Jurnal de taxi – 7

În miez de noapte mă pregăteam să trag la debarcader. E zi de weekend iar petrecerile companiilor sunt în toi. Zona Floreasca-Herăstrău mustește de cluburi luate cu asalt de corporatiști. Mai sunt câteva zile până la Crăciun și ai zice că toată distracția din lume s-ar epuiza în aceste zile, iar de la anul ar începe prohibiția. Mă gândesc că niciodată nu mi-au plăcut petrecerile de firmă. Prea mult formalism, prea multă atenție la detalii, prea multe interpretări, nuanțe etc. Șefii sunt șefi și în timpul liber și dacă bei un pahar s-ar putea să-i zici vreo două care să te ungă pe suflet. Pe moment. După aceea, Dumnezeu cu mila! În zbuciumul meu pe această planetă am avut diverse meserii și am schimbat câteva birouri de beton și sticlă. Câte din visurile copilăriei pentru mai târziu încap în acea cutie dreptunghiulară unde te duci să lucrezi zi de zi, săptămână de săptămână? Câte nu s-au sfărâmat de beton atunci când ai intrat pentru prima dată în clădire? În general ne pregătim toată adolescența și tinerețea să urmăm un anumit drum iar când să ne dăm proba competențelor acumulate ne trezim aruncați în malaxorul profesiilor din România de o forță divină care are întotdeauna simțul umorului.

Majoritatea cunoscuților mei au ridicat o sprânceană când au auzit că fac taximetrie: ”Sigur, dacă te simți confortabil cu ceea ce faci, este o meserie onorabilă care îți aduce și ceva satisfacții materiale, deloc de neglijat. În fond, nu e nici o rușine să muncești”. Caut să zâmbesc, bănuind ce se ascunde în spatele acestor cuvinte bine ticluite, dar parcă ceva mă reține și atunci mă grăbesc să adaug: ”A, nu, este o activitate pentru timpul liber, de relaxare. Stau două, trei ore în trafic, seara sau în weekend. Mai socializez cu clienții, mai trag cu urechea la ce se discută. Îmi ocup timpul.”

Cât de ipocrit pot fi! Gata, ultima cursă pe ziua de azi! Șoseaua Nordului – Parcul Herăstrău. Un el și-o ea, îmbrăcați elegant, se îndreaptă galeș spre mașină, ținându-se de mână. Când s-au apropiat, să-mi stea inima în loc. Pe Adrian îl știu de peste douăzeci de ani. De la începutul deceniului nouă al secolului trecut. Cum sună! Lucram în aceeași redație a unui cotidian central, în perioada romantică a presei postdecembriste. Anchete, reportaje, subiecte grase erau din belșug, iar după câte vreun tun deconspirat, autorii ne invitau la masă, să mai râdem, să mai glumim, căci nu-i așa, DNA-ul nu apăruse. De câte ori nu m-am însoțit de Adrian, după ce ieșeam din redacție în serile toride de vară, în pelerinaj pe la terasele și cârciumile din drumul nostru spre casă! Era un băiat deșirat, cu ochi spălăciți și urme de acnee pe față, care după ce comanda de mâncare și băutură trebuia să mute cureaua cu două găuri mai la deal. Contrasta teribil cu bărbatul care se îndrepta acum spre mașină, peste care, anii care au trecut de când nu ne-am văzut parcă s-au calculat în kilograme. Auzisem că a ajuns șef peste un departament de PR la o mare companie multinațională, se căsătorise, avea doi copii, din categoria zvonurilor care-mi trec tangențial pe la ureche. Nu dădusem importanță. Acum, instinctual, nu știam cum să mă camuflez mai bine în decorul nopții. Uitasem că pe aplicație am un nume și o poză destul de explicite. De cum a deschis portiera, a strigat: ”Marius?”

Ce ironie! Destinele noastre, suflate în cele patru zări ca puful de păpădie, ajung câteodată să se mai și intersecteze. Am depănat amintiri cu Adrian, la început cam stingher, apoi dezinvolt. Cum nu se putea altfel, am ajuns și la anii de glorie ai presei scrise, cu tiraje de sute de mii de exemplare. Iar punctul meu de vedere a rămas de neclintit, chiar dacă pe undeva asediat de cel care ducea dorul vremurilor de odinioară.

Așa cum dezvoltarea internetului a dus la falimentul presei scrise, în urmă cu mai multi ani, se poate lesne presupune că peste alți câțiva ani conținutul video pe net va fi cel puțin ca pondere la nivelul conținutului scris. Deja au apărut televizoare cu internet incorporat, posturi tv on-line, Facebook și câte și mai câte. Fără a bănui măcar pericolul, televiziunile noastre de știri nu fac decât să grăbească acest proces firesc. Prin imparțialitatea grosieră, asocierea cu moguli, finanțări suspecte, canalele de știri se faultează singure, decredibilizându-se în fața publicului. Și cum studiile arată că tot mai mulți oameni petrec timpul în fața calculatorului, în locul televizorului, momentul dispariției nu e departe. Îmi amintesc că prin anii 2000, când multe ziare de calitate nu dispăruseră încă, a apărut informația că unii formatori de opinie din redacții ar fi fost formați să devină formatori. SRI-ul e în tot și în toate, se repeta pe la colțuri. E tot ce le mai trebuia publicațiilor pentru a le grăbi suferința. Iar istoria, ca de atâtea ori, se repetă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *