INTERVIU ALINA PAVELESCU: Povești din București. Care, cine, ce, cum, când, unde și de ce?

Dialog exclusiv Lapunkt între ALINA PAVELESCU și Cristian Pătrășconiu.

Ce sunt aceste ”Povești din București”?

Au început în octombrie 2012 pe un model clasic: o serie de conferințe despre istoria orașului București. Apoi, treptat, prin întrepătrunderi norocoase între oameni, idei și întâmplări, au ajuns să fi ceva mai mult: povești despre imaginarul orașului, despre memoria lui, despre construcția lui identitară, sau despre construcțiile lui emblematice pur și simplu, despre oamenii care l-au marcat și despre idealurile care l-au pus/ îl pun în mișcare, ba chiar și despre amprenta lui în literatură, fiindcă există cu siguranță și așa ceva. Cel mai probabil, nu ne vom opri din mersul ideilor, fiindcă întrepătrunderile norocoase continuă.

1 bun

De unde și pentru cine s-au născut ele?

S-au născut mai întâi în arhive, mai precis la Arhivele Municipiului București, unde ajunsesem eu – chipurile în dizgrație administrativă – în 2011, dar care de fapt s-au dovedit un loc foarte benefic pentru evoluția mea profesională, fiindcă am găsit acolo un grup de arhiviști minunați, ei m-au primit între ei cu generozitate și am constatat că aveam multe proiecte frumoase pe care merita să le încercăm împreună.

Apoi a mai fost ceva decisiv: impulsul de mecena – unul sincer – al domnului Niculae Mircea, moștenitorul clădirii Carului cu Bere, un om cultivat care a înțeles din prima ce valoare inestimabilă are acea clădire ca loc al memoriei bucureștene și care, pe atunci, era în căutare de parteneri cu expertiză istorică pentru proiectele sale culturale. Trebuie să vă spun că, de când am început conferințele ”Povești din București”, mai precis din octombrie 2012, toți oamenii – deloc puțini – angrenați în acest proiect o fac benevol, nimeni nu este plătit pentru ceea ce face, nici conferențiarii, nici arhitecții de la Studio Casa Voc, cei care au conceput design-ul – devenit între timp celebru – al materialelor promoționale și realizează la fiecare ediție, un nou afiș, nici colegul meu Narcis Ispas, care a venit cu inițiativa editării unei publicații a Poveștilor, intitulată ”Buletin de Bucuresci”. Cu toții sunt pur și simplu voluntari în acest proiect vechi de deja cinci ani. Așa funcționăm de la început: domnul Niculae Mircea ne găzduiește într-o sală a Carului cu Bere, Arhivele aduc un proiector și o instalație de sunet, iar toate celelalte lucruri se întâmplă cu ajutorul voluntarilor. Și trebuie să îți spun că niciodată nu am fost refuzată de vreun conferențiar, nici chiar dintre celebritățile lumii culturale. Cu toții au înțeles din prima miza proiectului și au agreat bucuroși să ni se alăture, fapt pentru care le exprim aici toată recunoștința și admirația mea.

De câteva luni avem o sală nouă, fiindcă domnul Mircea a terminat renovarea spațiului de la etajul al treilea al clădirii, conceput special pentru evenimente culturale. E o sală foarte modernă și confortabilă, care îi introduce pe spectatorii conferințelor, cumva în culisele istoriei unuia dintre cele mai mari și mai vechi restaurante din București. De fapt, e etajul la care, la începuturile restaurantului, locuia familia proprietarului. Îți dai seama ce explorare în istoria vieții, arhitecturii, mentalităților bucureștene este acest spațiu în sine. Eu însămi am fost fascinată atunci când am văzut prima dată acel interior, pe care clienții obișnuiți ai restaurantului nici nu îl bănuiesc și care arată ca o bucată din cotidianul secolului al XIX-lea, decupată în chip de fereastră dinspre secolul XXI. E genul acela de culoar magic – atât de rar în Bucureștiul de azi – pe care îl străbați cu sentimentul că ești protagonistul unei călătorii în timp: urci trei etaje cu un lift ultramodern și, când se deschid ușile, constați că ai emigrat din secolul XXI în secolul al XIX-lea. Dedesubt se aud zumzetele bucătăriei restaurantului, lumina se reflectă în vitralii, trepidația familiară a lumii tale se domolește sub vraja celeilalte lumi, mai bătrâne și uite-așa, cu o simplă apăsare pe butonul unui lift, pătrunzi într-un cocon de istorie. Un cocon generos, căci le este deschis tuturor. Gratuit, firește.

După ce calapoade se așază aceste povești?

Se așază în primul rând după chipul și asemănarea noastră, a conferențiarilor și a publicului. Și desigur, după chipul istoriei orașului, uneori tristă. Dar nu ne ferim nici de tristețe, nici de nostalgie, nici de poveștile excentrice, nici de locurile comune, nici de istoriile de succes, nici de acelea care radiografiază eșecuri, fiindcă toate fac parte din țesătura realității Bucureștiului.

Cum s-au instituționalizat ”Poveștile din București”?

Ca să poți vorbi despre ”instituționalizarea” unor asemenea conferințe trebuie mai întâi și întâi să știi că ai convins oamenii de valoarea lor de întrebuințare. Eu, cel puțin, am știut că pot vorbi de o reușită atunci când mi-am dat seama că Poveștile și-au format un public fidel, oameni care vin lună de lună să asculte și să interacționeze cu conferențiarii, care se îngrijorează dacă nu anunțăm din timp perioadele de vacanță, care ne întreabă când va fi următoarea întâlnire și cine va fi următorul invitat. Probabil că e singurul mod în care îți poți cuantifica reușita într-o astfel  de activitate, după unda de ecou pe care reușești să o creezi.

2 bun 3 bun 4 bun 5 bun

Unde duc ele?

Sper că la mai mult interes pentru istoria orașului. Mai precis, la internalizarea unui anume grad de interes al cetățenilor lui față de ceea ce înseamnă memoria unui oraș: arhive, clădiri, străzi, statui, parcuri,  figuri emblematice, un mod specific de locuire, într-un cuvânt, patrimoniu.

Pentru cine nu sunt?

Uite, la o întrebare ca asta nu m-am gândit niciodată. Sunt pentru toată lumea. Singurul lucru pe care l-am refuzat net până acum și intenționez să îl refuz și de acum încolo e interferența cu bătăliile și rivalitățile personale ce poluează mult prea adesea spațiul public, cu limbajul agresiv, cu intoleranța, extremismul, rasismul. În rest, am învățat că nu e bine să începi cu ”nu”. E de dorit să îți păstrezi mintea deschisă și să încerci să înnozi ceva bun, ceva constructiv, din orice capăt de ață ți se oferă. Să îți ții ochii minții larg deschiși. Dacă se poate, și pe cei ai sufletului. Sigur, nu e chiar simplu să faci asta mereu, în toate împrejurările și față de toți oamenii, dar tot cred că merită încercat, fiindcă adeseori, cele mai valoroase comori nu sunt cele care îți iau ochii cu strălucirea lor în amiaza mare, ci acelea pe care le descoperi când cercetezi cu grijă și cu răbdare dincolo de aparențe.

Doar așa – în aer și înregistrate eventual audio & video – vor rămâne? Sau li s-ar cuveni, și e realist să existe așteptări în acest sens, și un alt cadru / mediu / suport?

Până de curând, nu mi-am pus problema mai departe de o pagină de facebook. Dar luna trecută am primit de la domnul arhitect Dan Oproiu, cel care coordonează Studio Casa Voc, propunerea de a face un album al primelor 50 de conferințe ”Povești din București”. Ar fi frumos, mi-aș dori mult să iasă un astfel de album. Așa, clipa efemeră ar căpăta și un trup material, în speță, unul de hârtie.

La ce bun ”Povești de București”? La ce folosesc ele?

Ți-am pomenit deja  despre ce ne-am dorit noi. Dacă folosesc sau nu, asta ar trebui să ne întrebăm publicul. Uite, e chiar o bună idee, poate că în albumul Poveștilor, vom invita și spectatorii să ne spună ce cred ei, dacă le-am răspuns sau nu așteptărilor.

Sunt povești spuse mai mult de femei sau mai mult de bărbați?

N-am numărat câți conferențiari femei și câți bărbați am avut până acum la Povești, dar conferințele, ca unghiuri de abordare a istoriei, sunt cât se poate de diverse: femei și bărbați, săraci și bogați, minoritari și majoritari.

6 bun 7 bun 8 bun 9 bun 12 bun

Ce pățește un oraș care uită poveștile sale?

Cam ce a pățit Bucureștiul în anii ceaușismului și imediat după: își pierde suflul, identitatea, încrederea în sine și, implicit, șansele de prosperitate. Din fericire, în ultimii ani, parcă interesul bucureștenilor pentru București s-a mai întremat și poveștile orașului încep să renască, devin din nou importante pentru istoriile personale ale locuitorilor săi. Sunt mulți istorici și arhitecți, majoritatea tineri, tot mai multe ONG-uri și asociații civice care propun dezbateri, organizează conferințe, tururi gratuite, cercetează arhivele, publică albume și cărți, creează site-uri web, trag semnale de alarmă față de distrugerile de patrimoniu. Mie îmi pare un semn bun acest gen de activism care încearcă să resusciteze istoria orașului. Și e un semn și mai bun că tot mai mulți bucureșteni încep să se intereseze de istoria orașului lor.

De fapt, ca o nuanță a întrebării anterioare: care sunt poveștile pe care tu crezi că e bine să și le uite un oraș și care nu sunt acele povești de uitat?

Eu sunt istoric, nu cred în uitare 😊 Nici subdezvoltarea, nici urbanizarea târzie și imperfectă, nici calamitățile, nici distrugerile criminale din anii ’80 nu sunt episoade pe care să ni le amintim cu plăcere. Dar dacă am alege să le uităm pur și simplu, atunci ce șanse ne-am mai da ca să ne înțelegem propria viață? Nu, nu cred că există vreo poveste care ar trebui să fie uitată.

Ce trebuie să ducă după sine o poveste sau alta pentru a fi ”Povești de București”? Ce duh e nevoie să aibă ele la purtător?

La început s-ar putea să nici nu-ți dai seama, dar pe măsură ce se așază cap la cap diversele povești, începi să realizezi că există un duh comun care le guvernează, trece de la o poveste la alta și de la conferențiari către public. Nu știu cum să-l descriu mai bine pe acest duh al Bucureștilor. E făcut din nostalgie, din speranțe, dezamăgiri, din morți și reînvieri succesive, din amintiri – probabil mai ales din amintiri – din judecăți uneori severe și din iertări uneori pripite, poate și din ceva aroganță de ”centriști”, e gregar și serios, resemnat și neliniștit, vorbăreț și apatic. Și da, probabil că fiecare dintre poveștile pe care ni le spune(m) duce cu sine câte un petic din acest întreg contradictoriu care e sufletul bucureștean. Și iar probabil: probabil că nu ”trebuie”, dar nu putem fi altfel.

Despre ce sunt aceste povești? Despre ce vor fi? Despre ce ai vrea să fie? Despre ce trebuie să fie?

Cum îți spuneam, nu ne-am propus să trasăm niște limite. De fapt, chiar dacă ne-am fi propus, ele s-au tot lărgit în cercuri concentrice, cumva prin forța împrejurărilor. Nici nu ne-am dat seama cum am ajuns de la documentele de arhivă la ficțiunea literară, de la arhitectură la muzică, de la istorie la prezent și înapoi. Cred că aceasta e forța secretă care a ajutat proiectul nostru să supraviețuiască timp de cinci ani și care îl va ajuta și în continuare să își păstreze interesul în ochii publicului: limitele lui sunt pur și simplu limitele viețuirii citadine, cea reală și cea imaginară, documentată, ficționalizată, trăită și interpretată de fiecare protagonist cu măsura experienței și personalității sale. Poveștile din București sunt croite după chipul și asemănarea orașului, își trag din el seva și inspirația. În asta constă toată frumusețea lor.

10 bun 11 bun 13 bun

Le spun, în ”cadrul instituționalizat” despre care am vorbit mai sus doar bucureștenii sau nu e musai?

Nu e deloc musai. De fapt, cred că foarte puțini dintre cei care vin la Povești sunt bucureșteni din naștere. Ca orice oraș mare, Bucureștiul are o mulțime de copii adoptați, fiecare cu dreptul lui la poveste.

Cum sunt ele – în proză, în poezie, au poezie, în imagini?

Chiar și cele mai academice au poezia lor, să știi. Și întotdeauna au imagini. Uneori chiar și muzică. Una dintre conferințele noastre cele mai interesante a fost aceea la care Eugen Istodor a evocat marile evenimente din istoria orașului într-un fel de poem epic, pigmentat cu muzică lăutărească. A fost foarte prizat de public, așa cum a fost și conferința la care Doina Ruști ne-a vorbit despre romanul său, Manuscrisul fanariot și a proiectat un film făcut chiar de ea, despre istoriile ascunse în pietrele orașului. La conferința la care am avut-o invitată pe scriitoarea Simona Antonescu am reușit – fără să ne fi propus de altfel – să îi facem să se întâlnească pentru prima dată pe autoarea romanului Hanul lui Manuc și pe actualul proprietar al Hanului. Recent, mai precis acum două luni, cea mai academică dintre conferințele poetice a fost aceea a Ștefaniei Dinu, care ne-a povestit cu mult farmec istoria Palatului Cotroceni. Iar în luna decembrie vom găzdui o conferință despre automobile și pasiunile automobilistice ale bucureștenilor. Conferențiar va fi un istoric care este în același timp și un foarte cunoscut redactor de carte de istorie, Cătălin Strat.

PAGINA DE FACEBOOK A POVEȘTILOR DIN BUCUREȘTI: https://ro-ro.facebook.com/Povesti-din-Bucuresti-424109690982606/

Povești occidentale? Povești Orientale? Despre București…

Bucureștiul e și-și, deci nici poveștile lui nu pot face excepție. Uneori chiar mă întreb cum ar fi arătat azi Micul Paris fără aportul prealabil al Stambulului. Și, sincer, nu prea îmi iese exercițiul de imaginație. Bănuiesc însă că ar fi fost un oraș ceva mai tern, mai estompat, mai lipsit de personalitate, o copie, o formă fără fond. Mie îmi place Bucureștiul fix așa cum e, cu orientul și occidentul lui, imperfect, amestecat, uneori ridicol, alteori revoltător, aproape tot timpul gălăgios, niciodată plictisitor însă.

Despre flori, filme, fete sau băieți?

Toate astea, plus castele și cocioabe, trăsuri, automobile, muzici și distracții, idile, construcții, opere de binefacere, artiști și boemă, parfumul vechilor mahalale, trenuri și gări, tramvaie, cârciumi, mode, croitori și pantofari, mâncăruri, băuturi, mofturi, jurnale, ierni, veri, primăveri, toamne, noroaie și pavele, primari reformatori, pieze rele, vremuri de război și vremuri de pace.

Despre băieți buni sau băieți răi?

Ce bine ar fi dacă i-am putea separa net pe unii de ceilalți! Din păcate, cel mai adesea, băieții buni se dovedesc a fi doar o păcăleală care îi legitimează pe ăia răi.

Dar despre clădiri? Povești vesele sau povești triste despre acestea?

Dacă mă gândesc bine, cred că despre clădirile Bucureștiului am auzit mai mult povești triste. Povești despre uitare, părăsire, paragină, indiferență și adeseori distrugere. E limpede că suntem mult mai buni povestitori decât gospodari. Încerc să glumesc ca să mai îndulcesc realitatea, dar nu e deloc vesel aspectul ăsta din viața orașului. Pe de altă parte, au existat și povești de succes. Uite, de pildă chiar locul în care ne întâlnim noi în fiecare lună, Caru cu Bere, a cunoscut o perioadă de decădere, dar în cele din urmă a renăscut din propria-i cenușă, iar acum și-a reluat locul ce i se cuvine în geografia sentimentală a Bucureștiului. De fapt, nu clădirile sunt aici în chestiune, ci oamenii, respectul pe care îl au ei pentru patrimoniul imobiliar. Atât de puțină istorie a mai scăpat de Ceaușescu în orașul ăsta, încât orice nouă distrugere, chiar aparent minoră, ar trebui să o declarăm crimă. Și orice colț de istorie salvată merită pus în evidență, lăudat, povestit. De aceea mi se pare foarte important ca bucureștenii să reînvețe să își iubească orașul, fiindcă o lungă perioadă de timp au fost siliți să se înstrăineze de el, să simtă că le-a fost confiscat și că nu mai e cazul să le pese ce i se întâmplă. Încă mai găsim urme ale acestei înstrăinări forțate în comportamentul nostru citadin.

Povești color sau povești alb-negru?

Mai mult color, nu doar din motive de nuanță interpretativă, ci mai ales fiindcă Bucureștiul – exceptând momentul trist al ceaușismului, când devenise un oraș cenușiu – a fost și este un oraș plin de culoare.

Povești despre București – fără număr?

Nu ne-am propus să terminăm undeva. Probabil vom încheia atunci când publicul ne va părăsi și se va îndrepta spre alte locuri de spus/ascultat povești. Sau poate nu vom termina, doar ne vom reinventa de fiecare dată, așa cum îi dorim și Bucureștiului.

A propos: ce fac poveștile unui oraș? Ce îi dau unui oraș? Strică, vindecă?

Dacă o poveste e bine spusă, are toate șansele să vindece. Sau măcar să aline, să împace oamenii cu ei înșiși. Bucureștiul e un oraș care are nevoie să fie împăcat cu sine, să fie reînvățat să se iubească, să se bucure de sine. Îmi place să cred că fiecare poveste despre București spusă la Caru cu Bere îi ajută pe bucureșteni să își redescopere orașul, să se reîndrăgostească de el, să găsească noi feluri și motive de a trăi fericiți în acest loc.

Dacă ai putea să fii o singură poveste despre București, ce poveste ai alege să fii?

Sunt o poveste despre București, dacă îmi permiți. M-am născut aici, am trăit toată viața aici, familia mea e la a treia generație de bucureșteni (de fapt, deja există o a patra și chiar  o a cincea, care vin după mine). Sigur, dacă aș avea de ales, aș alege să fiu o altă poveste, una despre case elegante, femei superbe, bărbați galanți, copii fericiți, educați cu guvernantă. Sau măcar o poveste din faimosul cartier Primăverii, deși asupra acestui punct nu sunt chiar așa de sigură 😊 Dar nu am de ales, sunt o poveste despre periferiile Bucureștiului: mi-am petrecut copilăria între cartierele Giulești, Ferentari și Berceni, unde am locuit în diverse perioade ale vieții. Am mai prins vechea mahala bucureșteană, cu străzi desfundate și familii reunite în curte, sub bolta de viță, la marile evenimente; mi-am văzut mama și mătușile plângând când le-a venit decizia de demolare la ceea ce numeau ele ”casa bătrânească” (o cocioabă, în fond, dar cocioaba copilăriei lor), am văzut Lacul Morii cum inunda cimitirul în care se odihneau bunicii mei. Apoi m-am jucat printre betoane și blocuri în construcție; mi-am început viața de școlar la faimoasa școală 136 din Ferentari,  am adunat castane și mușețel din curtea Spitalului 9 ca să le duc la ”școala nouă” (adică școala 133 din Berceni, construită odată cu blocurile din jur), am fost dintre cei care au mers cu metroul fără treabă la inaugurarea lui, doar ca să vadă și ei cum stăteau lucrurile cu ”trenul galben fără cai”. Mi-am petrecut adolescența într-un liceu care se numea ”Zoia Kosmodemianskaia” și a cărui istorie cu pedigree aristocratic nu ne era pe atunci prea mult povestită, dar care m-a introdus totuși într-un alt București decât acela pe care îl cunoscusem până atunci; am chiulit în Parcul Icoanei și la cofetăria Casata; m-am rătăcit pe străzi scufundate în beznă în anii  ’80, când se făcea economie de curent, inclusiv la iluminatul stradal; am stat la coadă la pui și banane; am trăit pe viu ”revoluția” din ’89 și nebunia cenușie a anilor ’90 etc. etc. Cam asta e povestea mea personală despre București.

În fine: dacă ai avea puterea de a anula – și în sine, și realitatea care decurge din ea – una dintre marile povești despre București, care ar fi aceasta?

Asta e simplu: aproape tot ce ți-am povestit mai sus și se leagă de acțiunea nefastă a regimului Ceaușescu asupra istoriei Bucureștiului.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *