? Mă gândesc că ați ținut mult timp manuscrisul în sertar – a fost oare un soi de mizantropie?- de ce ați amânat momentul?

„Vise vechi” avem toți. Că vrem, că nu vrem, suntem visători. Cred că am mai spus asta undeva, dar reiau, visez din nou: am vrut mult să fiu poet. Acolo va fi început planul de a scrie o carte, acolo se va fi și sfârșit, într-o bună măsură. Undeva între subtonurile textelor lui Trakl și Hölderlin și nou descoperita, pentru mine atunci, voce a deconstrucției. Prin anul 2000. Dar nu, să reluăm: nu am știut dintotdeauna că voi scrie, mi-am permis luxul de a-mi trăi viața (ca și acum, poate) în condițiile (și în conotațiile) lipsei acestei amenințări perpetue a scriiturii. Iar „chemarea”, așa cum îi spuneți dumneavoastră, am simțit-o târziu, când epuizasem (dacă lucrul ăsta e posibil) ceea ce în mintea mea se numește Biblioteca de bază. M-am eschivat întotdeauna în fața scrisului, mă rog, aproape întotdeauna, spunându-mi că biblioteca nu e completă și nu știam – nu știu, nu voi ști – tot ce e necesar pentru a face scriitură. Nu am amânat nimic, pur și simplu nu am scris, nu am lăsat planul să se desfășoare, am ales să împăturesc încă o dată harta și să mai aștept până când lucrurile îmi deveneau clare, măcar atât de clare încât să îmi permit să încerc. Manuscrisul? Manuscrisul e o hartă, hărțile nu se țin în sertar. Ele stau pe mese sau pereți sau agățate pur și simplu în gol, le privim, le evaluăm și atenuăm, le știm tot timpul. Manuscrisul meu nu a stat, pentru că el a fost șters de foarte multe ori și e mai degrabă un palimpsest. Au existat o serie de asemenea documente, mereu șterse și/sau pierdute pentru că nu se ridicau la înălțimea a ceea ce voiam de la o Carte. La un moment dat am cedat, mi-am pus singur piciorul în prag și am zis că ajunge și am publicat. Dar să nu anticipăm, încă nu știm dacă „a publica” e o realizare per se.

FULAS

„Eu creez text și păstrez ce îmi pare bine” – sunteți și specialist în teorie literară, un cititor exigent și în același timp un fin cunoscător al (des)compunerii și alcătuirii unui text. Nu pot să nu mă întreb în ce măsură, atunci când vă recitiți un manuscris, criticul din dumneavoastră intră într-un fel de dialog (analitic, probabil și problematizant – unde posibil că și compromisul joacă un rol -, dar până la urmă constructiv) cu scriitorul nonconformist care sunteți?

„Specialist în teorie literară”. Sună bine, dar e o definiție înșelătoare și am să spun și de ce. Cândva, prin 2003, Cornel Mihai Ionescu îmi spunea că suntem condamnați la un număr finit de lecturi, ne condamnă timpul pe care-l avem la dispoziție. Iar teoria literară e un loc vast, aproape infinit, în continuă schimbare, e un teritoriu paradoxal care se îmbogățește pe zi ce trece și care ne scapă printre degete mai ceva ca nisipul pe care-l ținem strâns în mâna cufundată în apa mării. Suntem specialiști, poate, în puținul pe care-l știm – dar și de lucrul ăsta mă îndoiesc uneori. Iar eu, pus în fața documentului care a ajuns în starea de manuscris, mă simt de fiecare dată distrus. Mă simt mic și insignifiant în mod normal, dar pus în fața acelui hidos document pe care alegem să-l desemnăm cu numele pe care nu-l mai repet aici sunt lipsit de orice speranță. Mie mi-e frică de documentele astea finite, de momentul când trebuie (uite un cuvânt foarte urât) să spun dacă lucrul scris de mine e bun sau rău. Nu am cultul propriei personalități, îmi lipsesc exhibiționismul, histrionismul și narcisismul caracteristice artistului, dar am o capacitate aproape infinită de a nu fi de acord cu mine însumi. Și dialogul, bine zis, care apare e măsura întreagă a acestei uri, nu am alt cuvânt. Când trebuie să îmi citesc un text pentru ultima dată, urăsc și aerul pe care-l respir, urăsc până și imaginea lui, până și felul cum el e așezat pe ecranul calculatorului, urăsc tot. Mă așez în postura Celuilalt, mă sabotez în orice fel posibil, îmi pun toate întrebările imposibile pe care mi le-ar pune cineva și mai inventez seturi în plus. Și credeți că ajung la un compromis? Nu, nu reușesc niciodată. Ajung la momentul când trebuie să mă opresc, când orice rațiune imaginabilă spune Gata, oprește-te, e destul. Nu, nu e un compromis, mă declar înfrânt, cred că asta e expresia.

Orientându-mă după preferințele lecturilor, se pare că ne situăm într-un registru în care îi regăsim și pe Joyce și pe Derrida. Câteva dintre temele regăsite în „Fâșii de rușine” și „După plâns” (și mă refer aici la singurătate, angoasă, confuzie, dependență, un fel brutalitate nu lipsită, firește, de conotații estetice) par să trimită și către o tentă existențialistă într-o manieră camusiană. De ce o predilecție pentru astfel de teme?

Și/și. Știți, e o poziție imposibilă, e ca aerul. Nu e nimic palpabil în acest și/și, deși el e cât se poate de real. Mai puțin reală e afirmația că veți găsi un Derrida preluat sau un Joyce preluat, nu, asta nu aș face niciodată, nu aș putea să. Încerc mereu să le duc afirmațiile mai departe (în măsura în care lucrurile scrise de ei au fost vreodată afirmații), dar absolut niciodată nu preiau, nici măcar la nivel intertextual, ceva din operele lor. Pentru că eu mă bucur de un mare beneficiu, unul pe care îl povestesc rar și pe care îl voi detalia aici. Toți maeștrii mei (dar să luăm cu măsură acest cuvânt) nu mai sunt. Sau, dacă mai sunt, maeștrii mei sunt doar cărți. Eu sunt întotdeauna în fața operelor lor finite, închise, nicidecum deschise – pentru că ar fi imposibil. Și îmi permit să mă joc, să scriu ca-și-cum totul ar fi încă și deja în joc, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în realitate.  E acel joc lacanian al lui encore, încă puțin sau deloc studiat la noi.

De ce predilecția pentru temele enumerate? Bună întrebare, prea bună. Dar să devin previzibil, măcar o dată: pentru că mă interesează în bună măsură temele mari ale literaturii, temele grave, temele „serioase”; iar tema care unește toate elementele de mai sus poate fi subsumată unui termen compus pe care îl schițez doar, în lipsa unui termen adecvat: dincoace-de-dincolo-de. E între exteriorul exteriorului și interiorul interiorului, aici mă situez eu, neomițând celelalte combinații posibile. Că mereu ușile par închise, și asta e la fel de evident. Și atunci, că vreau sau că nu vreau, devin existențialist. Uite o explicație simplă.

„Când scriu, mă comport exact ca un astmatic în criză. Îmi caut toate resursele pentru a atinge ceea ce numesc eu schizotextul”. Așadar,  „schizofrenie textuală” – sintagmă pe care am identificat-o atunci când vorbiți despre stilistica unui text. Ce presupune ea?

Într-un text al lui Artaud, nici măcar nu știu dacă e tradus în română, se vorbește despre a-ți ține respirația până la moarte. Sigur, eu am atenuat lucrurile, atunci nu am vrut să scriu cuvântul moarte  și în general e un cuvânt pe care îl evit, e prea… definitiv. Dar, dar: există o relație aici, între moartea propriu-zisă și moartea vocii. O voce stranie și familiară în același timp, vocea-care-citește, vocea-care-ne-citește, mai bine. Acel sunet nedefinit al lecturii în conștiință, tonul, subtonul, murmurul care însoțește defilarea rândurilor sub privire. Iar ca scriitor, ca scriitor e și mai dificil. Nu-l citești pe Celălalt, nu ești în fața gata-făcutului, nu, ești în travaliul scriiturii. La propriu. Și auzi, te auzi gândind și în același timp auzi vocea care te citește la o fracțiune de secundă după ce scrii, fenomenul straniu de mai sus. Nu poți emite sunetele acelea, evident că îți scapă, dar textul se (și te) desparte de sine într-o mișcare care nu poate fi decât schizoidă și delirul (întotdeauna organizat, cum bine știm) capătă sens, semnificație, forță. Cum să numești acest set de mișcări decât cu acest cuvânt, inventat și el, schizotext? Da, tot ceea ce numim text, textualitatea, se convertește în schizofrenie. Toate vocile acelea într-un singur murmur, un cor antic, mereu în peripeteios. Și apoi, dacă am trecut prin toate acestea, e posibil să apară în colțul buzelor un mic zâmbet, nu al victoriei, ci al înțelegerii lucrurilor.

 

Cei-frumosi-si-cei-buni-EGO-Proza

Scrisul dumneavoastră mi se înfățișează ca un evantai de elemente stilistice într-o construcție provocatoare și mai degrabă avangardistă, greu de etichetat. O manieră de a seduce și de a manipula charmant și cu acord tacit cititorul. Cine este acest cititor al prozei dumneavoastră, care este relația cu el?

M-ați făcut să zâmbesc, foarte rar îmi dau seama cum se înfățișează un text al meu cititorului/cititoarei. Din simplul motiv, poate egoist, poate lipsit de orice simț al marketingului, că nu pentru asta le scriu. Știu, va suna lipsit de orice măsură și complet ipocrit, dar nu scriu pentru un cititor anume sau pentru o cititoare anume. Scriu sub impulsul derulării Hărții de care vorbeam mai sus, scriu coordonând lucrurile pentru un dezastru; de cele mai multe ori nu-mi iese și șterg; foarte rar îmi iese și atunci salvez și, șugubăț, livrez textul mai departe. Dar provocarea adevărată nu stă pentru mine în a livra textul, acolo sunt deja liniștit și, într-o anumită măsură, resemnat. Provocarea stă în a-l scrie, în a-l face să curgă, în a lega între ele elemente care par să vină de nicăieri și a convoca din nou emulația amintită foarte vag în scrierile de la Port Royal, în a găsi vocea/vocile care să descrie fenomenul complex care e schizotextul de mai sus. Revin: Cine e acest? Cine e această? Din punctul meu de vedere, oricine. Cititorul/cititoarea nu trebuie să știe ce travaliu stă în spatele rândurilor, nu trebuie să bănuiască nicio secundă sursele intertextuale, nu trebuie să înțeleagă nimic altceva decât puținul pe care îl arăt eu, suprafața mișcătoare a gândurilor, a cuvintelor, uneori a lucrurilor. Cu acest receptor mă aflu într-o stranie relație de ambivalență, pentru că de el trebuie să ascund foarte multe lucruri. Și, iată satisfacția supremă, aproape niciodată nu văd enumerate posibilele ștersături/sublinieri/rupturi ale textelor, deci în mare măsură reușesc să scriu pentru el/ea. Și asta e mare lucru, asta e mare lucru pentru mine.

988649

„Nu, deci. Scrie fără nume, lasă textul să trăiască singur.” („În celălalt loc, cu o spaimă perpetuă”.) Nu pot să nu remarc faptul că unele dintre personaje din proza dumneavoastră nu au nume. Care ar fi miza? Ce implică această (ne)numire a lor?

Numele sunt periculoase. Numele sunt Pericolul. Să glumim din nou, dar cu un pasaj ajutător din Derrida: „Monștrii nu pot fi numiți, o dată numiți ei se transformă în animale de companie”. Sau invers, aș adăuga. Eu nu sunt un angelolog. Nu scriu despre Frumos și Bine, deși antifraza din capătul din stânga al ultimei mele cărți poate înșela pe mulți. Nu scriu despre fericire, pe asta prefer să o trăiesc. Dar scriu despre lucrurile care deranjează, despre rău, despre urât, despre violență, ați enumerat mai sus și bine ați făcut. Și mi-e greu să dau nume acestor arhinume, arhiurme, hai să ne jucăm un pic, acestor simboluri. De foarte multe ori am fost tentat să scriu în manieră medievală și să-mi numesc personajele cu trăsăturile lor, dar era un joc riscant și antimetaforic, m-am refuzat singur. Sigur, pot oricând să dau vina pe lipsa inspirației, dar ar fi prea puțin. Voi prefera să spun că nu vreau să fiu inspirat și atunci nu dau nume personajelor, poate e mai simplu de înțeles așa.

 „Ieșire, despărțire de sine” – și mă gândesc la o manieră heideggeriană de aruncare în lume. Este cel mai nou volum al dumneavoastră „Cei frumoși și cei buni”, o astfel de ieșire? Ce aduce el în plus față de celelalte romane pe care le-ați publicat până acum?

Ca să îl punem pe Heidegger într-o lumină bună, ar trebui să începem cu întrebarea fundamentală din Introducere în metafizică: „De ce există ființare și nu, mai degrabă, nimic?” Păstrez mereu această întrebare, o țin cu mine și mă refer la ea de fiecare dată când existența îmi pare că intră într-un impas, se suspendă pe sine și nu mai trimite la nimic, la absolut nimic, când existența nu mai înseamnă nimic altceva în afară de colaps (emoțional, sentimental, moral etc). Și atunci, ați intuit bine, în bună tradiție heideggeriană, recurg la întrebare. La mecanismul ei, dacă nu chiar la natura ei reală, care e în esență aceea a unei necunoașteri, a unei lipse (manque). Mă pun în fața lucrurilor, mă așez în fața lor cu râsul cosmic (și complet ridicol, da) al nevinovatului care stă în fața tancului în vestita scenă din piața Tienanmen. Știu că nu am șanse, ca și acela, știu că orice critică adusă societății e cântec de petrecere și proprie îngropăciune, dar mai încerc, (îmi) mai dau o șansă. În fond, lupta mea se dă cu umanul și, din păcate, umanul se reflectă cel mai bine în social, în alăturarea oamenilor, în punerea lor împreună. Și, da, „Cei frumoși și cei buni” e o ieșire-în-lume. În primul rând prin heterodiegeză, în al doilea rând prin declanșarea unui set de factori arbitrari care presupun despărțirea de sinele care cugetă în favoarea unei alterități care cugetă și care e, evident, personajul exterior sinelui. Îmi place să cred că nu public texte care nu aduc nimic în plus, îmi place să cred că nu sunt redundant – ar fi așa de trist să fiu redundant într-o lume atât de diversă, nu credeți? Să-mi scriu, cuprins de melancolii și tristeți, „povestea de pe rost” la infinit, pentru ce? Și atunci, evident, „în plus” e tocmai această despărțire de sine, aruncarea în lume, cum ați numit-o, privirea din exterior, exteriorul din privire, spuneți-i cum vă convine.

Cinci povești diferite pe cinci voci – întrebarea mea este: textele au fost scrise într-o anumită ordine, sau le-ați dat coerență pe măsura scrisului, al înaintării?

Veți crede sau nu, dar textele din această carte sunt scrise (nu, nu au fost scrise, sunt scrise, ele încă se mai scriu), în același timp. Am plecat de la o anumită varietate a stilurilor, una arbitrară evident, apoi am schițat începuturi, apoi, vreme de un an și jumătate, am tot sărit de la un text la altul până când am crezut, din nou, că trebuie să mă retrag din propriile texte. Doliul necesar, știți, plecarea aceea mereu amânată din propria scriitură, plecarea autorului, devenirea ca nume, simplă serie de grafeme care, la limită, nu mai reprezintă nimic. Coerența era deja acolo, o plantasem în primele fraze din Agenția, textul din care am ales să scriu primele cinci sau șase rânduri. Coerența lor e dată tocmai de diferența lor, de o anumită stare hibridă a lucrurilor, de posibilitatea permutărilor (cu necesitate infinite) între personaje. Mereu am înaintat din precauție, în eschive, lângă, în afara a ceea ce era deja descris. Iar saltul cel mai mare a fost, evident, acela de a numi textele, o atât de convenabil, nuvele. Nu puteam să-mi asum o altă denumire pentru un text încă și mai schizoid decât cele dinaintea lui, așa că am parcurs toate stratagemele teoretice până am ajuns înapoi fix în convenție și constrângere, ca orice bun Augustinian supus regulilor acestei lumi. Că au fost cinci povești, că puteau fi opt sau trei sau unsprezece, am vrut să arăt, să indic cu degetul Diferența posibilă a spunerii, diferența care e mereu în joc și nu așteaptă decât un vag impuls pentru a se produce.

Și ca să răspund cu toată sinceritatea de care sunt capabil, ca să vă vorbesc despre ordine, fac și o mărturisire oarecum trucată: ultima permutare a textelor i-a aparținut unui coleg; le-a așezat într-o ordine care lui i se părea logică, într-o logică, să-i zicem, consecutivă, deși ea a fost mereu dinamică și nu doar a contradictoriilor, ca să-l aducem în scenă pe Lupasco. Iată, aici a fost jocul suprem, (in)coerența supremă, am cerut unui coleg să le așeze, a mutat o piesă din cele cinci și, într-o bună măsură, încă sunt de acord cu aranjamentul acesta final (orice poate însemna acest cuvânt, în contextul de aici).  Deși eu voi crede mereu în posibilitatea unei concomitențe a acestor texte, în posibilitatea suprapunerii lor într-un palimpsest lizibil pe toate nivelele, iată că practica scriiturii ne-a forțat să le citim într-o ordine.

Vorbeați, la un moment dat, despre o teamă de ridicol care vă urmărește și nu pot să nu vă întreb, este (mai) greu scrisul la persoana întâi?

Teama de ridicol e cel mai bun antrenor al unui scriitor. Niciun maestru nu o poate suplini și niciun critic nu o poate atenua, e prezența cea mai prezentă în ceea ce citim ca text. O singură vorbă proastă, o singură virgulă pusă greșit, o singură ezitare a textului – și plonjăm într-un ridicol care, nenorocire, stă scris. Ne expunem în toată prostia de care suntem capabili, jubilăm în prostie. Ce e mai ridicol decât a greși în scris? Când ai toate mecanismele, angrenajele, stratagemele, gramaticile, stilisticile și alte lucruri la îndemână și în continuare faci greșeli în scris, s-a terminat. Rușinea e incalculabilă, te duci și încerci să te îngropi de viu ca personajul lui Hedayat și gata, s-a încheiat. De asta mă tem, asta înseamnă ridicolul din expresie.

Dar să revin la întrebare: nu există scris la persoana întâi tot așa cum nu există scris la persoana a treia sau a doua sau impersonal sau tehnic sau cum mai dorim să-i spunem. Există acea voce interioară, am descris-o mai sus, și ea poate fi modulată pe anumite convenții gramaticale, stilistice, naratologice, pe scurt necesitățile criticii. Dar, nu există formă ușoară de scris, nu, asta nu s-a inventat.

maxresdefault

„Caut o estetică asemănătoare unei geneze, care să vină pe un spațiu nou și pe un timp nou și care să nu mai dea seamă de nimic, nici măcar de existența unui nume, oricare ar fi el” scriați vara trecută pe blog. Credeți că ați identificat această estetică? Se poate scrie un roman în afara realității părăsind-o complet?

Da, o dată cu acest volum cred că am identificat o estetică; nu o pot defini clar, aștept criticii să facă asta, dar știu că mă situez în ea.

Da, cred că aș putea încerca să scriu un roman în afara realității, cred că da. Nu știu dacă o voi face acum, poate trebuie să fie tocmai aceasta Le livre à venir pentru mine, dar știu că am o voce pentru el și am resursele să îl scriu. Doar că mai trebuie pregătit, mai trebuie lăsat „în celălalt loc”, pe hartă, în desen. Deocamdată am un proiect despre care prefer să nu vorbesc și va fi o (aproape imposibilă) sinteză a lumii, un carusel, un caleidoscop, un diafilm cu toate imaginile suprapuse, un lucru frumos despre care vom vorbi, sunt sigur, altă dată.

Un comentariu

  1. Letitia Vladislav says:

    Interesant. Bine scris. Mult succes mai departe !

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *