Interviu RIRI SYLVIA MANOR: Ce înseamnă bucuria de a nu fi perfectă

Dialog exclusiv Lapunkt între Riri Sylvia Manor și Cristian Pătrăşconiu.

A fost vreun moment în viaţa dumneavostră cînd aţi putea spune că aţi pierdut limba română?

Niciodată! Pentru mine, limba română  este un modus vivendi. Întotdeuna sunt  fericita să o aud și să o scriu. Am venit în Israel la 24 de ani și pînă atunci citisem enorm,  jucasem teatru în limba română și scrisesem poezii în limba română. De fapt, aveam material  pentru o carte de poezie–o carte pe care o numisem „Prima metamorfoză” –totuși nu am trimis nici un rând spre publicare, caci știam că va fi respins de cenzura comunistă.

Când am părăsit România în 1960, nu ni s-a dat voie să luăm cu noi un rând scris și nici să trimitem cărți, dar era clar că am ajuns în Israel purtând în geamantanul inimii pe Eminescu, pe Caragiale, pe Coșbuc, pe Nicolaie Labiș și pe atâția alți autori dragi, citiți și răscitiți. Literatura  -și mai ales literatura în limba natală-, apă nu se face! Nu se uită. Își lasă amprenta profundă pentru toată viața. În Israel nu cunoșteam nici măcar alfabetul și nu am putut intra la o școală pentru noii veniți, dat fiind că, după două luni, trebuia să nasc… În acel timp, în Israel, din 10 oameni, unul vorbea românește. Dar în imediata mea apropiere, absolut toții erau nou veniți din România, deci toți vorbeau românește între ei, iar bebelușul -deși israelian- a învățat numai românește în primul an de viață.

După aceea am intrat în spital să fac anul de stagiu pentru terminarea facultății de medicină aici. A fost foarte traumatic pentru mine, căci m-am transformat într-o ”analfabetă”: nu cunoșteam nici un cuvânt ebraic și nu cunoșteam nici alfabetul și nici scrierea ebraică. Am învățat limba întrebând rînd pe rînd personalul medical, pe doctori și pe surori ce înseamnă fiecare cuvînt auzit. Și aceștia erau și ei uneori veniți în țară numai cu zece ani înaintea mea; prin urmare, am învățat unele lucruri cu greșeli de la început. Luam acasă teancuri de foi de observație și căutam să le descifrez literele ca pe niște hieroglife. După trei luni am reușit să iau anamneza unei perechi care avea copilul internat și să scriu o foaie de observație. A durat vreo trei ore, am transpirat eu, au transpirat părinții, dar am fost fericită că reușisem să fac față.

Eram conștientă de faptul că nu voi putea fi niciodată, din punct de vedere lingvistic, egală cu cei care s-au născut și au învățat școală în Israel, după cum nu voi putea fi niciodată egală cu cei care, de a lungul anilor, au rămas în România. Limbile –îmi spuneam – au drojdie de bere în ele, se dezvolta tot timpul, unele cuvinte devin arhaice, altele sunt folosite mai des sau în alt sens, ba chiar apar cuvinte noi. Pe de altă parte, am crezut atunci și acum  că toți cei aflați în situația mea, noii veniți, trebuie să devină hibrizi lingvistici, să fie prezenți și viabili în noua cultură și în noul climat, să își continue drumul și să învețe în ciuda greutăților  noua limbă și nuanțele ei. Să fie prezenți în Israel ca israelieni. Să trăiască cu intensitate  – aici și acum.

Am început să înțeleg și că, într-o țara ca Israel, poate exista și o extraordinară fertilitate reciprocă între limba cu care noi veniții ajung aici din atîtea țări și limba ebraică; o fertilitate care, în timp, a reîmprospătat și a îmbogătit limba ebraică, aceea clasică.

De fapt, aș putea spune că evreii originari din România s-au împărțit  de la început în două grupe. Grupul acelor intelectuali și nu numai – care au învățat ebraica pentru a comunica cu ceilalți israelieni la locul de muncă și a avansa acolo profesional,  însă care, după orele de lucru, vorbeau acasa numai română, veneau în contact numai cu cunoștințele-prieteni originari din România, mîncau numai mîncare românească, se îmbrăcau ani de zile în felul elegant în care se îmbrăcau în vremurile „bune”evreii din România, citeau numai presa israeliană de limbă română sau cărți românești. Nu citeau ziare în limba ebraică. Cărtile din România lui Ceaușescu nu prea ajungeau aici. Erau o mică Românie în Israel, dar cam „demodată” de fapt, căci rămăseseră treizeci de ani cu aceeași limbă română cu care veniseră aici și aproape cu aceiași prieteni și aceleași mentalități. Această izolare a lor i-a făcut să păstreze România anilor 60 conservată cît se poate de viu, dar era oare aceasta și România anilor 80 de exemplu? Oare românii – chiar și sub comunism – rămăseseră la fel, oare limba rămăsese exact aceeași în 1990 ca în 1960?

A doua grupă de evrei originari din România – grupa din care mi s-a părut în mod natural ca fac parte – au fost acei oameni care s-au uitat bine împrejur și după orele de lucru dedicate profesiei. Bineînțeles că au continuat să poarte pentru totdeuna cizelarea intelectuală a culturii române din care proveneau, dar nu au evitat expunerea la curenții de aer local. Au continuat cu cultura israeliană. Ei  au dorit să prindă rădăcini noi acum și aici, să internalizeze limba și cultura locului devenit „acasă” și patrie, să își creeze și să își dezvolte în paralel cu vechiile  prietenii și prietenii noi și stimulante fără legătură cu țara din care proveneau acești noi  prieteni israelieni. Personal, dacă am întâlnit oameni cu care aveam o lume în comun nu m-a interesat faptul că e născut în Israel sau că a venit aici din altă țară decât România. Mi-au devenit prieteni. Am prins aici rădăcini noi. A fost un proces de dezvoltare prin care și vechile rădăcini au rămas viabile, dar în simbioză cu prezentul. Nu a fost vorba de un popas în nostalgie, ci de prezența vie și viabila a valorilor în care m-am format, într-un proces de stimulare permanentă cu noile cunoștiinte și valori întîlnite. Ușor nu a fost, dar a fost dinamic.

Este exagerat să formulez în felul acesta: mai multe decenii aţi fost într-un fel de exil faţă de limba română?

Nu am fost niciodată în exil față de limba română. Așa  cum am scris déjà , atunci când ai o bază culturală solidă în limba natală (nu numai când posezi, ca fiecare, o limbă natală) nu poți să devii un exilat lingvistic. Poți să nu mai scrii opere literare în limba natală, dar nu o uiți sau o sărăcești. În plus, după un an de la venirea mea în Israel, părinții mi-au putut trimite multe cărți din biblioteca mea din București și de-a lungul anilor am recitit pasagii din  aceste cărți, am vorbit des românește și am corespondat în limba română cu cei rămași departe.

E adevărat că 40 de ani nu am scris poezie în limba română. De fapt, între 1960 și 1980 nu am scris poezie în nicio limbă, am fost în exil față de poezie în general și aceasta  s-a întâmplat, cred, fiindcă aceștia au fost anii când m-am mințit pe mine însămi, au fost ani în care nu a existat nicio legătură între ceea ce simt, gândesc și fac. Când te minți pe tine însuți și funcționezi oarecum mecanic, ca o păpușă pe ale cărei sfori le controlezi cu o mână de fier, atunci nu poți scrie poezie. În 1980, în timpul unei crize în viața personală,”mi-a venit”deodată prima poezie. După douăzeci de ani. Cuvintele poeziei erau în limba ebraică. Limba pe care o vorbeam demult cu cei din jur. Nu îmi venea să cred că mi s-a întâmplat această minune: că scriu din nou Poezie. Eu și lacul și liniștea aparentă – am scris:  ‘lacul e atât de frumos, eu m-am urîțit, sunt atâtea riduri nu peste  față, ci pe dinăuntru – am scris ;ești atât de frumos, lacule / eu am aripile prinse jos / în păpuriș – am scris. Exprimam tristețea acelui moment greu și, totuși, terminând de scris poezia, m-am bucurat că scriu, m-am bucurat că mă văd, m-am bucurat că revin la mine însămi, că  poezia nu a rămas  un vărsat de vînt al copilariei.

Pînă în anul 2000 am continuat să scriu și să public poezii numai în ebraică, dar, din 1990 cînd am revenit în România cu ajutoare medicale, am fost din nou expusă zi de zi la conversații în limba română, am citit multe cărți noi scrise într-o limbă modificată de  anii mulți care trecuseră din 1960 și, deodată, după vizite repetate în România cu activități medicale pe parcursul a zece ani, ȘI DUPĂ PATRUZECI DE ANI mi s-a întîmplat o minune: am reînceput să scriu poezii în limba română.

Întîi m-am tradus din ebraică, apoi „mi-au venit” poezii direct în limba română. Astfel, în anul 2000 a apărut prima mea carte de poezii la București: „Privind”, la Editura Doinei Uricariu. Carte care a fost premiată la Cluj la Festivalul Lucian Blaga. Eram atît de fericită! Mă reîntorsesem în patria poeziei mele. Dintre toate criticile frumoase care s-au publicat atunci despre carte, cel mai mult m-a emoționat articolul Domnului Sorin Holban: „Privind în interiorul limbii române”.  Îl citez:””Mi se pare că doamnei Manor nu-i putem spune în nici un fel și în nici o limbă „La revedere”, ci BUN GĂSIT pentru că ea n-a încetat nici o clipă să gândească în românește” „…cred că a continuat să viseze în românește, pentru că numai așa se explică harul cu care scrie în această limbă”. Aceste rînduri –”harul cu care scrie în românește „–m-au făcut fericită. Domnul Garabet, profesorul meu de limba română, putea fi, și în 1990,  mulțumit de eleva sa. Minunatul Domn Holban a mai scris și că „viața doamnei Manor  ar putea, într-adevăr, să fie povestită într-un roman”. Bineînțeles că atunci mi se părea ceva de domeniul fanteziei – ca să trec de la poezie la proză și să îmi povestesc crâmpeie din viață. Însă de cîte ori în viață, imposibilul nu este poate ceva pe care încă nu l-ai realizat?

Eul dumneavoastră veritabil, profund –mi-aţi spus într-un schimb de mesaje care anticipa acest dialog – a fost într-un fel de „adormire”. Ştiaţi că e acolo, că există ceva, adînc, care „hibernează”, primeaţi semnale de la el?

Poți fi doctor de ochi, dar orb ani de zile  la eul tău adevărat. Foarte mulți ani nu mi-am pus întrebarea: de ce? De ce mi-am dat ordine și le-am executat, oricît de greu îmi era să le execut? Oricît de mult erau aceste ordine în contradicție cu  furtunile de sentimente și de dorinte care se nășteau în interiorul meu…Care eram eu? Nu m-am răsculat niciodată contra ordinelor primite de la creier. Nu m-am întrebat de ce am acționat ani de zile  ca și cum aș fi cineva care trebuie să mulțumească pe toți  cei din jur, dar nu și pe mine însămi. „Prostia modernă semnifică nu ignoranță, ci negîndirea ideilor primite” a spus Kundera. Fără  să verific în profunzime, fără să întreb: De ce? –eram sclava cuvântuluiTREBUIE, sclavă a unui creier umplut cu  legi fixe, legi care neutralizau tot ce nu corespundea unei concepții învățate pe dinafară, ca pe o poezie , din anii copilăriei. Și nici nu eram conștientă de faptul că era numai o concepție învățată cîndva pe dinafară. Străină mie.

Abia la patruzeci de ani și ceva  am citit o carte care mi-a schimbat viața. Era „Man search for himself” de Rollo May, faimosul pshiholog existențialist american. Deodată mi-am dat seama că am „împrumutat” atîtea idei  fără să le verific, fără să bag de seamă de cînd și de unde le-am împrumutat, că, probabil, am dreptul să mă gîndesc la mine mai mult decît la vecinul meu, ca devii un om mult mai bun dacă ești bun cu tine însuți în primul rând. În tot cazul, în clipa când am deschis ochii, nu i-am mai putut închide pe jumătate. A fost începutul unui proces treptat –care a durat doi ani – de revenire la un mine însămi, de recalibrare între  ceea ce simt, gîndesc și fac. Toate treptele  acestui proces intensiv de schimbări s-au oglindit în poezii. Scrise după 20 de ani de întrerupere. Scrise după ce 27 de ani am fost lângă un om foarte drăguț, dar pe care, de fapt, nu l-am cunoscut bine decît în ultimii doi ani. Câteodată, cînd cunoști un om, devii indiferent și nu e nimeni de vină pentru aceasta. El nu era cel din imaginația mea. Îmi era străin. Și eu devenisem cea care sunt, nu mai încercam să fiu altceva. Nici măcar nu ne-am certat. Hotărîsem déjà de cîteva luni să divorțez dar nu îndrăzneam, influențată totuși de societate și de prietene. Într-o dimineată, cînd vroiam să plec la lucru, mi-au venit primele rânduri ale unei noi poezii.  Am simțit că e ceva important. După cum am mai spus, pentru  mine, poezia e o conversație cu subconștientul. Am pus poezia pe hârtie. „Mi-am aruncat anii / pe scaune / ca rochile / când îți aranjezi dulapul / și nu mai e loc / pentru rochii vechi / rochii care au cunoscut totuși / zile mai bune… / rochii / ani / am cunoscut / vremuri mai bune / cînd ar fi trebuit să învăț / și nu am învățat nimic / cînd ar fi trebuit să înțeleg / și nu am înțeles nimic…”

Când am terminat de scris, am simțit o mare ușurare și am luat hotărârea să divorțez. Am  reușit să divorțez într-o lună, evitând un proces lung și în care, de obicei, avocații spală rufele familiei  în public. Excelentul Profesor de literatură, poet, scriitor și critic de poezie, Marin Mincu a remarcat din toate poeziile scrise în „Privind”(prima carte publicată în România) tocmai această poezie care a avut un mare rol în viața mea și a scris în „Luceafărul” printre altele :”O poezie ce sintetizează cel mai bine talentul lui Riri Sylvia Manor mi se pare „Anii pe scaune”din care citez:” …și anii zac pe scaune / ca rochiile / și tu stai / dar parcă nu ești în odaie / și noaptea și-a trimis / întunericul înăuntru / Pe zid apeși comutatorul / să aprinzi lumina / dar nu există comutator / pentru a fi împreună. /Și totuși / eu port în mine / nealterată / bucuria sălbatecă / bucuria frumoasă / precum un zmeu cu sfoară lungă / înălțat / peste toate acestea”.

A scrie în limba română, mai ales a scrie poezie în limba română v-a reîntors la acest eu. L-a redeşteptat. Ce face poezia cu sufletele oamenilor? Ce a făcut şi face poezia cu sufletul dumneavoastră?

Lucrurile s-au petrecut exact invers: complexul de procese interioare care m-au prins și scuturat bine în vîrtejul lor m-au readus la Poezie, ca la o oglindă în care m-am privit, care mi-a aruncat provocator semne de întrebare după mulți ani în care m-am mințit pe mine însămi și nu am avut curajul să mă privesc într-un mod lucid în oglindă. De la  prima uluire încercată atunci când am înțeles că toate principiile după care mă dirijasem ani de zile nu își au justificarea, nu sunt „viabile și valabile”, am știut că trebuie să le abandonez, dar încă nu îmi era deloc clar ce este just să fac, ce îmi doresc cu adevărat, cine sunt cu adevărat. Toată această durere de sfârșit brutal de etapă și de dărâmare a mitului, toate aceste incertitudini, toate aceste îndoieli și furtuni interioare au trezit din nou în mine izvoare de poezie. Au izbucnit în poezie. Nu am scris atîția ani poezie nu fiindcă am schimbat limba și nu cunoșteam încă limba ebraică și nu fiindcă trăiam departe de  România limbii mele natale. Nu am scris atîția ani poezie fiindcă niciodată nu poți scrie poezie adevărată atunci când te minți pe tine însuți. Am  afirmat déjà,  cred, că poezia e o conversație telefonică între tine și subconștientul tău. Când termini de scris o poezie, te simți mult mai bine. Tristetea rămâne în urmă, cristalizată în poezia scrisă.

De ce, atunci cînd vrem să ne reamintim de noi înşine, mergem aşa des către poezie? Există, desigur, multe răspunsuri despre virtuţile vindecătoare, trezitoare ale poeziei – dar al Dumneavoastră care este?

Scrierea unei poezii nu e un act voluntar  pentru mine. Niciodată nu știu când voi scrie o poezie. Niciodată nu știu dacă nu cumva aceasta este poate ultima poezie din viața mea. Câteodată nu scriu un rând jumătate de an și cîteodată scriu trei poezii într-o săptămână. De obicei scriu poezii când sunt tristă, chiar foarte tristă. Să treci prin viață- nu pe lângă viață –aceasta nu e un drum lipsit de împrejurări dureroase, de dezamăgiri, de multă durere.

Dacă nu scriu exact atunci cînd îmi vin primele rânduri ale unei noi poezii – adică, dacă nu am imediat la dispoziție un creion și o hîrtie, nu voi scrie niciodată acea poezie, o voi uita exact în felul în care se uită un vis. Îmi spun că e un început de poezie puternic, că exprimă exact ceea ce simt, că nu se poate să îl uit până – de exemplu – ajung acasă, dar atunci constat că nu am reținut nimic din poezia „care mi-a venit” și pe care nu am însemnat-o. Venită din subconștient, probabil se reîntoarce în subconștient. De aceea de vreo două ori, fiind în autobuz de exemplu și neavînd o foaie de scris, am notat o nouă poezie –sacrilegiul sacrilegiilor! -pe spatele carnetului de cecuri. Dar scopul scuză mijloacele și poezia nu s-a evaporat, ci a rămas capturată în lumea mea.

Ceea ce e interesant să repet este că, după ce termin de scris cea mai tristă dintre poezii și simt că am pictat exact cu nuanțele cuvintelor toată gama de sentimente încercate –mi se evaporează toată tristețea, de parcă a rămas țintuită în poezia scrisă. Mă simt  ușurată…

Un mare poet al literaturii române, de fapt nu doar poet, spunea cîndva că scriem poezie, că mergem către poezie cînd sîntem „cu spatele la zid”, cînd „nu prea mai avem încotro”, cum se spune pe româneşte. Este aşa? Este aşa şi la dumneavoastră?

Cumva am răspuns déjà la această întrebare. Scriu de obicei când sunt tristă. Când un om apropiat mi-a produs durere. Am scris într-un poem: Oamenii străini / navighează uneori paraleli nouă /cîteodată își flutură mîinile și ne salută / sau / își aruncă ancora înspre pământul nostru / sau / ne aruncă săgeți otrăvite. / dar niciodată / nu ne produc dureri la fel de mari ca acei care locuiesc împreună cu noi / în aceeași casă, odaie, pat, sacrosanta familie. / diferenta dintre un revolver distanțat /  și un revolver la distanță zero.

V-aţi întors ACASĂ scriind această carte extraordinară de memorii, „Bucuria de a nu fi perfectă”?

Fac parte dintre oamenii favorizați de zei: pentru mine, cuvântul acasă are un sens lărgit. Așa cum poți simți empatie față de omul care stă în fața ta –sau nu -, așa cum îți poți reaminti și poți simți toată viața ca un dar prezența unui om care te-a marcat, eu simt empatie față de acele țări în care am trăit mai multă vreme sau trăiesc și pe care le cunosc și recunosc și simt caldură în inimă revăzîndu-le. Cînd aterizez la aeroportul Ben Gurion mă simt acasă, cînd aterizez la aeroportul Henri Coandă mă simt acasă, cînd aterizez la aeroportul Charles de Gaule mă simt acasă. Am învățat neuro oftalmologie și am revenit mereu la San Francisco și am amintiri și sentimente extraordinare și față de acest oraș. Nu am fost o turistă acolo. De câte ori m-am reîntors acolo, m-am simțit acasă. Deci: nu am avut nevoie ca să scriu această carte de amintiri pentru a mă reîntoarce ACASA; de fapt, m-am reîntors în acest „acasă” în 1990, cînd am aterizat  la București după atâția ani. Am mirosit aerul, era iarnă, dar am simțit în nări  mirosul din memorie al pomilor de tei, eram la mine din nou. Deja. Oamenii pe care îi iubești rămân lângă tine, chiar dacă nu îi mai vezi. La fel și țările.

Cîte patrii aveţi, de fapt? Nu mă refer, desigur, la aspectul juridic. Deci, nu (doar) la Israel & România. Există şi „patrii mici”, dar nu mai puţin importante. Patrii interioare. Deci, cîte aveţi, cum se cheamă ele, cum ajungeţi la ele, ce vă transportă în ele? Bunăoară, „patria poeziei”…

Nu există patrii mici. Bucuria poate fi o patrie, dar e o patrie mare, e, poate, cea mai importantă patrie interioară. Nu fericirea – care e atât de efemeră, ci bucuria. Bucuria din tine pe care trebuie să o cultivi ca pe o plantă. Bucuria răsfrântă în micile ei bucurii, ca de exemplu, faptul că încă deschizi ochii dimineața ca întotdeuna și un prieten apropiat și drag te sună la telefon și îi auzi vocea caldă și comunicativă și nu textul scris pe facebook. Bucuria care nu depinde de faptul că ești chemată sau nu ești chemată la telefon, ci depinde numai de tine. Bucuria că ești bogată în prieteni nevirtuali, bucuria că poți fi vrăjită de un om, că poți iubi un om, că te poți privi în oglindă și că îți place ceea ce vezi sau mai ales că păstrezi -neștirbită de ani -minunata capacitate de a face haz de tine însăți. E o patrie pe care trebuie să o cultivi, o  simfonie alcătuită din mai multe partituri. Trăim atât de puțin…Trebuie să fim despăgubiți învățînd să ne bucurăm de câte ori e posibil. De atâtea ori nu e posibil – dar trebuie cel puțin să încercăm. Suntem ființe existente numai azi și acum.E o veste totuși bună.

După ce „reţetă” aţi „preparat” „Bucuria de a a nu fi perfectă”?

De foarte mulți ani flirtez cu ideea de a scrie o carte despre părinții mei și despre copilăria mea. În urma cu 12 ani am luat cu mine cartea lui Amos Oz:”Cum să începi un roman” și m-am izolat în munții Elveției două săptămâni. Dar, deși am citit de două ori cartea, am început „romanul” prin a-i scrie tocmai sfârșitul. Am început prin a scrie scena finală: că, în 1990, sunt surprinsă de un om de serviciu uitându-mă la lada de gunoi a blocului de pe Calea Victoriei 128 A. El mă întreabă: ce cauți aici? Și eu îi răspund:Nu caut nimic! Și ies în stradă și părăsesc blocul. Si cartea. (Acum cartea începe cu această scenă, destinată cândva să fie sfîrșitul cărții.)

Întoarsă din Elveția, nu am reușit să mai scriu un rând. Am crezut că, dacă scrie o carte, autorul trebuie să intre în sufletul eroilor cărții, să îi cunoască perfect, ca pe el însuși și să  înțeleagă bine ce îi face să acționeze, să înșire caracteristicile fiecărui personaj pe o fișă, cine sunt și ce vor. Aici m-am oprit fiindcă mi-am dat seama cât de puțin îmi cunoșteam părinții. În 2015, când am lucrat de fapt  la carte, scriu:”Au trecut 30 de ani de la moartea tatălui meu și 5 ani de la moartea mamei mele, dar părinții mei sunt încă cele mai prezente ființe necunoscute din viața mea”.

Cu această problemă m-am dus la Ierusalim să mă consult cu marele scriitor și Om care e Aharon Apelfeld. Cum pot să îmi descriu părinții dacă nu îi cunosc destul de bine și nu îmi dau seama de ce au acționat în felul în care au acționat? – l-am întrebat.

-Tu nu trebuie să știi nimic despre ei când îi descrii, tu trebuie să scrii și să descrii ce ai simțit tu față de ei, ce te-au făcut să simți despre tine – a afirmat scriitorul și am luat aceste cuvinte ca o călăuză în scrierea cărții care parcă s-a scris singură pe parcurs. Nu am știut de la început cum va fi și nici nu am avut un model.

De altfel, cred că numai fotografiile noastre pot fi puse într-o ramă, dar noi -cu excepția celor căzuți în capcana ideilor înguste – demult nu mai avem loc în rame  și definiții, noi cu micile noastre suferințe și ironii, cu paradoxurile noastre, cu îngrijorările noastre, ieșim din rame, cu semnele noastre de întrebare, cu „partea nevăzută a lucrurilor” magistral descrisă într-o nouă carte de Horia – Roman Patapievici, da, noi ieșim tot timpul din rame și definiții. Dacă suntem vii.

Am scris cartea cum mi-ar fi plăcut mie să citesc o carte – multe fapte în cât mai puține vorbe și principalul: să nu plictisească. Pe parcurs, am vrut și să îmi înțeleg părinții, să îi înțeleg, să îi văd vii, respirând și nu simplificați, ci cât mai aproape de ceea ce puteam eu știi despre ei. De asemenea, și nu în ultimul rînd, am înțeles lucruri noi depre mine.

A propos de tematica implicată de întrebare precedentă: ce e mai important, mai adevărat pentru dumneavoastă – un text care transcrie, aproape contabiliceşte, doar ceea ce ne lasă memoria să ne amintim sau unul care, cum să zic, încălzeşte, care face să palpite ceea ce pune la dispoziţia memoria?

Fără îndoială că am ales cea de-a doua cale atunci când am scris această carte. Nu am scris memorii științifice, nu am descris fiecare an în ordine cronologică, toți anii și toate evenimentele fiecărui an. Nu am conceput cartea ca pe un jurnal. Am vrut să deslușesc pe parcursul cărții care a fost relația mea cu mama mea, am vrut să îl fac pe cititor să vadă, să înțeleagă, să participe alături de mine  la evenimentele descrise. Chiar dacă încă nu se născuse atunci. Pe Facebook am avut ecouri emoționante de la oameni tineri cărora cartea le-a vorbit. Cineva mi-a scris că s-a îndrăgostit de bunicul meu Pică, e ca și cum Pică ar fi devenit și bunicul lui. Pică, cel născut în 1882!

Cum a curs timpul pentru dumneavostră atunci cînd aţi scris cartea? Era mai dens, mai intens, mai plin, mai zgomotos (poate de la vocile sau de la faptele celor pe care memoria dvs îi chema în prezent, pentru ca dumneavoastră să îi aduceţi la „lumina textului”)?

Realitatea este că de când am discutat despre carte cu Aharon Apelfeld trecuseră ani. De fiecare dată, pe parcurs, mai notam cîteodată un text pentru carte în cîte un caiet. Din păcate, nu le-am trecut în computer, astfel încît în 2015 (când am decis că dacă nu scriu cartea atunci, nu o mai scriu deloc) nici nu am putut concentra toate paginile déjà scrise, ci numai o parte dintre ele. Dar, cred că dacă nu ar fi existat tastatul la computer, nu aș fi putut scrie cartea fiindcă obișnuiesc mult să schimb, să șterg, să mut fraze. Ar  fi fost imposibil să scriu cu mâna  atâtea pagini cu atâtea schimbări. În 2015 am început să sacrific aproape orice viață socială, teatru, cinema, reuniri cu prieteni și, deîndată ce veneam de la spital, mă apucam să scriu. Timp de un an de zile. Spuneam prietenilor că stau cu o pușcă la ușa camerei mele de lucru și mă păzesc cu arma încărcată ca să  nu ies din casă! Fiind un om de obicei foarte activ – simt și acum că așezatul ore întregi pe scaun în fața ecranului nu a fost ceva pozitiv fizic. Cînd scrii și refaci o poezie, asta nu durează mult timp. Dar, prinsă în propria mea poveste, tastam și mă gândeam, tastam și tastam, credeam că a trecut o oră și trecuseră de fapt șase ore. Pierdusem șirul și simțul timpului scurs – cînd stăteam la computer. Și de multe ori lăsam o povestire pentru mai tîrziu și o adăugam în mijloc la locul ei, după ce cartea era aproape terminată. Sau îmi aduceam aminte de încă ceva. Sau începeam să recitesc totul de la început și corectam unele lucruri și adăugam ”Save As LAST” ori ”LAST LAST” și mereu salvam un ULTIM ULTIM ca să lucrez cu versiuni corectate, dar ordinea nu e ceva care să mă caracterizeze și cred că am și acum vreo zece versiuni; ar fi trebuit sa le sterg, dar mi-a fost frica să o fac. Daca o șterg pe cea bună? Odată mi s-a furat Laptopul și am trebuit să scriu a doua oară câteva pagini pierdute.. Și s-a mai întâmplat ceva. De obicei, eu nu am timp să trăiesc în trecut, având oricum prea multe lucruri de făcut în prezent. Și veșnic un guilty feeling că nu apuc să le fac pe toate. Ca să scriu cartea – întîmplările din copilărie și tinerețe în România – am stat ore întregi față în față cu acei ani, cu acel apartament, cu acea familie a mea.  Eram din nou împreună. Aveam din nou șaisprezece ani. Încercam să îmi amintesc, să reproduc ce am simțit. Ore. Zile. Timpul în care scriu și descriu. Deodată, și după terminarea cărții, am simțit o recădere în  tristețe, poate a fost ca un fel de sindrom post-traumatic, m-am reapropiat de cei 16 ani ai mei și ei au fost din nou prezenți de parcă nu a trecut timpul. Am făcut din nou greva foamei. M-a vizitat fantoma vechilor dureri. Fetița prea cuminte care am fost..

Acum bucuria (că am reușit să termin cartea, că oameni necunoscuți trăiesc cartea mea, că îmi scriu, că i-am făcut să vadă ceva depărtat ca fiind de fapt aproapiat  de ei înșiși, că au avut împreună cu mine șase ani și au fost un copil de evreu evacuat cu părinții din apartament în 24 de ore, că au învățat primele clase primare înghesuiți într-o sinagogă, că s-au plimbat pe lângă Gheorghiu Dej clandestin ca să asculte o operă, că s-au plimbat cu mine și cu Ștefan la șosea sau cu mine și cu Israel pe malul Mării Tiberiadelor) – această bucurie a neutralizat tristețea de la 16 ani care reaterizase de pe Calea Victoriei tocmai la Tel Aviv!

Acum ar  trebui să mai  menționez câteva lucruri în legătură cu cartea. Am lucrat la carte și în  România, unde am recitit la Biblioteca Universității ziarul Scînteia din 1948-1953 ca să mă documentez și să îmi reamintesc faptele. Am cumpărat DVD – ul cu filmul Hamlet și l-am revăzut ca să îmi dau seama exact cât timp a trecut din clipa când am început să vedem filmul la Festivalul din 1953 cocoțați pe o terasă și momentul când proprietarul apartamentului ne-a descoperit și izgonit de pe terasa și de la film.

E o onoare și o datorie plăcută să menționez că Doamna Magdalena Bedrosian însăși –înainte de a se știi la ce editură va fi acceptată  cartea mea – mi-a redactat cartea și a muncit ore întregi cu profunzimea si cu migala caracteristice domniei sale, iar rezultatele sunt vizibile. După aceea, pentru introducerea de diacritice, am predat textul unui tânăr extraordinar, George Serban,  care mi-a spus că i-a plăcut mult cartea și m-a întrebat dacă sînt de acord să o arate Doamnei Oana Bârna de la Editura Humanitas pentru publicare acolo.De fapt, îi datorez atât de mult lui George Șerban; nu cred că aș fi avut personal curajul să îmi duc textul la o astfel de Editură prestigioasă.

Doamna Oana Bârna a a arătat cartea Doamnei Directoare Lidia Bodea; de la ambele avizul a fost favorabil și Doamna Oana Bârna a lucrat intens și cu toată experiența sa îndelungată ca să termine redactarea cărții pînă la târgul Gaudeamus. Aveam tot timpul impresia că trăiesc o poveste cu Zâne. Eu, la Humanitas?

Acum am lansarea la Humanitas Cișmigiu pe data de 23 Martie, la ora 19 și va vorbi Domnul Horia – Roman Patapievici. Probabil că e vorba totuși de o poveste cu Zâne?

Cînd aţi scris ultimele cuvinte ale cărţii, cînd aţi pus ultimul punct în text, ce aţi simţit – că e gata sau că nu s-a terminat cu adevărat?

O carte bună trebuie, după mine, să semene cu o conferință bună: nu se mai poate adăuga sau nu se mai poate scoate un singur cuvânt. E exact ce trebuie spus, nu mai mult, nu mai puțin. Întotdeuna am învățat pe colegii mei tineri în medicină că cel mai important lucru în conferința cu un subiect medical ales este să nu spună tot ce știu. Este imposibil în timpul unei conferințe de o oră sau în timpul unei cărți de 300 de pagini să spui tot ce știi despre subiect. Dacă spui tot ce știi, plictisești. O conferintă trebuie să capteze atenția în fiecare moment al ei, să sesizeze punctele care stârnesc noi semne de întrebare și dorința de a deschide multe alte cărți după conferință și a căuta acolo singur mai departe. Semnele de întrebare de dincolo de semnele de întrebare. Arta este să știi ce să alegi și ce să lași nespus. Să scrii absolut tot ce ți s-a întîmplat poate fi o carte de memorii, dar nu o carte literară despre amintirile tale și persoana ta și tot ce este vag și nelamurit – și, de fapt, cel mai important. Să lași locul celor care te citesc să se regăsească și să îți completeze ei cartea, gândind în paralel.

Aţi spus undeva – memorabil pentru mine – că pentru poezia de calitate, cum şi pentru medicină sau ştiinţă, nu există semne de exclamaţie – ci semne de întrebare. Cum descrieri relaţia dvs personală cu (această patrie poate) a semnelor de întrebare?

Personal sunt indignată că în toate orașele mari ale lumii există statui de generali sau de  regi călare pe caii lor, dar nicăieri, nicăieri nu am văzut o statuie dedicată semnului de întrebare. Fără îndoială însă că descoperirea cea mai mare a omului nu este focul și nici roata, ci semnul de întrebare -el și numai el începe orice progres în  știință și istorie și poate naște mereu alte și alte semne de întrebare. Semne de întrebare care distrug teorii vechi și ne învață ce este umilința și neadormirea pe lauri. Un perpetuum mobile de semne de întrebare care te pot și apropia inclusiv de persoana de lîngă tine sau de persoana de dincolo de o barieră  sau de persoana cu spatele la zid. De fapt, un zid poate exista numai prin cărămizile sale, dar el nu poate niciodată preveni mișcarea celor care simt un zid în fața sau în spatele lor. Zidul e o noțiune devenită foarte modernă azi. Poate că privind la un zid a scris Einstein teoria relativității.

Dar cele mai periculoase ziduri sunt cele clădite fără cărămizi în interiorul creierului nostru pentru că ele pot împiedica formarea unui nou semn de întrebare incomod și al oricărei  idei inedite. De altfel, cine ne învață cum ar trebui încă din școală că nu există întotdeauna un singur răspuns la o întrebare? Mai ales acum când computerul e bazat numai pe răspunsul Da sau pe răspunsul NU? Când cuvîntul „Poate” ar fi un „noice” care trebuie eliminat.

Vă ajută ebraica să scrieţi mai bine în română şi româna pentru a scrie mai bine în ebraică?

Faptul că pot lua și citi cărți în patru limbi mă ajuta mult. Dar  limba ebraică nu seamănă deloc cu limba română și, de,aceea, e și atât de greu de tradus poezie între cele două limbi. Pe de altă parte, creierul e un organ despre care știm încă atât de puțin și nici ca om de știință care m-am ocupat și de funcțiile creierului nu pot găsi o explicație la ceea ce mi s-a întâmplat personal. După cum am mai pomenit,  am scris poezie de la 9 la 24 de ani în limba română. 20 de ani nu am scris deloc și din 1980 scriu în limba ebraică. Deci, între  1960-2000 nu am scris poezii în românește. Reîncep să scriu poezii în limba română din anul 2000 și iată: faptul că am reînceput să scriu în limba română a îmbunătățit cu mult calitatea poeziei mele în limba ebraică! CU MULT! Nu am explicații, parcă s-a eliberat un resort de ebraică,  rescriind în limba natală.

Dacă nu ar fi fost stalinismul, comunismul, dejismul, ceauşismul, v-aţi imaginat ce aţi fi fost acum, unde aţi fi fost acum, ce aţi fi făcut acum?

Scriitoare, scriitoare, scriitoare. Poezii, romane. Scenarii de film. Piese de teatru. Atâtea scriituri care nu s-au născut și pe care nu le voi mai naște. Decrețeii tovarășei Ceaușescu s-au născut în ciuda nedorinței părinților lor de a-i naște. Eu am făcut carieră în alt domeniu și nu am putut da naștere acelor scriituri pe care le-aș fi dorit și pe care numai eu le-aș fi putut crea. Acest Eu al meu care nu s-a exprimat  decît în ultimii ani. Am fost altcineva și am devenit  altcineva, în altă carieră. Nu mă vait. Drumul ți-l alegi în funcție de împrejurări și întotdeuna, cînd există o alternativă lăsată în urmă,  nu poși știi  ce ar fi fost… În tot cazul, dacă nu aș fi ales cariera medicală, probabil că nu aș fi fost trimisă în România și nu aș fi revenit în România. La literatură!

Vreau să revin puţin la o temă pe care am atins-o mai înainte: timpul. Ce nu facem bine în raport cu acesta? Ne grăbim, nu avem ochii larg deschişi?

Somnul, spunea Erasmus din Rotterdam în Elogiul Nebuniei este” sweetest of all things „, dar, personal, când sunt atatea de făcut și săptămâna trece ca o oră , îmi pare de-a dreptul rău că pierd timpul dormind.

Și cred că tocmai astăzi lumea ține prea multe ore ochii deschiși, dar îndreptați spre programe de infantilizare colectivă, spre T V, spre telefonul mobil, etc. Dar un om prețios și unic e în carne și oase lîngă tine; pe el nu îl întrebi la ce visează, cine e, ce crede despre viață; te uiți pierdut la niște oameni inexistenți lângă tine, virtualii cavaleri de pe internet…Ore și ore și ore. Eu prefer o carte. Vocea dragă a unui prieten. Real.

A propos, ce este pentru dumneavoastră „muzica interioară”? De unde vine ea? Se întrerupe uneori? O puteţi porni la o simplă comandă?

Nimic nu merge la  comandă. Poate muzica militară. Muzica interioară există sau nu există în tine sau în alții. Muzica interioară îți încălzește mădularele, te dezmorțește, îți atîrnă acel surîs șăgalnic în ochi ca pe o lumină…Și ochii pot surâde… Poate că muzica interioară  e produsă și de mulțumirea că vezi lucrurile așa cum sunt și totuși te amuzi, totuși îți păstrezi ca pe un scut simțul de umor intact și activ și îți păstrezi înduioșarea pentru făptura imperfectă și fragilă care ești tu sau cel de lângă tine.

Ce înseamnă „bucuria de a nu fi perfectă”? Cum traduceti această formulă – minunată – în alte cuvinte, fraze, poate chiar în versuri sau poeme?

În viață, trebuie să tinzi întotdeuna spre cel mai bun lucru pentru tine, dar să știi că, probabil, nu îl poți obține. Este primul lucru care te face să alergi, este al doilea lucru care îți dă echilibrul  mental sănătos. Cei care încearcă sa fie perfecți, nu numai că nu pot reuși, dar în această peocupare grotească devin înăcriți, moraliști, fără bucuria vieții și, într-un anumit sens, chiar superficiali fiindcă se îndepărtează de realitate. Realitatea e departe de a fi 100%. Churchill a spus odată că maxima  „nothing avails but perfection may be spelled paralysis”. Iar Maitre Eckhart a afirmat ceva care, după mine,  îl situează printre oamenii cei mai moderni din cîți au trăit vreodată:

„Observe-toi toi meme et chaque fois que tu te trouve ,laisse-toi”

În urmă cu un an, cineva mi-a spus că sunt nota zece. I-am răspuns cu un poem cu care închei acest nu scurt interviu. Mi-ați pus întrebări foarte provocatoare și am încercat să nu vă dezamăgesc.

Nu sunt…

 

Nu sunt de nota zece

Nota zece e o infirmitate

Pentru un om care nu e Dumnezeu.

Nu sunt tare pe dinăuntru,

Numai pe dinafară sunt alcătuită din material neinflamabil.

Nu trec pe lângă întâmplări

Trăgându-le de sfoară ca un păpușar

Pus pe stârnit aplauze.

Nu îmi fac operații verbale sofisticate

De înfrumusețare a sinelui.

Nu întotdeuna zâmbesc

Atunci când plâng pe undeva.

Nu sunt cine crezi ca sunt

Tu, îndrăgostitul  de mine,

Îndrăgostit și atâta tot.

Aș da un Regat întreg

Pentru o privire a ta

Care mă vede

Cu tot ce e bun și ne-bun și  nebun în mine. Doar atunci

Să mă iubești

 

Cu toate acestea cu toate acestea cu toate acestea…