Am recitit de multe ori de-a lungul anilor fragmente din marea polemică pe tema „scopurilor și mijloacelor” în mișcările revoluționare (de fapt, în tot ce ține de spațiul politicului), cea care, la începutul anilor ’50, a provocat și ruptura dintre Sartre și Camus. La ce bun presupusa puritate a scopurilor, dacă atingerea lor implică abdicări etice, trădări, călcarea în picioare a tuturor principiilor presupus sacre? – se întreba autorul Omului revoltat. Abia după tragedia ungară din 1956, și mai cu seamă după invazia Cehoslovaciei din august 1968, ajungea și Sartre la o concluzie similară, scriind că „scopul nu este altceva decât recapitularea mijloacelor utilizate pentru realizarea lui”.
Virgil Ierunca, de care m-a legat o cât se poate de înălțătoare prietenie, a fost apărătorul unor valori nu o dată ridiculizate. A fost un intelectual care nu accepta culorile tari și care se îndoia profund de imprecațiile profetice. Somnambulii ideologici îl exasperau, dar știa ca nimeni altul să-i examineze cu pasiunea istoricului mentalităților și ideilor. Mai puțin clement a fost domnia sa cu valeții puterii, cu toți cei care au cântat osanale nu din credință, ci din interes cinic. Paginile Antologiei rușinii (Humanitas, 2009) fac parte dintr-un efort într-adevăr eroic de a salva sensul demnității în timpuri de mocirloasă abjecție. Asemeni Monicăi Lovinescu, Virgil Ierunca s-a dedicat acestui scop al păstrării memoriei împotriva amneziilor atât de convenabile călăilor totalitari.
Cartea sa despre ororile de la Pitești rămâne un document esențial pentru priceperea mecanismelor celor mai monstruoase acțiuni de condiționare a psihicului sub stalinism. În egală măsură, domnia sa s-a dedicat apărării rectitudinii etice, unul din marile sale obiective creatoare. A reușit de-a lungul vieții sale cu deplin și enorm succes. Dacă este nevoie de vreo probă, e suficient să ne reamintim nesfârșitele valuri de calomnii lansate împotriva celor doi, mizeriile secretate de condeierii protocronismului cu binecuvântarea (sau din ordinul) poliției politice comuniste. Ceea ce au întreprins cei doi vreme de decenii este echivalentul românesc al excepționalei publicații Kultura, fără de care spiritul polonez ar fi fost grav vătămat.
Ar fi multe de spus despre gândirea lui Virgil Ierunca, în care tragismul viziunii sale metafizice se întâlnește cu o încredere binefăcătoare în șansele rațiunii. Adversar al fascismului și al comunismului, frați gemeni întru perversitate distructivă, Virgil Ierunca a trasat în opera sa liniile de forță ale unui democratism românesc temperat, tolerant și precaut în raport cu cântecele de sirenă ale mitologiilor radicale. Cu eleganță, dar fără inutilă timiditate, domnia sa a spus adevăruri indispensabile pentru onoarea culturii românești. De câte ori am avut prilejul să mă aflu la Paris în timpul vieții acestor mari intelectuali, m-am întâlnit de fapt cu doi foarte buni și foarte calzi prieteni, Monica și Virgil, și m-am simțit fortificat spiritual. M-am simțit apoi elevul lor, iar pentru asta le voi rămâne mereu profund îndatorat și plin de gratitudine. Să spun în încheiere că ar fi fascinantă scrierea unei biografii a celui care a pornit dinspre o stângă febril antistalinistă pentru a ajunge, prin fascinante peripeții spirituale, la limanul unui echilibrat, dar nu molcom, liberalism aronian. În pofida regretatei dispariții din această lume pe data de 28 septembrie 2006, la Paris, deci chiar înainte de citirea Raportului de condamnare a dictaturii comuniste în Parlamentul României, Virgil Ierunca rămâne o figură exemplară de gânditor român implicat în toate marile dezbateri politice și morale care au sfâșiat autenticele conștiințe în secolul XX.
