Stefan Zweig:crepusculul. Un diptic narativ

Înainte de a fi exilatul care se sinucide, la 1942, în îndepărtata Brazilie, Zweig a fost unul dintre copii răsfăţaţi ai sorţii. Nimic nu părea să anunţe exilul şi solitudinea sa. În Europa dintre cele două războaie, geniul lui Zweig, polivalent şi scânteietor,a strălucit, sub semnul popularităţii care a făcut din el un star cultural. Erudiţia biografiilor sale a fascinat. Asemeni lui André Maurois, Zweig a impus în canon această specie literară. Exerciţiile sale de introspecţie istorică au deţinut o vocaţie profetică. Tensiunea dintre fanatism şi libertate,( esenţială în “Castellio contra lui Calvin “ ) este una dintre temele ce revine, obsesiv.

Dar Zweig înseamnă şi prozatorul,cel care a participat, în maniera sa subtilă, la momentul de configurare al stilului austriac. Fidel unei poetici ce apare ca prudentă în raport cu inovaţiile contemporanilor săi, Zweig atinge profunzimea capodoperei. Privirea sa este încărcată de povara melancoliei. Intuiţiile sale trimit la apocalipsa ce înghite o întreagă lume. Memoriile sale nu sunt doar testamentul său intelectual, ci şi încununarea unei arte ce se făureşte prin cultul vienez al cuvântului.

Orbirea

Publicat în 1927, “ Mendel, omul cărţilor” este primul segment al unui diptic narativ aşezat sub semnul crepusculului. Vocea lui Zweig este, aici, vocea unui martor. Umanitatea pe care o surprinde în paginile sale este destinată unei dispariţii tragice. Simbolică este, în acest text încărcat de patetismul sobrietăţii, întoarcerea la Viena de demult, la acea Vienă pe care Zweig o dăltuieşte în memoriile sale, ca obiect de marmură al nostalgiei.

Întoarcerea naratorului în vechea cafenea vieneză este un pas pe coridoarele timpului. Madlena lui Zweig este însuşi decorul care supravieţuieşte, dincolo de schimbarea kitsch care pare să îl ascundă. Aerul postbelic nu a putut alunga fantomele. Iar unul dintre spectre este Jakob Mendel, omul cărţilor, ciudatul anticar ce îşi găsea în spaţiul cafenelei un sanctuar şi un birou. Reconstituită din evocări şi din depoziţii, existenţa lui Mandel se suprapune peste existenţa unui întreg cosmos: fragilitatea autistă a evreului răsăritean ce a visat să fie rabin, dar a ales sacerdoţiul cărţilor, are o majestate de Vechi Testament. În felul său modest şi bizar, izolat în monada care îl ocroteşte de vuietul universului agresiv, Mendel este un profet ce se dedică religiei sale. Memoria sa fabuloasă este instrumentul a cărui claviatură este stăpânită cu măestrie. În afara cărţilor, nimic altceva nu ajunge la acest patriarh deghizat în veştiminte umile.

Timbrul lui Zweig se apropie, în această proză, de cel al lui Joseph Roth, cel de care îl leagă, în timpuri de încercare , o nobilă prietenie. Mendel, omul cărţilor, este un fragment din umanitatea evreităţii răsăritene spre care Roth s-a întors în textele sale. Mendel nu este evreul vienez, aculturat şi elegant. El este înfipt în solul unei tradiţii ce duce mai departe sunetul suferinţei şi al ghetoului. Ca şi Peter Kien al lui Canetti, Mendel este un exemplar incapabil să existe în afara platoşei cărţilor sale. Indiferenţa sa la istorie este strategia unui spirit ce regăseşte în carte, în titlurile rare, stabililitatea unei religii laice.

Proza lui Zweig este cronica sfărâmării acestui castel al intelectului. Prins în vârtejul Marelui Război, Mendel este piesa minusculă din angrenajul ce distruge destine. Confundat cu un spion, deţinând o cetăţenie incertă, căci Mendel este un om al graniţei dintre imperii, anticarul este expulzat în infernul lagărului ce adăposteşte străinii suspecţi. Mendel nu mai poate fi Mendel. Separat de cărţile sale, cu ochelarii sparţi, el vegetează, inert, în mijlocul iadului.

Şi chiar când salvarea va veni, Mendel pierde, în acest intinerariu traumatic, însăşi esenţa unică şi grandioasă. Memoria sa prodigioasă este slăbită, şubrezită, afectată iremediabil de morbul istoriei. Moartea în mizerie şi singurătate este epilogul unei vieţi zidite în pagini de carte, una cu tradiţia pe care a salvat-o , prin truda sa cotidiană.

Drumul lui Mendel este un drum profetic. Majestatea sa este majestatea fragilă a milioanelor de evrei pe care nazismul îi extermină.Geniul lor este inamicul împotriva căruia naţional- socialismul se ridică, cu intenţia de a înlocui chipurile şi vocile lor cu un ocean al uitării. Proza lui Zweig este omagiul închinat acestui soldat încăpăţânat al memoriei,lichidat de mecanismul barbariei.


”Jucătorul de şah”

Jucătorul de şah este cea din urmă proză a lui Zweig.Timbrul este de un intens, insuportabil pesimism. Pe vasul ce se îndreaptă spre Lumea Nouă, ( o alegere simbolică, căci el este arca pe care destinul aruncă pe exilaţi şi pe fugari, pe cei fără de patrie) speranţa nu mai are loc. În locul ei se ridică, teribil şi implacabil, întunericul: un amestec, neliniştitor, de brutalitate şi de forţă vitală, imposibil de oprit.

Şahul este tabla de joc ce se confundă cu tabla de joc a lumii înseşi. Mirko Czentovic, jucătorul de şah pe care naratorul şi tovarăşii săi îl descoperă la bordul navei, este întruchiparea valului ce înghite Europa, pas cu pas. Lent, incult, opac, Czentovic acordă şahului rigoarea de automat a unei ghilotine. Fiecare partidă este câştigată, fiecare inamic este strivit. Şahul este un mecanism bine uns, din care imaginaţia umană pare să fi fost alungată.
Jucatorul-de-sah

“ Jucătorul de şah” este o operaţiune ratată de exorcizare a demonilor Europei. Dacă Czentovic este efigia forţei iraţionale ce găseşte în nazism expresia ei contagioasă, doctorul B, oponentul său, este fiinţa care, asemeni lui Mendel, cedează sub apăsarea violenţei care o copleşeşte. Traseul lui B. este traseul unei Europe cu care Zweig se confundă. El este, ca şi Zweig, un om fără de patrie, un austriac alungat din Austria care încetat să mai existe. În legitimismul său habsburgic se simte ceva din fantasmele lui Joseph Roth. Ca şi acesta, avocatul rămâne fidel unei lumi care îi oferă sentimentul ordinii şi al clasicităţii baroce vieneze.
Arestat de Gestapo, Doctorul B. este proiectat în secolul lui Czentovic, un secol al interogatoriilor şi al terorii, un secol în care izolarea deţinutului este strategia de care zbirii se servesc, spre a înfrânge fiinţa umană. Manualul de şah pe care B. îl sustrage devine companionul său, din şah se hrăneşte şi nebunia sa. Dedublarea sa, scindarea personalităţii sale, lupta sa cu sine însuşi în lungile partide de şah purtate în detenţie, sunt expresia, dramatică, a rătăcirii sale. După o tentativă de suicid, B. se va regăsi în libertatea provizorie, de dinainte de expulzarea din Austria.

Partida dintre B. şi Czentovic are loc în acest spaţiu al navei , aseptic şi cosmopolit,ca un purgatoriu marin. Umanitatea, fragilă, nervoasă, ezitantă, rănită, se află faţă în faţă cu principiul motor al brutalităţii înseşi. Metoda lui Czentovic este de o demonică simplitate. Lentoarea sa deliberată îl coboară pe B. pas cu pas, în adâncurile vechii sale nebunii. Trecutul traumatic îl înghite, fără putinţă de scăpare. B. este strivit de Czentovic, în cea din urmă partidă a sa.

“ Jucătorul de şah” oferă geniului lui Zweig ocazia pesimismului profetic. Orizontul se închide şi nu mai poate exista salvare. Este ca şi cum istoria ar aparţine, de acum înainte, lui Czentovic şi stirpei sale de supraoameni obtuzi. Întunecarea lui Zweig este crepusculul lumii sale. Sinuciderea din Brazilia este cel din urmă gest al unui european.

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    Minunata recenzie! Mi-am amintit de anii adolescentei si de „Orele astrale ale omenirii”, una dintre lecturile de căpătâi (cartea o așezam, la culcare, la căpătâiul patului!). Am si eu, păstrând proporțiile, desigur nostalgii. Sunt nostalgic după Regatul României, după minunatele localități săsești si șvăbești,,si numele harnicilor locuitori ai acestor transplanturi atât de reușite ale occidentului european, după familiile evreiesti, atât de importante pentru viață culturala si economica antebelica si după amintirea tragica a reginei martire a Franței,(s-a terminat,in fine, 14 iulie). Nu a fost deloc o persoana mediocra, Maria Antoaneta. A fost o sacrificata din rațiuni de stat, eșuate in crima. A reușit sa-si citească in inchisoare propriul recviem, scris de Mozart, si neterminat, prin programarea grăbită a ghilotinării. De aceea ” Lacrimosa” trebuie mereu ascultata, inclusiv, sau mai ales de 14 iulie. Cu tristețe profunda, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *