Asistăm, în ultimele săptămâni, la cel mai important fenomen social și civic din România postcomunistă. Dacă până în urmă cu câteva luni nu aș fi ezitat prea mult în a rezuma societatea românească ca fiind, în mare parte, una anomică, avalanșa de evenimente care au debutat pe 22 ianuarie 2017 contrazice o astfel de etichetare simplistă. E adevărat că semne în acest sens existau de ceva vreme: mișcarea Uniți Salvăm, diferitele platforme și rețele civice, protestele de stradă din 2015, urmare a tragediei de la Colectiv.
Au urmat însă alegerile din iarna la 2016, care au arătat un alt portret al României, o țară încă pe jumătate rurală, jumătate semi-urbanizată, socializată, timp de decenii în cultura lui ”să mi se dea” sau ”lui i s-a dat, mie de ce nu?” (cine a avut răbdare să asculte intervențiilor celor strânși în față la Palatul Cotroceni – îmi cer scuze că nu îi pot numi altfel – auzea și acest lucru ”li s-a dat, de ce nu sunt mulțumiți?”). Stupoare, într-adevăr, oare de ce nu sunt mulțumiți? Cine sunt ei? Este, într-adevăr, destul de greu să îi definești într-o singură categorie. Mă folosesc aici și de un studiu al profesorului Dumitru Sandu, care identifică trei categorii de foști votanți ai președintelui Iohannis: nucleul dur de votanți PNL, cei care au migrat, dezamagiți fiind de liberali, spre USR, respectiv cei care nu au mai votat, provenind în special din orașe mici și comune mari, cu experiență de migrație. Cu alte cuvinte, cei care lucrează sau au rude care lucrează în străinătate și care au reprezentat o presiune semnificativă în direcția votului liberal. Or, exact pe aceștia, plus nemulțumiții marilor orașe, partidele cu orientare de centru-dreapta și de centru i-au pierdut. De asemenea, este posibil ca pentru anumite segmente ale populației, efectele campaniilor mediatice de decredibilizare din timpul campaniei electorale la adresa justiției, a luptei anti-corupție sau a investitorilor străini să fi fost mai puternice. Tot pentru aceste segmente, apelul la alte surse de informare (care există, sunt destule) ar presupune un efort mult prea mare, ar presupune ieșirea din relaxare. Or, este mai comod să invidiezi, decât să muncești în două sau mai multe locuri, să îți sacrifici timp liber pentru a face ceva constructiv.
Educația, capitalul material, experiența în migrația internațională, contactul profesional cu străinătatea îi fac pe unii să fie nemulțumiți de modul în care sunt tratați de cei aflați la putere și de apelul la calm din 2017, lansat de guvernanți, care mie una îmi sună izbitor de asemănător cu cel la ”liniște”, din iunie 1990. La fel ca și spectrul ”divizării societății”, al ”clivajelor sociale” și tot așa. Dacă clivajele există (și există), nu au apărut nici ieri, nici acum două săptămâni. Ele sunt rezultatul unor politici gândite de cele mai multe ori prost și implementate și mai prost. Dar de aici până la a vorbi de ciocniri este cale lungă. Chiar în condițiile în care președintele Senatului îi etichetează pe cei ieșți să protesteze pașnic ca ”adversari”, după care se stropșește la ziariști, întrebându-se, aparent retoric, ”cine sunt oamenii?”
Oamenii sunt cei care vor o guvernare deschisă, care vor acces la informațiile de interes public, care consideră importantă renunțarea la imunitatea parlamentară, care își doresc confiscarea reală a averilor puse sub sechestru sau demiterea celor numiți politic în învățământ, cultură, cercetare, care știu ca este nevoie de o creștere a responsabilizării decidenților politici și administrativi. Care au venit cu hartie, carioci și carton pentru pancarte, cu baloane și ceai și prăjituri de acasă. Pentru ei și pentru alții. Care știu ce își doresc, chiar dacă pentru șeful Camerei Deputaților, care declama azi, de la tribuna parlamentului, ”aveți grijă ce vă doriți!”, asta este un paradox. Astfel de ieșiri conduc la ură și divizare, nu explozia de umor, ingeniozitate, bună-cuviință, determinare la care am asistat în ultimele zile în întreaga Românie și în atâtea alte locuri din lume (sau de pe mări și oceane chiar).
Încercam să îi explic mai devreme unei producătoare de la BBC World News că aceste proteste nu au un organizator formal. Că nu i-a adus nimeni pe oamenii ăia în piețe, după orele de program, sau pe parcursul unui week-end întreg. I-am recomandat câțiva Batmeni din aceștia și mi-a răspuns că a luat legătura cu ei și, într-adevăr, i s-au confirmat cele spuse de mine: că este vorba despre un proces social fluid, continuu, realizat prin rețelele de socializare. M-a mai întrebat care dintre cei recomandați de mine (o listă de peste 10 persoane, făcută la repezeală, întrucât îmi era greu să îi dau cel puțin jumătate din lista mea de feisbuc) vor fi din nou în stradă în această seară. I-am răspuns că toți. A înțeles. Britanicii, trăitori într-o țară democratică, au înțeles că ceea ce se întâmplă în aceste zile în România este ceva unic.
Politicienii aflați la guvernare nu au înțeles. Pentru ei este mai greu să recunoască cu ”proporția covârșitoare” cu care au ajuns la putere reprezintă doar 20% din populația cu drept de vot. Nici partidele aflate în opoziție nu ar trebui să se culce pe o ureche – oamenii ieșiți în stradă nu au făcut-o pentru ei, ci pentru a trăi în adevăr, ca să folosesc expresia atât de dragă mie, din ”Puterea celor fără de putere” a lui Vaclav Havel. Fără niște politici și niște alianțe coerente, lucrările parlamentare vor semăna cu circul de ieri și de azi, iar rezultatele vor fi chinuite, dacă vor fi în vreun fel. Iar ceea ce socialiștii și pseudo-liberalii au considerat a fi un gest simbolic (nu votăm, ieșim cu clasa din sală) este, în fapt, o insultă la adresa propriilor votanți, cei pentru care vă bateți cu cărămida în piept. Nu domnilor deputați, senatori, miniștri și para-miniștri, dumneavoastră sunteți (mai bine zis, ar trebui să fiți) servitorii – anglo-saxonii așa și spun, ”civil servant„ – celor care v-au votat, ale căror interese ați fost mandatați să le reprezentați și care, de fapt, vă plătesc salariul, alături de cei care nu v-au susținut, dar care sunt plătitori onești de taxe și impozite. Lor le-ați dat o palmă peste obraz, nu colegilor dmneavoastră de cameră. Iar guvernul se desemnează, nu se alege direct.
Iar de acum înainte, voi, toți cei care ați ieșit cu sutele de mii pe străzi, care ați redescoperit faptul că puteți fi buni, generoși, simpatici, ingenioși, că puteți zâmbi larg unor necunoscuți, v-aș recomanda ca atunci când vedeți butonul de ”donează” pe paginile web de jurnalism de investigații sau de jurnalism independent, să îl apăsați, chiar dacă suma pe care v-o puteți permite este una mică. Atunci când vine perioada în care puteți dona din impozitul pe venituri (2% pentru persoane fizice, 20% pentru firme), să vă luați câteva minute și să completați acel formular pentru diferite organizații și asociații civice. Doar George Soros nu poate avea grijă de toate, nu? Și, nu în ultimul rând, participați și susțineți programe de educație civică pentru copiii voștri, re-învățați, alături de ei, ce înseamnă drepturile omului, respect civic, participare politică.
Implicați-vă, măcar un pic, în ceea ce se întamplă în cartierul sau în orașul dumneavoastră. Și mergeți la vot!
Pentru că numai așa vom putea continua să trăim în Adevăr. Numai așa, Revoluția Albă (mă uit pe fereastră și ea este la propriu albă, de zăpadă), Revoluția Luminilor vor putea continua. Numai așa, Romania va reînvia. Încet, dar sigur.
