Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp – una dintre cele mai valoroase şi mai tulburătoare apariţii editoriale din ultimii ani de la noi – nu este, în mod fundamental, despre tematica pe care, în puţine rînduri, o voi surva mai jos. Detalii, situaţii sau reflecţii precum cea la la care voi face imediat referire se găsesc însă, în număr relativ mare, în acest neobişnuit şi amar-înţelept jurnal, ultim (în mai multe sensuri) text confesiv de mare întindere al lui Matei Călinescu. Nu mă refer, desigur, la ce anume conține în mod specific amintirea pe care voi pune imediat lupa, ci la metoda pe care o practică Matei Călinescu: merge (uneori adînc) în trecut, pentru, cum spune el, ”a întineri” amintirile. Dar, pe de altă parte, aceaastă amintire pe care am ”decupat-o” nu este, în direcția tematică pe care o exemplifică, singulară în carte.
Nota invocată de mine este plasată undeva aproape de mijlocul cărţii şi rezumă, pe cîteva pagini, un şir de amintiri personale ale autorului cu privire la duhul lui mai 1968. Este, mai precis, o rememorare a unor evenimente pe care Matei Călinescu le-a trăit, la Paris, în chip nemijlocit.
Matei Călinescu este, așadar, la Paris. Este acolo cu o bursă, care ține două luni, martie-aprilie, împreună cu bunul său prieten, Ion Negoițescu. E martie-aprilie, ceea ce înseamnă că asistă ”la pregătirile și apoi la izbucnirea revoltei studențești de extremă stîngam care a intrat în istorie ca Mai 68”. Peste 40 de ani, aceste evenimente sînt larg sărbătorite la Paris, evocă Matei Călinescu, ”ca și cînd ele ar fi avut o influență decisivă asupra istoriei intelectuale și politice a Franței de atunci încoace”.
Matei Călinescu are, în 1968, 34 de ani – ”eram pe deplin matur”. ”Într-un fel, am participat la le prise de l’Odeon (despre care se vorbea inadecvat ca despre o victorie într-o campanie militară)…(…) se crease ceva care s-a numit l’esprit de Mai 68 , îmbrățișat de mai toți tinerii intelectuali și de cîțiva bătrîni gînditori (J.P.Sartre printre ei), ridicoli, dar încă influenți. Ideologia mișcării era un fel de marxism anarhizant combinat cu o psihologie emancipatoare (rezultatele ei, de-a lungul cîtorva decenii, au fost descrise destul de exact în romanul utopic-pornografic Particulele elementare de Michel Houellebecq)”. Ceea ce îl atrăgea la această mișcare pe tînărul, dar scepticul atent Matei Călinescu (căci, acolo unde occidentalii universitari vedea revoluție și progres, Călinescu vedea ”mai degrabă superficialitatea lor fanatică, fraternizarea în numele unui ideal fals”, era ”critica, fie și de la stînga, a comunismului oficial nu numai francez, ci și sovietic sau de tip sovietic”.
Măștile însă cad foarte repede, după ceea ce, doar ca enunț, fusese etalat la Paris în primăvara lui 1968. În august 1968, Cehoslovacia este ocupată de tancurile sovietice și, spune atît de expresiv Matei Călinescu, ”primăvara de la Praga a fost zdrobită sub șenile”. Și maI departe: ”eram tot la Paris (după trei luni de Londra) și mă aflam printre puținii protestatari pașnici și triști (toți străini: cehi, slovaci, polonezi, români, bulgari etc.) împotriva invaziei sovietice. Mă îndreptam spre Ambasada Uniunii Sovietice. Rebelii din mai, plasați pe toate străzile care duceau la Ambasadă strigau către rarii oameni în care identificau protestatari potențiali: Ne vous laissez pas recuperer par le fascistes. Nu voi uita niciodată. Parcă aud și acum acele voci stridente sau răgușite care semnalau că orice acțiune, fie și doar simbolică, împotriva Uniunii Sovietice era esențial fascistă.”
Am ținut să prezint și să rezum această situație din Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp pentru că, schimbînd ceea ce este de schimbat, ea este puternic relevantă și astăzi. În continuare acestei notații, Matei Călinescu scrie că o situație precum cea prezentată de el este ”inactuală, lipsită de rost”. Poate că da, dar mai degrabă nu. Fiindcă, se vedea aceasta tot mai des și în România, dar, probabil că și mai pregnant într-un Vest care practică, temeinic, din cînd în cînd ”ura de sine” – este suficient să fi fost detectat ca nealiniat la liniile de discurs și de practică instituțională progresiste sau de-a dreptul neomarxiste pentru a fi taxat, în secunda doi, drept ”nazist” sau ”fascist” (cu bonusul adesea obligatoriu – ”homofob”). Tehnici, practic, identifice peste timp…
ZOOM. Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp este plină de referințe și de comentarii muzicale. Matei Călinescu a fost ȘI un foarte rafinat ascultător de muzică. De altfel, în structura acestei cărți, notele despre muzică vin parcă asemenea unui ritual pe care Matei Călinescu îl execută pentru a unifica, a lega ceea este de neînțeles, de neaceeptat, de nerecuperat. Iată o bucată muzicală la care trimitere în carte:
Pentru adevăr și pentru acuratețe, mai precizez încă o dată: Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp nu este, în mod fundamental, despre pasaje și situații precum este cel rezumat de mine mai sus. Pe de altă parte, spuneam că sensul pe care îl pune în joc această rememorare nu este singular în economia cărții. Există un fragment în care Matei Călinescu vorbește, melancolic, despre ce se întîmplă în cîmpul umanioarele acum, venind către prezent: o progresei neliniștitoare a pasivității și a absenței curiozității. Pag 376-377: ”marea literatură scrisă de DWM (”Dead White Males”)trebuia deconstruită. Political correctness a introdus în universități – în rîndul profesorilor tineri mai întîii – triada interpretativă ”clasă-gen-rasă”, care-mi amintea iritant de perspectiva ”luptei de clasă” impusă în judecata literară din perioada stalinistă a tinereții mele în România – o perioadă cu prelungiri, în contextul grotesc al cultului personalității lui Ceaușescu, pînă în decembrie 1989.” A propos de deconstrucția ”marii literaturi” scrise de DWM, să ne amintim că în urmă cu puțin timp a făcut presă bună bizareria (care derivă dintr-o decizie administrativă) legată de demersul unei universități prestigioase din SUA de a înlocui un portret al marelui W. Shakespeare de pe un perete interior al clădirii principale cu un altul – pentru că așa e ”corect politic” – al unei poetese, afro-americană și lesbiană…
P.S. Însă, încă o dată: în mod esenţial, Un altfel de jurnal nu este o carte despre ravagiile, în numele refuzului ideologizat de a accepta o realitate sau alta, pe care le-au făcut şi pe care le fac în Vest cei care s-au născut din Mai 1968 sau cei care au crescut în duhul acestui moment – precum şi al altor momente din aceeaşi familie de evenimente (gen: practica încăpăţînată a unei corectitudini politice ale cărei rezultate sînt, vai, tot mai des și în chip tot mai evident, cu adevărat monstruoase). Despre ceea ce, fundamental, este această carte, a scris, empatic și tulburat, Mirel Bănică. Textul, unul cu adevărat excelent, a apărut și pe Lapunkt. Îl găsiți aici!
