“Pelicanul albastru, zicea bunicu’, plutea la un loc cu lebedele alea de le-ai văzut tu după ce ţi-a zis tată-tu să-l asculţi pe Tchaikovsky. Se plimba aşa printre raţele lui Izmanã, că el era singurul care avea o sumă, mumă-ta a batrână n-avea decât una, ce i-o fi venit să puie un ou de raţã su’ curcă nu ştiu, dar ea l-a pus şi raţa ei n-avea habar de apă…se ţinea după ea pe dearândul, duminica, mumă-ta, cum ştii, se ducea la biserică mai mereu cu o colivă, totdeauna găsea ea un mort să-i facă o ţâră pomană şi coliva era nelipsită, raţa – de ce nu i-o fi pus nume …ca să mă întreb eu mereu, mă gândesc…păşea după ea agale, că era afurisit de grasă, toată ziua ciugulea şi fura porumbul găinilor, până la vale la biserică sunt vreo doi kilometri şi mumă-ta a batrână mergea repede, n-avea timp de pierdut pe drum, din loc în loc se răţoia la ea… “talpă lată !”…că de, e facută mai mult pentru înot şi îi şi cădea curu’ de greutate, aşa că cerea, vezi bine, o pauză, oamenii ştiau că vin amândouă şi şi înţelegeau de ce raţa se ţinea după Chiva…cât dura slujba stătea în bătătura bisericii, ciugulea iarba de pe morminte şi n-avea deloc nerăbdare, nerăbdare aşa ca oamenii, stătea până termina popa slujba şi toate sfeştaniile, c-aveau oamenii pomelnice lungi, cu toate neamurile alea care muriseră mai în războaie, mai de boală, mai de bătrâneţe…mumă-ta a găsit-o moartă lângă pisica aia cu blană ca şobolanul, dacă îţi mai aduci aminte. Izmană avea el aşa o idee că trebuie să ţină păsări ca nimenea…curci avea şi ţiganu’ din Meea şi dacă el avea apa aproape, de ce să nu profite? Pelicanul albastru se ţinea de cocoş între lebedele alea şi mie mi-ar fi plăcut să-l văd singur, învârtind apa pe lângă el, da’ se vede că nu-i plăcea şi lui”.
“Tată-tu ăl bătrân, bunică-tu, avea nişte gânduri să stai să te uiţi ca prostu’, le dădea drumu’ când te aşteptai mai puţin, se aşeza pe prispă, mai ca neoamenii, pe patul ăla de blăni pe care nu ştiu de ce îl făcuse că mie nu-mi plăcea să dorm afară, el nu era pe-acasă decât o zi–două înainte să plece cu vitele la târg şi până la Craiova era drum lung, era lung şi până la Râmnic, da’ el se ducea mai des la Craiova că târgul de vite era mai bun acolo; lipsea cu luna, copiii, unchit-o Ionel mai ales, că era ăl mai mare, ar fi dormit ei acolo, dar ce, îi lăsam; Costandin îşi aprindea luleaua, că el pufăia mai tot timpul şi pe urmă se pornea pe istorii care mai de care mai ne-nchipuită…da’ pelicanul albastru nu lipsea…îmi spusasă mie popa că ar trebui să-i facă o sfeştanie că nu se ştie pe unde umblă tot timpul ăla când pleca, dar, să-ţi spun drept, n-am îndrăznit niciodată…cum să-i faci sfeştanie bărbatului tău şi când e viu şi când e şi mai bătrân ca tine aşa că trebuie să ştie mai multe decât ştii tu…se pornea să-mi toarne braşoave, da’ ce să zic, îmi plăceau…pelicanul albastru trecea pe Galbenu – cu toate că el zicea de un lac – o baltă cred eu, da’ el zicea lac încărcat de nuferi şi de lebede albe şi se înfuria când zicea că raţele lui Izmană se fâţâiau printre ele şi pelicanul albastru obosea, se vede, de atâta puzderie de păsări, îşi desfăcea aripile şi-şi lua zborul şi toată minunăţia aia de lac, pe care el o vedea, îi dispărea din faţa ochilor, lebedele şi chiar raţele lui Izmană umblau aşa bezmetice pe pământul sterp pe care nici iarbă n-avusese timp să crească.
Dacă-ţi spun!”
X
Porţile sunt înalte şi se dechid greu, de unde conacul acesta total neobişnuit la noi ? Fier forjat, arabescuri amintind frivolitate franţuzească – cel puţin aşa am reţinut aprecierile despre baroque sau roccoco – simbolismul unei lumi perimate purtând marca decadenţei, de care ne depărtăm fără a înţelege sau poate neavând timp pentru a înţelege, ceva de genul acesta, fără sens, numai o încercare, ineficientă, de altfel, de a dilua amărăciuni ascunse…fier forjat zic, notă impunătoare, bunăstare strigându-şi abundenţa, sărăcia românului e cumva insultată de opulenţă şi mă mir că ea se etaleză aşa fără nici o reţinere.
Şi mie îmi umblă gândurile în toate direcţiile şi aş vrea să pricep ce se întâmplă…!
“O să ne ia o bună bucată de timp să ajungem la capătul aleii”, zice tata, şi mă ghidează spre înăuntru, va trebui să ocolim pondul – şi el zice “pond” fără să zâmbească – un lăculeţ arificial pe care l-au aşezat chiar în mijlocul drumului, strategie clasică de întârziere în atingerea obiectivului şi mai ales de explorare curioasă a ambianţei, drumul drept, ştii cum e, anost, sec, curburile îi dau substanţă, întârzierea are sens de hrană spirituală… curiozitatea locului e tocmai întreruperea acesta în soliditatea pământului, prezenţa apei este mai totdeauna privită ca un sedativ, cele două elemente sunt fundamental opuse şi de aia probabil se complementează…necesitatea de a fi condiţionată axiomatic…rigiditate contra flexibilitate …monotonia fiind astfel evitată descoperim chipul armoniei către care ne tot străduim să ajungem.
Înţelegi?
Şi, tăticule, tată-tu ăl bătrân ar fi trebuit să fi stat în preajma noastră o idee ceva mai lungă, sunt o mulţime de întrebări rămase fără răspuns şi în niciun caz nu poţi dialoga cu o imagine şi aia fantomatică; o fotografie ar fi ajutat cumva, dar cum nu există, conturul uman se destramă, capătă elasticitatea ceţii în dimineţile de toamnă şi chiar dacă mă strădui eu să-ţi comunic ceea ce ar fi trebuit să stiu, tu ştii că nu ştiu!”
Pelicanul albastru tronează pondul, vorba tatei, un fel de Cişmigiu în miniatură, fântână arteziană în mijloc, un jet ţâşnind şi atât… şi pelicanul albastru. Mi-ar fi plăcut şi lebede şi dacă stau şi mă gândesc bine chiar şi raţele lui Izmană mi-ar fi plăcut, dar cine stă să întrebe ce-mi place mie ?
Dimineaţa soarele îmi intră în ochi şi, într-un fel regret, într-altul mă mulţumesc să-l văd şi pentru un moment ştiu că scap de întrebările pe care noaptea mi le furişază hoţeşte : ba să-mi dea, ba să-mi ia din înţelegerea aia despre care cred că ne trebuie.
Eh! Timpul înţelegerii se eschivează, se pare, poate numai ştiind câte ceva şi nici nu ştiu dacă e corect spus…ŞTIIND!
Nu ştii, oricât te-ai strădui, reţii imagini, vorbe transmise, suflu nostalgic, adieri de trecut aşezat undeva numai în memorie, clipe de viaţă din care tu ai ieşit la lumină si, în fond, o istorie personală cu bunic spectral şi închipuiri despre el, mai transmise, mai inventate, cam ca toate momentele acelea pe care le-ai dori aievea şi ele sunt numai umbre!
Am uitat, totuşi, totdeauna uit câte ceva, ceva important, nu aşa simplă informaţie, să-l întreb pe tata de unde ştia bunicul de Tchaikovsky?
