Printre numeroasele mijloace de exprimare a neadevărului, a senzaționalului de dragul lui însuși, ducând implicit la defăimări în masă, naționale chiar, specifice mediei audio – vizuale și frenetic aplicate ca automatisme deja, trebuie semnalate o anume utilizare a articolului hotărât și o exprimare cel puțin dubitativă, mai ales când e vorba de lucruri în fapt serioase și verificate în prealabil. Nu vreau să fiu înțeles eronat: cele două aspecte, după cum vom vedea, nu certifică nicidecum cunoștințele gramaticale ale celor ce se intitulează, după cum cu ifos mi-a spus o persoană, „lucrători în media”; dar o anumită ticăloșie e evidentă; nu neapărat îmbinată cu inteligență. Nici măcar angelică, dară-mi-te diabolică (angelică și ea la origine).
Spre a fi mai clar, voi începe cu o amintire, deloc nostalgică, cât lămuritoare.
Atunci când vreunul dintre feluriții săi discipoli aflaţi în trecere prin Păltiniş, intra în transa convorbirii luând-o încet dar sigur razna și uitând de limitele sinelui său, Constantin Noica îl oprea – mărturisesc că mi s-a întâmplat şi mie o dată, vorbindu-i despre exclusiva superioritate romană – cu o expresie… explicită, lipsită de dubii: „Hotărăşte-te, domnule, adică pune-ţi hotar! Fii tu în întregime”. Mă gândeam adesea că filosofia mai nouă e cam lipsită de fantezie de vreme ce se străduieşte să explice în zece pagini ceea ce filosoful a exprimat limpede în tot atâtea rânduri, altfel spus că e tare ne-hotărâtă. Dar asta e o altă problemă. Desigur, în privinţa absenței hotarului găsim scuze, ilustre chiar; Aurelius Augustinus evocă cu înțelegere propria-şi neglijenţă zeloasă, deşi – onest scriind azi – era mai curând o anume lipsă de talent literar, comparativ cu Hieronymus sau Ambrosius.
Dacă ne raportăm la limba română pe care (încă) o rostim și scriem, hotărârea se manifestă prin aplicarea articolului hotărât care nu numai hotărăşte, adică limitează clar oferind un întreg indubitabil desemnat, ci şi identifică; spre pildă când un român spune cu mândrie „Ţara e un şantier” (chiar dacă în fapt e un haos…), prin Ţara înţelegem clar România, spre deosebire de „o ţară e …”, unde poate fi o ţară oarecare.
În mod paradoxal însă articularea hotărâtă, adică hotărârea numelui, zămislește un mare păcat: generalizarea, dar nu cea filosofică, ci una a senzaţionalului de proastă calitate, a stupizeniei. Dacă într-un celebru tablou „Somnul raţiunii naşte monştri”, în română am putea spune că trezia hotărârii naşte prostii, ducând la jenante paradoxuri.
De remarcat faptul că hotărârea, deci punerea hotarului, nu este totuși conaturală românilor (dovadă și pluralul fărbuit al sudalmelor), de vreme ce, cum just s-a remarcat, au obiceiul să sară peste cal chiar şi în absenţa nobilului patruped. Apoi, de vreme ce în continuare nici unul dintre aleşii românilor nu-şi face publică matricola, putem deduce lesne că hotărârea în vorbire a unora este mai curând instinctivă, viscerală şi nicidecum, acumulată în şcoală. Exemplele o demonstrează, existând o adevărată concurenţă între politicieni şi presa de senzaţii dubioase.
Spre… pilde: de îndată ce temperatura estivală creşte peste 30 de grade (Celsius), pe lângă multicolorele coduri, aflăm că „Ţara se topeşte!”; articolul hotărât a vrea să spună clar și senzațional „toată ţara”; că lucrurile nu stau aşa ne-o dovedesc temperaturile montane (şi nu numai) de la Păltiniş, Semenic, etc, măsurate încă tot în România. Reversul e „Ţara a îngheţat”: o enormitate pe măsura topirii din vară. Dacă Cel de sus dă un polei (deşi grijile Lui cert sunt altele), aflăm cu infantilă emoție că „Ţara e un patinoar!”; cu toate acestea nu avem nici un campion notabil la patinaj artistic sau viteză, indiferent de sezon.
Acestea ar fi însă prostiile neglijabile, aproape nevinovate dacă n-ar dovedi un anumit nivel de şcolarizare.
Lucrurile se agravează însă atunci când un (fost) conducător afirmă că „Şcoala românească produce tâmpiţi”, în primul rând pentru că articolul hotărât, acelaşi a, asigură întregul şi apoi pentru că vorbitorul, fiind inevitabil și el produsul acelei şcoli, se recunoaşte ca parte a categoriei invocate, totul devenind o mărturisire, o confesiune în faţa poporului, probabil și pentru ca acesta să ştie pe cine a ales (evident că s-ar justifica și pluralul). Un altul, eiusdem farinae, afirma, cu… hotărâre de articol, că „Şcoala românească este catastrofală, e ca şi inexistentă, e la pământ”; las la o parte faptul că imundul personaj, strâns cu uşa senzațională a presei (scrise, nu de struguri, sau cine știe…), mărturisise odinioară că în studenţie s-a drogat, ceea ce ar explica derapajele sale de gândire, fără să le scuze însă; de subliniat și în acest caz că individul este tot un (sub)produs al şcolii hulite.
Ca în fiecare an și în luna mai a.c. elevi reprezentând România la concursul european de latină din Italia au obţinut premii; nu s-a prea scris în Ţară despre ei, probabil pentru că n-au furat, n-au violat, n-au făcut propagandă de partid, n-au cotizat, nu s-au dovedit tâmpiţi! Cu premii cu tot, latina rămâne în afara curriculei (alt termen… tâmpit cu adevărat) de bacalaureat, prin voinţa cine ştie cărui semianalfabet ministerial. Și în acest caz articolul hotărât nu se justifică pentru simplul motiv că acei elevi au reprezentat doar o anume Românie, una profund minoritară.
Pentru înveselire s-o spunem direct că şi o aserţiune precum „Românii iubesc berea” reflectă tot prostie, căci articolul hotărât i denotă acelaşi întreg bine hotărât; nefiind fruntaşi la consumul de bere (ceea ce nu e chiar rău), potrivit ar fi „unii…” sau „numeroşi români…” fie, apoi şi pentru faptul că şi sugarii sunt tot cetăţeni români, iubitori de lapte însă, matern dacă e posibil, conform îndemnului televizat.
E evident că ura politicianistă îndreptată, mai curând strâmbată împotriva medicinii autohtone e… nehotărâtă, adică, în acest caz, fără hotare, chiar dacă obiectivele sunt urmărite tot cu ajutorul articolului hotărât românesc; am aflat din surse că „surorile medicale din România reprezintă un pericol pentru pacienţii din Anglia” (brexitul încă nu intrase în linie dreaptă). Prima întrebare ar fi: de ce le-au primit? Iar a doua: de ce nu le trimit acasă? Pare de departe şi la distanţă o prelungire a propagandei antimedicale româneşti, realizată cu ajutorul unui bicisnic politic britanic care, deşi nu ştie un cuvânt româneşte, afirmă că surorile (deci toate, le fiind articol hotărât) nu vorbesc corect nici româneşte. Evident, nu cred că toţi sau toate care pleacă dincolo (din cauza salariilor mizere din România) ar fi aprioric genii hipocratice, dar atunci se impune (şi la noi în primul rând) o exprimare de tipul „unele surori medicale…”. Articolul hotărât este însă instrumentul ideal pentru discreditarea generală.
Există şi articulări hotărâte care ar fi comice, dacă urmările realităţii n-ar fi tragice; formule de tipul „Militarii români luptă împotriva terorismului în teatrele de luptă din…” reprezintă nesimţiri politicianiste; har Domnului, doar unii militari sunt detaşaţi (şi nu militarii români), cei voluntari (ca să facă un ban…), iar aceştia nu luptă ci se apără de cei care-şi …apără ţara de invadatori; sunt într-adevăr teatre (ca tot ce ţine de politică), prost şi cinic regizate însă de vreme ce unii figuranţi, asemenea condamnaţilor la moarte din teatrul antic, mor realmente, întorcându-se între patru scânduri în culisele naţionale.
În fine, cea mai neobrăzată articulare hotărâtă este cea aplicată poporului: „Poporul român a înţeles că sacrificiile pe care le face sunt spre binele lui”; iată o frază neschimbată în România de vreo 50 de ani. Ar fi fost exagerat să se spună chiar și „o minoritate a poporului…”, dară-mi-te Poporul.
Dacă ar fi să parafrazăm celebra exclamaţie „O, libertate, câte crime se comit în numele tău!”, atât de actuală în orice epocă, pentru articularea numelui în română am putea constata cu deja articulată consolare „Vai, mărunt articol hotărât, câtă minciună şi câtă hulire cu ajutorul tău…”.
Nu pot ocoli nici observațiile „românii nu se spală pe mâini!” și „românii sunt campioni la absența igienei orale!”; lăsând la o parte satisfacția cu care ne sunt oferite datele culese de nu știm cine, prezența articolului hotărât care îi include logic și gramatical pe „lucrătorii din media” ca parte a întregului popor român, ne poate face fericiți că nu avem (încă) televiziune olfactivă spre a sorbi nu doar cuvintele ci și duhnirea acestora.
Din cele prezentate până aici s-ar putea crede că doar categoria numelui este afectată; categoric nu, căci și verbul poate fi utilizat dar, interesant, exact pe dos; adică spre a genera dubii, profundă neîncredere, nesiguranță chiar, … nehotărâre.
Hotărârea generalizatoare, denigratoare, creatoare de senzațional, face loc, prin verb, unei stări interogative, dubitative. Strict gramatical, ar fi modul condițional optativ, timpul perfect, de tipul „eu aș fi făcut…” sau „el ar fi făcut..”. Numai că atunci când ni se spune că un răufăcător a fost arestat pentru că „ar fi furat…”, sau un criminal dovedit „i-ar fi aplicat mai multe lovituri de cuțit” sau „topor” cuiva, sau un violator „ar fi supus-o perversiunilor” pe nenorocita abuzată, sau un politician ciubucar „i-ar fi pretins suma de…”, sau vreun derbedeu interlop „l-ar fi lovit pe agentul de poliție”, sau vreo fufă urbană „ar fi fost bruscată de agentul de poliție, voind dă-și apere iubitul” sau… clientul, sau … și exemplele pot continua, atunci deci nu e vorba de modul gramatical amintit ci de un soi de „dubitativ” care nu reflectă altceva decât simpatia din media audio vizuală pentru borfași de cele mai imunde categorii.
Nu numai că e evidentă plăcerea de a mai scoate ceva dintr-o faptă oribilă, măcar reprobabilă, dar cu atât mai mult poate fi pusă la îndoială activitatea organelor de ordine; astfel că formularea ar putea deveni „oare hoțul chiar a furat?”, „oare criminalul chiar a ucis?”, „oare violatorul chiar e pervers?” și așa mai departe…
Desigur că din partea făptuitorului putem presupune un condițional optativ adevărat, gramatical, dus la împlinire din păcate pentru victimă; de tipul „ar viola, dacă ar avea pe cine…”, iar după monstruoasa făptuire, aflăm din media, cu dubiu, că se pare că „ar fi violat…”, în timp ce făptuitorul se gândește că ar fi viola … în continuare, dacă nu-l prindeau.
Nu există însă nici un dubiu, atunci când un „lucrător din media” pățește ceva; „cameramanul a fost agresat”, „reporterul nu a fost lăsat să intre”, „corespondentul tv a fost înjurat și agresat” și așa mai departe, în ciuda faptului că nu o dată e evident că „ar fi fost…”, căci probe nu prea sunt, iar cauzele nu ne sunt dezvăluite.
Până la urmă, dacă cuantificăm minciunile sfruntate cu care nu „am fi intoxicați”, ci suntem pe rea dreptate, am putea ajunge la concluzia că întregul fenomen analizat, prin simpatia manifestă verbal dubitativ față de toate soiurile de infractori care – nu-i așa – „ar putea” să fie nevinovați, nu trădează altceva decât adevărul zicalei „cine seamănă se adună”; sau mai dubitativ „cine seamănă s-ar putea aduna” de la un moment dat”; căci și clamata libertate a presei ar trebui să aibă niște delimitări, mai ales că social vorbind e o obrăznicie (libertatea cerută pentru o anumită categorie), iar juridic cugetând, e o aberație, sau „ar putea fi”, de vreme ce conform dreptului roman care „ar fi” încă în vigoare, „libertatea nu are atribute, ea există sau nu”.
