Stol de fluturi trași pe roată

Pe site-ul „Dilema Veche“ am descoperit o listă a celor mai detestați intelectuali din România. Ideea că o țară nu-și suportă intelectualii e grotescă în sine. Nu știu cum a fost alcătuit clasamentul, dacă e rezultatul cercetării sociologice, al chestionarului de piață, al vreunei anchete ori dacă reprezintă opinia autorului sau a redacției. În ordinea urii „populare”, aceștia sunt Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu. Adică cinci dintre oamenii pe care eu, unul, îi admir, în respect și îi iubesc. (Mai sunt câțiva, personalități la fel de extraordinare, dar nu le dau numele, nu care cumva să fie supuși și ei oprobriului public!)
Citind acest Top 5 – vechi de patru ani, dar care, am impresia, e același și azi – am căzut pe gânduri. Și nu pentru că m-ar mira ce cred ceilalți. Ci pentru ce cred eu. Cum e posibil, m-am întrebat și mă întreb, să văd lucrurile atât de anapoda în raport cu opinii generalizate? Cum de sunt construit atât de strâmb încât să percep pe dos ceea ce nația mea decretează ca fiind putred și periculos?! Aparțin, în mod evident, unei minorități. Nu e nici rasială, nici etnică, nici religioasă, nici sexuală și nici măcar intelectuală. Dar sigur e ceva suspect cu mine, din moment ce nu pot pricepe, nici în ruptul capului, cum ajungi să urăști oameni pe care nu i-ai cunoscut, nu i-ai citit și nu iai înțeles.
Infirmitatea mea e de esență moromețiană. Doctrina ei a crescut din întrebarea care, în mintea mea, apare, ca un clinchet neliniștitor:Pe ce te bazezi? Pe ce se bazează cei care decretează că personalitățile cele mai strălucite ale țării trebuie negate, batjocorite, înfierate și chiar condamnate? Ce blestem ne împinge să punem la stâlpul infamiei artiști care au făcut enorm pentru țară? Pe o asemenea listă figurează, evident, unul dintre cei mai importanți intelectuali români ai ultimei jumătăți de veac, Nicolae Manolescu. Îi dau numele și pentru că e cel mai puțin impresionat de atacurile la baionetă la care a fost supus în anii din urmă. În plus, e și cel mai rezistent la minciuni, acuzații abracadabrante și maculări: încleștările cu capetele pătrate ale partidului comunist, represaliile diabolice ale Securității l-au desemnat drept bestia nera a societății fascist-ceaușiste.
Cele șaizeci și șapte de procese intentate Uniunii Scriitorilor de către un grup de trei sau patru nemulțumiți că nu i-au putut lua locul sunt transcrieri în limbaj juridic ale urii împotriva celui care, în cel mai dificil interval de după căderea comunismului, a ținut deasupra apei corabia cumplit de amenințată a Uniunii Scriitorilor. Împreună cu echipa sa, dl Manolescu a reușit să păstreze neatinse (ba chiar să le sporească) micile, dar importantele, beneficii ale profesiunii, a asigurat finanțarea revistelor literare, a propus proiecte culturale de anvergură. Pe ce se bazează, așadar, detractorii săi? Pe nimic. Pe imaginare texte legislative interpretate aberant și ticălos. Pe incultura și setea de senzațional rânced a ziariștilor care descriu ca „acțiuni reformiste” suspinele pofticioase ale unor ahtiați după funcții. Pe indiferența generală. Pe lașitatea colegilor de breaslă, obișnuiți să stea pe margine și să nu intervină, chiar dacă nu le plac mizeriile pe care le văd. Uzurpatorii știu că răul intimidează, șochează și paralizează conștiințele slabe.
Titlul articolului de față e inspirat de un vers al lui Alexander Pope, „Who breaks a butterfly upon a wheel?” / „Cine trage un fluture pe roată?” (poemul Epistle to Dr Arbuthnot). În 1967, un ziarist britanic, William Rees-Mogg, fost redactor-șef al cotidianului „The Times“, vice-președinte al BBC și președinte al Arts Council of Great Britain, a scris un editorial intitulat astfel, care i-a scăpat din închisoare pe membrii formației The Rolling Stones. Jurnalistul punea în evidență tembelismul, isteria și ura presei, precum și lipsa de criterii a sistemului judiciar. Impactul editorialului a fost atât de puternic, încât „țapii ispășitori” au fost eliberați din arest a doua zi. Era însă limpede că în societatea engleză a vremii „sistemul” reacționa violent la orice impuls care ironiza „valorile tribului”. Cartea lui Keith Richards, Life (recent tradusă în românește la Polirom) reprezintă, și din acest motiv, un document zguduitor al eternelor persecuții la care sunt supuși cei care îndrăznesc să conteste conformismul din care se hrănesc mediocritățile.
Exact același lucru se întâmplă și cu intelectualii pomeniți mai sus. Direct sau indirect, cu voie sau fără voie, ei au devenit țapi ispășitori ai lașității celor care n-au curajul să privească în față realitatea. Explicațiile care însoțesc, în articolul din „Dilema Veche“, motivele de condamnare a intelectualilor incomozi indică nivelul de subdezvoltare culturală și etică al societății românești. Cum să-l urăști, așa cum o fac destui români, pe H.-R. Patapievici pentru că a pus în fața oamenilor o oglindă care nu-i arată ca pe niște feți-frunmoși? Cum să-l detești pentru că vrea cu ardoare ca metehnele românești să dispară din societate? Cum să-i vrei moartea pentru că e inteligent, cult, expresiv și de-o irezistibilă eleganță în tot ceea ce întreprinde? Evident, el e incomod pentru că nu poate fi redus la simplismul jalnic al atâtor purtători de titluri universitare frauduloase sau al unor toge academice în care moliile și-au făcut demult culcuș.

bizar
Aș putea enumera multe alte elemente care au transformat elita culturală românească într-o colonie de leproși, pe care vocile castrate se opintesc să-i extermine. Pe unul pentru că are și o impresionantă carieră internațională (Vladimir Tismăneanu), pe altul pentru că e „filo-german – deci nazist”, strălucitor stilist și „băsescian” (Andrei Pleșu), pe altul pentru că scrie „pornografii” și cărți care nu se vând la chioșcurile din gări, ba chiar se pregătește să ne facă rușinea de-a primi Nobelul (Mircea Cărtărescu), pe altul pentru că nu scapă niciun prilej pentru a se ridica împotriva anomaliilor din viața publică (Gabriel Liiceanu) etc., etc.
La o analiză atentă, constați că aceste expresii ale urii nu sunt născute în adâncimile societății – deși adeseori ajung acolo și se metamorfozează în forme huliganice de exprimare: scuipături în plină stradă, huiduieli la aparițiile publice, comentarii de-o vulgaritate indescriptibilă pe Facebook ori Twitter, represalii ale instituțiilor statale mascate în vigilente și „imparțiale” verificări la locurile de muncă, execuții de tip stalinist în studiourile de televiziune năimite etc. Prezentarea elitei culturale din România ca o primejdie mortală la adresa „oamenilor de bine” se datorează conjuncției a două acțiuni. Cea dintâi – ranchiuna intelectualilor de obediență comunisto-iliesciană, solid înarmați cu informații și strategii provenite de la serviciile secrete – a dominat primii zece ani ai perioadei postcomuniste. A doua e născută din ura abjectă a unei generații de „sexomarxiș ti”, cum le spune Adrian Papahagi, care încearcă să reintroducă în societatea românească egalitarismul resentimentar leninist. Dacă cei dintâi au aruncat temeinic semințele, ceilalți își imaginează că vor culege roadele. N-au nicio șansă: oricâte roți și ghilotine vor pune în mișcare acești agenți ai neantului, fluturii vor continua să zboare!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *