O lume mai bună?

“Ultima zi” este un film viu. Scriu despre el la mai bine de două săptămâni după premiera pe care a avut-o la gala de închidere a Festivalul Filmului European din București, iar mintea nu mă lasă deloc să articulez ceea ce primim de la majoritatea filmelor: un cadru al deconectării și evadării din cotidian. Ultima zi este altfel! Este un film care te urmărește și iți relevă înțelesuri mult timp după ce proiecția s-a sfârșit

Regizorul Gabriel Achim (cel care semnează și scenariul alături de Cosmin Manolache) ne spune, în esență povestea tentativei unei ieșiri din lume. Adrian, un inginer dintr-un oraș de provincie, hotărăște să se călugărească. Pleacă la drum însoțit de trei prieteni însă momentul călugăriei se amână…. iar filmul urmărește drumul de întoarcere. Filmul devine astfel povestea unui eșec căruia regizorul îi găsește corespondent în tot felul de situații de la funcționarea aparatului de filmat cu care primarul, prietenul lui Adrian, vroia sa imortalizeze momentul până la autostopistul care se dovedește un sarlatan. Chiar și cadrele cu natura dezlănțuită – o furtună de zăpadă, o ploaie violentă cu fulgere și tunete, frigul și ceața, ziua cu lumină spălăcită – peste care se suprapune muzica excelentă a Abuabua dublează și însoțesc mesajul filmului.

Mai mult, tema eșecului se extinde la nivelul destinului fiecărui personaj. Însă umorul negru maschează realitatea și salvează aparențele. Totuși este o lume sfârșită, o lume în care, așa cum spune primarul, “aproape că nu-ți mai vine să fii nici Dumnezeu”. Iar dacă Dumnezeu lipsește, locul lui este ocupat de simulacre umane. Primarul, jucat de Doru Ana care face cel mai bun rol al său în cinematografie, se autoproclamă Dumnezeul acelui microcosmos. Polițistul (Adrian Văncică) este un fel de Pristanda contemporan care se hrănește și vegetează sub aura protectorului său, primarul, iar liderul Asociației Tinerilor Creștini jucat de Adrian Ciglenean este un maestru al consensului, până acolo încât ajunge să încuvințeze, cu jumătate de gură, că Dumnezeu nu există.

Personajul exemplar ar fi trebuit să fie Adrian (jucat de Mimi Brănescu) cel care alege calea călugăriei. Dar pentru el, “Ultima Zi” nu este deloc ce-ar fi trebuit să fie. Nu ajungem să știm precis de ce a ales acest drum. Bănuim ceva dintr-una din puținele sale replici, “am iubit o femeie și o mai iubesc” și din elementele de destin care se reliefează oblic din observațiile primarului sau din stânjeneala când este față în față cu soția acestuia. Lumea mânâstireascâ în care dorește să pătrundă i se refuză. Pentru că starețul era plecat într-un pelerinaj, i se cere să revină sau… pur și simplu, nu vede și nu poate trece peste o încercare.

Determinarea de a lăsa totul în urmă și căutarea lui Dumnezeu pare să semnifice, la nivel metaforic, un fel de drum al crucii. Numai că la final nu există nimic care să fie asemuit jertfei, iar ultima zi în lumea pe care vrea să o părăseasca ajunge să devină pentru Adrian prima zi a restului vieții sale în aceeași lume în care nu reușise să răzbată și să se împlinească.

Ceea ce ne oferă regizorul Gabriel Achim prin acest film este, dincolo de agreabilul vizionării dat în special de umorul negru și de jocul actoricesc fără cusur, o meditație asupra echilibrului fragil dintre aparență și esență, asupra faptului că dincolo de vizibil și de înțelesul facil se află mult mai multe straturi deschise cunoașterii. Însă personajele se complac… fiecare în propria neputință și resemnare. Zâmbetul pe care multe scene și replici din film ni-l trezește nu este deloc unul eliberator ci este un trigger pentru introspecție și analiză.

Drama personajelor din “Ultima zi” este, până la urmă, și a noastră: am ajuns parcă să nu mai putem îndrăzni să construim sau să ne imaginam o lume mai bună decât cea în care trăim.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *