Cartea lui #Rezist

Vara lui 2012 și începutul de an al lui 2017 reprezintă pentru societatea românească (iau formula aceasta în sensul ei foarte general) două momente de vîrf și de mare tensiune. În primul caz – săptămânile de foc ale suspendării președintelui de atunci (și la propriu, căci a fost teribil de cald și atunci; dar mai ales la figurat căci sub pretextul înlăturării unui personaj politic din funcția – cea mai înaltă în statul român – pe care o deținea, s-a încercat de fapt o lovitură de stat; un personaj care, a propos, s-a întors în ultimii ani împotriva a mai tot ceea ce a reprezentat cînd era președinte al României). În al doilea caz, o renaștere civică – fără precedent în ultimul sfert de secol într-o Românie care avea faima că se revoltă greu și de regulă inconsistent, iar uneori chiar ”dirijat” – provocată de o serie de măsuri aberante luate de noii guvernanți întru protejarea hoților și a borfașilor, mai ales a celor ”de partid”.

Fără să insist prea mult asupra acestor două momente, voi spune că, în registre publicistice semnificativ diferite, fiecare dintre ele își are (aproape) cîte o carte foarte importantă prin care ne putem apropia, cu folos, de acestea. Cu o nuanță de pus în mod obligatoriu: pentru momentul 2012 avem, de fapt, nu chiar o carte, ci un eseu mai lung care ar putea însă exista și separat, ca o carte în sine. Este vorba despre excelentul text intitulat ”Spiritul și legea” publicat de Horia-Roman Patapievici în ”Partea nevăzută decide totul”, un text care, cu privire la ceea ce a fost atunci, în vara lui 2012, echivalează cu a  „pune cel mai bine în lu­mină specificul brutalității ins­ti­tu­ționale petrecute în România: folosirea le­­gii pen­tru a încălca legea. Noutatea post­­mo­der­nă a acestor atacuri în forță constă în ideea de a folosi legea pentru a în­căl­ca le­gea. Pentru mine este im­por­tant de su­bli­niat faptul că aceste atacuri sui-ge­ne­ris împotriva Constituției se pre­zintă pe sine ca fiind în perfect acord cu Cons­ti­tu­ția, jucând cinic și sofisticat spi­ri­tul îm­potriva legii și litera împotriva spi­ri­tu­lui, după cum dictează interesele de mo­ment ale celor care declanșează ata­cul“. Un text care face radiografia a ceea ce, cu o formulă antologică, Horia-Roman Patapievici numește ”lovitura de stat legală”.

Pentru 2017 și spendoarea civică #rezist, dar nu în registru eseistic, ci altfel – publicistic în primul rînd, într-o publicistică demnă în spatele căreia se vede foarte clar și o opțiune etică de asemenea lipsită de echivoc și, îmi îndăgui această apreciere, cît se poate de justă – avem cartea recentissimă a Ramonei Ursu, publicată tot la Humanitas, ”Noaptea ca hoții”.

”Am scris această carte poate în cel mai greu, mai provocator și mai frumos moment al vieții mele. Într- un moment în care am înțeles până la capăt că a fi jurnalist în România nu poate însemna vreodată să faci vreun compromis. Nici unul. Nici măcar să închizi ochii. Să te faci că nu vezi, că n- auzi. N- ai dreptul ăsta.”, notează Ramona Ursu în cuvîntul înainte al cărții intitulat ”Nu-ți fie frică”. Și adaugă: ”Am scris această carte într- un moment în care țara asta schilodită, care părea că-și trage ultima suflare, că- i blestemată să stea doar în genunchi, că- i prinsă în mocirlă, că- i capturată definitiv de- o bandă de tâlhari, s- a ridicat cu toată durerea, cu toată fermitatea, cu toată credința, cu tot ce are mai bun, mai pur, mai drept un popor și a luptat.”

Volumul doamnei Ramonei Ursu acoperă subiectul #rezist din multe unghiuri și pe cîteva paliere, fiecare dintre acestea foarte importante. În ordinea în care textele curg în această carte, avem, mai întîi, un pachet de texte despre condițiile de posibilitate pentru mișcările de protest de la începutul anului 2017. Altfel spus, avem, în prima parte a cărții, povestea cu privire la ceea ce a pus în mișcare zecile de mii, uneori sutele de mii de oameni în ianuarie și februarie, intriga – oribilă, în fond – care ”îi mîna” pe acești oameni la proteste. Apoi, o bună parte din carte este cronica – excelentă, nuanțată, justă, în adevăr, cu date din belșug (folositoare și istoricilor, și sociologilor, și politologilor și, în genere, tututor celor care vor vrea să reconstruiască, în detaliu și cu bună credință, ceea ce a fost atunci, la început de 2017) – a protestelor, adesea pe zile. Aici, în mai bine de o treime din carte, avem descrierea exploziei de indignare, dar și de bucurie și de speranță care a iradiat săptămâni bune în spațiul public de la noi și, în genere, în societatea românească. Mai apoi, aproape jumătate din carte  – a doua jumătate a ei – avem altceva, nu radical diferit de tematica generală a cărții, dar în alt registru de discurs. Și anume: avem analitica fenomenului, adică un extrem de ingenios inventar de opinii –în fond, argumente foarte bine construite – cu privire la sensurile (politice, sociale, etice ale) acestor proteste. O nuanță aici, cred că importantă: cei care pun sensurile – și, fără excepție, o fac foarte bine și adecvat, din punctul meu de vedere – cu privire la ianuarie + februarie 2017 în România (și mai ales în stradă) nu sînt numai lideri de opinie, nu sînt doar staruri ale justiției din România aflați de partea bună a ”baricadei”, ci și oameni mai puțin cunoscuți (participanți la mișcările de protest de la începutul anului și din țară, dar și din străinătate). Oameni care nu au neapărat o notorietate mediatică, dar care gîndesc în același sens și în aceleași direcții cu cei al căror nume au o binemeritată rezonanță și respectabilitate publice. Cu toții sînt, de fapt, oameni de onoare, oameni care preferă să lucreze cu adevărul și nu cu ticăloșia, oameni care știu că un viitor construit pe minciună nu poate să fie solid și că un asemenea viitor – care e, privind lucrurile de la luni bune distanță de ianuarie și februarie 2017, cît se poate de probabil – va duce cîndva la reluarea acelorași revendicări, acum neonorate, mai încolo cu efecte și mai neplăcute. Simplificînd puțin, dar necesarmente, din rațiuni care țin de ilustrarea mai adecvată a specificului acestei cărți, putem spune că prima jumătate a cărții este dominată mai degreabă de faptele #rezist + #noapteacahoții, în vreme ce în jumătatea secunsă a ei predomină interpretările – care, în sumă, dau o perspectivă foarte solidă despre ceea ce a fost (cu derivatele: ceea ce nu a fost, ceea ce ar fi putut să fie, ceea ce e de urmărit și de revendicat, chiar și sisific, în societatea românească).

Este de menționat faptul că acest volum al Ramonei Ursu nu este singurul, și cronologic nici primul dintre cele care fost inspirate și, oarecum, dedicate mișcărilor de protest de la începutul acestui an. Bunăoară, la Curtea Veche, a apărut un volum – care arată foarte bine – ”Rezist. Proteste împotriva OUG 13 / 2017” – un volum cu multe nume de intelectuali, jurnaliști, analiști și foarte mulți fotografi. De asemenea, recent, mi-a atras atenția și un alt volum care stă în aceeași familie tematică – #Rezist! Poezia -, o admirabilă selecție realizată de Cosmin Perța. Nu minimalizez, ci, înainte de orice, salut cu entuziasm faptul că aceste două volume există și că, existînd, ele marchează în felul lor mișcarea #rezist de la noi. Dar cred  –  nu e, de fapt, doar o chestiune de credință, ci am foarte multe argumente în spijinul acestei idei – că ”Noaptea ca hoți” este cartea lui #rezist. Pentru că aici avem: și poezia, și imaginile (care ne nasc din cuvinte), și cadrul, și sensurile, și speranțele, și revendicările, și proza realității, și politica, și etica, și splendoarea, și confruntarea, și actorii, și băieții buni & băieții răi  ai / ale acelor săptămâni de mare magnitudine civică de la noi. Și multe multe altele. Toate, într-o singură carte!

”Noaptea ca hoții” e o carte  – și de publicistică, și de istorie recentissimă – foarte curat scrisă, onestă, necesară și cît se poate de binevenită. Dacă este ea și suficientă? În mod singur, da. Iată de ce: în raport cu ceea ce avem pe masă despre – post-evenimente – ea nu e suficientă, dar nici nu are cum să fie așa ceva; nu este rostul unei cărți acela de a rezolva ceea ce organizarea (politică, civică, economică) a oamenilor trebuie să rezolve. Și, la acest moment, la jumătatea de an aproape de la proteste, NU a rezolvat! Dar cartea doamnei Ramona Ursu este, în mod cert suficientă, pentru că, dincolo de tensiunea mizelor despre care este vorba în ea, ”Noaptea ca hoții” este și o carte despre speranță. Fie și numai în sensul în care, pas cu pas, de la firul ierbii, ea ne arată că ”se poate”. Or, dacă se poate o dată, se mai poate și încă o dată, și încă o dată…